Situaţiunea (LIV)

Atunci când amânarea aderării României la spaţiul Schengen va deveni certă, Traian Băsescu ar proceda înţelept dîndu-şi demisia – şi deschizînd prin aceasta o altă perspectivă istorică unei ţări pe care actuala clasă politică a adus-o într-o fundătură. / Salut cu destulă întârziere sentimentele bune ale unor personalităţi ca Michael Shafir, Aurel Vainer şi Andrei Oişteanu faţă de Casa noastră Regală. / Istoricul Florin Constantiniu a făcut recent două critici foarte severe establishmentului politic „postcomunist”. Iată numai câteva fraze: „Clasa politică de după 1989 a întrunit trei superlative: cea mai incompetentă, cea mai lacomă şi cea mai arogantă din istoria României. Lipsită de expertiză, avidă de căpătuială şi sigură de impunitate, ea s-a aruncat asupra României cu un singur gând: să se îmbogăţească. Responsabilitatea ei faţă de situaţia catastrofală a României este imensă. Politicienii postdecembrişti au făcut românilor mai mult rău decât mongolii, ungurii, turcii, nemţii şi ruşii”. Nu văd ce s-ar mai putea adăuga cuvintelor istoricului. Eventual părerea de rău că d-l Constantiniu, alţi istorici şi intelectuali asemeni domniei sale nu au vorbit ceva mai devreme despre aceste lucruri. / Aflăm mai ales de la Gabriel Andreescu că Noica a fost agent de influenţă al Securităţii (ultimul său text, din cotidianul.ro, „Interpretarea documentelor de arhivă referitoare la Constantin Noica”, aduce din arhive informaţii ce par dovezi definitive). Cei ce s-au exprimat în chestiune s-au situat şi de data aceasta mai ales la extreme. Unii, faţă cu adevărul inexorabil, l-au condamnat aspru pe filosof, negăsindu-i vreo scuză (e adevărat, şi pentru că nici n-au prea căutat-o). Alţii, în schimb – veritabili iluzionişti ai logicii –, s-au pornit pe atâtea distincţii încât, luată cu ele, lumea a uitat de adevărul inexorabil (ceea ce ne spune o dată în plus că duşmani ai adevărului sunt deopotrivă cei care nu fac distincţii şi cei care fac prea multe distincţii). Ca şi în cazul Marino (şi, totuşi, parcă mai puţin de această dată), Gabriel Andreescu caută explicaţii pentru grozăviile din arhive. Constantin Noica, scrie el, se îmbolnăvise de „complexul deţinutului” (aflăm că Alina Mungiu-Pippidi îl numise anterior chiar „complexul Noica”), fenomen investigat de psihologi după 1973, sub denumirea de „Sindromul Stockholm” – strategie de supravieţuire a victimelor a căror viaţă depinde de opresorul lor. După ce Noica însuşi se oferise „să fie de folos”, pentru a servi cultura românească, sefii Securităţii stabilesc ca el să fie folosit pentru influenţarea unor personalităţi culturale din Franţa, RFG, SUA, să ia poziţie împotriva „activităţii duşmănoase” desfăşurate de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi ceilalţi membri ai grupului de la Paris, să influenţeze intelectuali din ţară pentru a evita orice contacte cu grupul de la Paris, care încearcă să prezinte în mod deformat cultura românească din ţară. Iar arhivele şi mărturiile protagoniştilor din anii ’70-’80, mai scrie Andreescu, confirmă că Noica a întreprins în multe şi variate forme aceste indicaţii ale Securităţii. Este un paradox, se conchide, ca un fost deţinut politic să fi devenit agent de influenţă al regimului comunist „simultan cu salvarea probităţii sale umane”. Pentru că nu despre „cazul Noica” mi-am propus să vorbesc aici, mă voi mira doar de certitudinea afirmaţiei că fostul deţinut politic ajuns agent de influenţă al regimului comunist – ilegitim şi criminal, sunt sigur că Noica nu avea