La Veneţia, s-a desfăşurat timp de o săptămână, Festivalul Arta Sticlei, care a implicat publicul în peste 180 de evenimente programate la Veneţia, Murano şi Mestre.
Promovat de Primăria oraşului Veneţia şi conceput de importante instituţii culturale care lucrează de ani de zile pe această temă – Fundaţia Musei Civici di Venezia, Fundaţia Giorgio Cini/LE STANZE DEL VETRO, şi Istituto Veneto di Scienze, Lettere ed Arti alături de Consorzio Promovetro Murano, care gestionează piaţa de gen din Regione del Veneto Vetro Artistico® Murano – festivalul s-a născut din dorinţa de a celebra sticla, resursă artistică şi productivă pentru care oraşul este renumit în toată lumea.
Aflată anul acesta la a doua ediţie, Săptămâna Sticlei a fost formată din iniţiative dintre cele mai variate, în cea mai mare parte cu intrare gratuită: expoziţii, vizite ghidate, întâlniri, seminarii, decernare de premii, proiecţii, activităţi didactice, vernisaje speciale, serbări, aperitive şi manufacturi deschise publicului.
Dintre expoziţii s-a remarcat cea de la Muzeul Sticlei, Mario Bellini, curatoriată de Gabriella Belli şi Chiara Squarcina. O expoziţie ce a explorat formele inovatoare ca expresie artistică a sticlei în opera celebrului arhitect şi designer.
Născut la Milano în 1935, Mario Bellini a influenţat istoria arhitecturii şi designului internaţional prin numeroasele sale lucrări din domeniul designului industrial, ceea ce l-a condus la crearea unor produse dintre cele mai inovatoare ale industriei automobilului (Renault), electronicii ( a fost consultant pentru Olivetti) şi comunicaţiilor (La Rinascente).
Arhitect al sediului Deutsche Bank din Frankfurt (2011) şi a noii aripi a Luvrului consacrată artei islamice (2012), Mario Bellini şi-a completat activitatea profesională prin experimentări privind numeroase materiale şi tehnici. El a conceput, în Insula Murano, cuptoarele Seguso şi Venini.
LE STANZE DEL VETRO, de pe Insula San Giorgio Maggiore, au găzduit expoziţia La vetreria M.V.M. Cappellin e il giovane Carlo Scarpa 1925-1931, îngrijită de Marino Barovier, care a refăcut pentru prima dată istoria sticlei în toată complexitatea ei, relevând importanţa şi rolul pe care M.V.M. Cappellin & Co l-a avut la Murano în anii 20 şi la începutul anilor 30.
În grădina din faţă sediului expoziţiei, vizitatorul a putut admira sculptura monumentală din sticlă, Qwalala, a artistului american Pae White, un zid curbat, lung de 75 de metri, realizat din mii de cărămizi din sticlă colorată, lipite de mână.
Cu această ocazie, Centrul de Studii ale Sticlei a propus Open Glass Archives, care a oferit posibilitatea de a vizita Arhiva Sticlei şi biblioteca specializată, organizând vizite ghidate în spaţiile Fundaţiei Giorgio Cini, care găzduieşte prima mare expoziţie dedicată măiestrei artizanilor europeni, Homo Faber: Crafting a more human future, orgnizată de Michelangelo Foundation for Creativity and Craftsmanship, care va fi deschisă până în 30 septembrie. Este un eveniment cultural de relevanţă internaţională, care pune sub lumina reflectoarelor tot ce este mai bun în lucrările aparţinând meseriilor rare de artă, contemporane şi tradiţionale.
Printre initiativele Comitetului de promovare a evenimentului s-a numărat şi întâlnirea anuală Giornate di studio sul vetro veneziano, ajunsă la a şaptea ediţie. Experţi şi pasionaţi din întreaga lume se confruntă cu o tehnică specială şi antică de lucrare a sticlei, sticla suflată gravată şi cu aplicaţii la cald, aşa cum s-a afirmat de-a lungul secolelor.
Şi, pentru prima oară, manifestarea s-a extins şi în partea de uscat a Veneţiei, unde a avut loc, la Villa Erizzo din Mestre, sediul Bibliotecii Publice VEZ, expoziţia Sticla. Actualitatea unei arte, organizată de Primăria din Veneţia şi curatoriată de Chiara Squarcina. Expoziţia a prezentat publicului cea mai bună producţie de sticlărie contemporană, atât în ceea ce priveşte sticla suflată, cât şi opere din sticlă stratificată ale unor artişti din Murano: Mauro Bonaventura, Lucio Bubacco, Michele Burato, Simone Crestani, Massimo Micheluzzi, Massimo Nordio şi ale aşa numitelor Salviati şi Seguso Vetri d’Arte.
Arta sticlei în Lagună, după al Doilea război Mondial, a cunoscut un succes mereu mai mare la nivel internaţional. Creaţiile lui Bouvier, Venini, Scarpa&Co. sunt simboluri pentru colecţionarii rafinaţi.
În ultimii ani, cotaţiile sticlăriei veneţiene ale principalelor manufacturi şi ale celor mai aclamaţi maeştri au înregisrat o creştere substanţială pe piaţa de artă. Operele anilor 40 şi 50 ocupă un loc de prim plan în această apreciere. “Trebuie să facem o distincţie importantă. Înainte de al Doilea Război Mondial, Murano a abandonat tradiţia sticlei suflate în favoarea sticlei turnate, tehnică mai raţională şi compatibilă cu decorurile intercalate ale bolurilor”, remarca anticarul Marco Arosio.
Producţia artistică nu s-a oprit complet în timpul războiului. A continuat în formă redusă, dar sticlăria a abordat şi lucrarea lampadarelor şi obligaţiile industriale. Sfârşitul războiului a însemnat reluarea economiei şi o dezvoltare importantă care a subliniat renaşterea şi dorinţa de afirmare a gustului italian în toate domeniile. “Este epoca marii explozii de culoare pe care, la Murano, fiecare autor a declinat-o după propriul gust. Flavio Poli a creat pentru Seguso forme de mare frumuseţe, Venini cu Fulvio Bianconi au pariat pe abstract, Ercole Barovier pentru Barovier&Toso au creat sticle cu murine, împletituri şi filigran.
Operele lui Fulvio Poli faimoasele “straturi” realizate prin suprapuneri de straturi de sticlă de culori şi consistenţă diferite, i-au adus maestrului Premiul Compasso d’Oro în 1945, primit pentru un vas albastru-rubin. Dino Martens, pentru Aureliano Toso, cu vasele din seria Oriente a inventat motive decorative cu pete mari în sticlă, inserturi şi murine stelate. Dar şi vase din sticlă suflată cu decor de linii vitrate lăptoase.
Archimede Seguso a punctat pe decoruri cu pulbere de sticlă şi folie de aur. Ercole Barovier a creat, în anii 40, vase irizate. În anii 50, Fulvio Bianconi a desenat vasele din seria Scozzesi, decorate cu fascii diagonale policrome. Sunt piese rare, care ajung la cotaţii importante. Unul din aceste exemplare a atins în februarie 2017, la licitţia de la Cambi, 275.000 de euro. Tot lui Bianconi i se datorează vasele din seria Merletto, din sticlă transparentă, cu murrine în filigran din sticlă lăptoasă, şi vasele Pezzati din sticlă suflată cu împletituri policrome.
Un alt autor cu cotaţii semnificative este arhitectul Carlo Scarpa care, în timpul colaborării sale cu Venini, din 1932 până în 1947, a experimentat tehnici noi şi le-a combinat, obţinând rezultate originale şi surprinzătoare. În operele lui, murrinele opace îmbogăţesc suprafeţele satinate, în timp ce „straturile” prezintă încrustaţii cu foiţă de aur , iar cele „bătute” imită metalul ciocănit.
Preţul de piaţă al operelor lui Carlo Scarpa, ca şi al lucrărilor lui Bianconi şi ale altor maeştri din anii 40 şi 50 a crescut foarte mult, afirmă istoicul acestui sector şi anticarul Marino Barovier. „Este un fenoment nu numai italian, dar şi internaţional, mai ales european şi american. În Orient, acest gust nu este încă răspândit”. Aşa cum se întâmplă întotdeauna, cotaţiile susţinute au favorizat producerea de imitaţii, chiar dacă falsurile sunt întotdeauna rezultatul uneori de neevitat. Nu rareori, de fapt, un obiect frumos este imediat imitat de altă manufactură”. Desigur, acest fapt provoacă dificultăţi colecţionarilor. Înaintea unei achiziţii importante, susţine anticarul, este preferabil să se apeleze la judecata unui expert capabil să se orienteze într-un domeniu atât de complex. Fiecare manufactură de sticlă avea un colorit propriu: un roşu, de exemplu, nu este egal cu un alt roşu. Şi apoi trebuie avută în vedere calitate materiei, prezenţa eventualelor impurităţi.