nici el dubii – şi-ar fi „salvat” totuşi „probitatea umană”. Cu o săptămână înaintea dureroaselor dezvăluiri, apucasem să mai pun o dată în discuţie dubioasa susţinere pe care GDS-ul d-lor Liiceanu şi Pleşu o dă, de aproape un deceniu, în cea mai înaltă demnitate a ţării, lui Traian Băsescu – un om care, spuneam, în politică şi la guvernare a făcut ce ştim că a făcut iar înainte de 1990 „a fost şef al unei Agenţii a lui Ceauşescu în Occident şi care (cu ani în urmă, imprudent şi pesemne fără să anticipeze ce carieră politică i se pregătea) a rostit el însuşi o frază despre «camioanele de rapoarte pe care le-am dat Securităţii»”. Pentru ca acum să mi se pară că se pune de la sine întrebarea dacă nu cumva numiţii discipoli ai filosofului (în acei ani, cei mai importanţi doi membri ai „Grupului de la Păltiniş” iar după, cei mai importanţi doi membri ai altui Grup, „Grupul pentru Dialog Social”) au făcut şi fac ce vedem urmîndu-şi maestrul aflat sub controlul şi în serviciul Securităţii? Şi dacă da, să ne aşteptăm oare ca peste ani răul de după 1989 şi abdicarea gravă a multor, a prea multor intelectuali să fie explicate şi ele tot patologic – cu „sindromul Bucureşti”, eventual, de vreme ce e deplin previzibil că între timp psihiatria va progresa şi ea măcar în pas cu imaginaţia şi standardele etice ale intelectualilor noştri? Mă tem că scuza găsită parcă tot mai des şi mai uşor unor intelectuali importanţi pentru trecutul lor, cum că au făcut ce au făcut pentru a „sluji culturii româneşti” (din patriotism, carevasăzică!), face un serviciu prin nimic meritat înşişi generalilor şi ofiţerilor Securităţii. „Dacă Noica şi Marino, colaboratorii noştri de nădejde” – îi vom auzi curând –, „au fost patrioţi şi probi, atunci noi de ce nu vom fi fost la fel?” Sper să nu fie nimeni care să urmărească să se ajungă aici. Şi încă ceva, o să-mi fie veşnic greu să înţeleg cum se face că, sub motiv că au „slujit culturii româneşti”, unor Noica sau Marino le găsim toate scuzele din lume, însă nu spunem un singur cuvânt despre faptul că se putea „sluji culturii româneşti” şi altfel decât slujind şi Securităţii – cum a făcut-o un Paul Goma, bunăoară. / Nu m-ar mira (şi în ultimă instanţă nici nu m-ar deranja) dacă o nouă „Monstruoasă Coaliţie” l-ar include pe Vodă însuşi. / Pe nimeni nu face mai fericit decât pe adevăraţii vinovaţi teoria vinovăţiei generale. Imediat după 1989, când se punea în mod firesc problema responsabilităţilor pentru cele patru decenii şi jumătate de oroare comunistă, Andrei Pleşu a fost printre primii predicînd că de vină am fi fost cu toţii. Multă lume a fost atunci surprinsă să audă aşa ceva de la, nu-i aşa, un intelectual veritabil – în timp ce Ion Iliescu, camarazii săi şi securiştii împreună cu care a preluat puterea erau în culmea fericirii. Atunci când Sistemul securist-fesenist s-a înstăpânit definitiv peste ţară, d-l Pleşu a lăsat-o mai moale cu apostolatul său. Pentru ca săptămânile din urmă, când Traian Băsescu şi partida sa au avut să înfrunte gestul dramatic şi atât de răsunător al lui Adrian Sobaru, apostolul gedesist-păltinişean să-şi reintre în rol. Protestul tragic al lui Adrian Sobaru nu era nicicum un protest tragic împotriva răului făcut de actualul şi fostul regim securist-fesenist (avînd în d-l Pleşu cel mai constant şi dubios suporter), ci, bineînţeles, „un caz de vinovăţie generală” (vezi editorialul cu exact acest titlu din „Adevărul” din 28 decembrie 2010).

Preluare de pe website-ul autorului

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.