Dincolo de cifrele celor care au realizat vânzări recente, se poate cumpăra încă o piesă de sticlă de calitate la un preţ accesibil. „Cu 5 mii de euro sau chiar mai puţin, pot fi găsite piese din cuptoare nu atât de vestite, dar de cea mai bună calitate. Un nume semnificativ este Andrea Rioda. Dat fiind că şi-a întrerupt activitatea la începutul anilor 40, piesele sale au fost o probă de foc pentru mulţi artişti de după el, şi ocupă o poziţie remarcabilă în istoria sticlei.
Semnată de maeştri ca Ettore Sottsass, Gio Ponti, Luigi Caccia Dominioni şi realizată în manufacturi de prestigiu, ca Arredoluce, Arteluce şi Fontana Arte, producţia italiană de lampadare este protagonista pieţei de artă şi căutată de colecţionari din toată lumea.
Lampadarele italieneşti ale anilor 40 şi 50 sunt piese de excelenţă, marcate made in Italy, ale secolului al XX-lea. O dovadă este succesul pe piaţa naţională şi internaţională, care durază de decenii, şi faptul că se află printre obiectele de design istoric cele mai căutate de colecţionari şi de muzee.
În arcul de timp al anilor 40 şi 50, remarcă arhitectul Stefano Poli, director al departamentului de arte decorative 1900 şi de design al casei de licitaţii Il Ponte, au existat mari experimente în domeniul iluminatului şi s-a înregistrat o trecere de la faza artizanală la designul industrial.
Autori erau cei de dinainte de război: Luigi Caccia Dominioni, Pietro Chiesa, Ignazio Gardella, Ettore Sottsass, Franco Albini, Gio Ponti, Gino Sarfatti, Angelo Lelii, Carlo Mollino, Carlo Scarpa, Fraţii Castiglioni, erau exponenţi ai unei arte totale, derivată din modernism, care unea proiectarea spaţiilor şi a mediului înconjurător.
Producţia de lampadare era mică, explică Andrea Schito, expert în design de la Wannennes. „Arredoluce şi Arteluce, două dintre cele mai importante manufacturi aflate astăzi pe piaţă, fondate de Angelo Lelii în 1943, respectiv de Gino Sarfatti în 1930, erau la început mici laboratoare şi reprezentau exemplul tipic al artizanatului italian, în care lampadarul, de cele mai mult ori, se năştea din schiţe creionate pe foi volante, mai curând decât din adevărate brevete. Boom-ul producţiei se produce în anii 50. Au apărut noi manufacturi ca Stilnovo şi Oluce şi la a zecea ediţie a Trienalei de la Milano, din 1954, au fost prezentate mari noutăţi, cum ar fi sistemul de iluminare cu lumini suspendate al Fraţilor Castiglioni sau Neon de Lucio Fontana”. Într-o clasificare a lui Gio Ponti, apărută într-un număr al revistei Domus din 1949, lampadarele realizate între 1940 şi 1950 se pot împărţi în două mari familii: cea a gustului pentru mecanică şi cea clasico-romantică, din care provin lampadarele artistice.
Partizanii iluminatului mecanic sunt mai inventivi, în timp ce romanticii constituie versiunea modernă a modelelor clasice. Primatul pentru acestea din urmă îl deţine Fontana Arte cu creaţiile din alamă şi cristal ale lui Max Ingrand, foarte apreciate în interioarele burgheze ale acelor ani, dar şi cu obiectele lui Pietro Chiesa, din sticlă opalină, fier, alamă şi lemn. Un perfect exemplu de inovare sunt creaţiile lui Gino Sarfatti cum ar fi lampadarul cu discuri mari de plexiglas colorat. Pietre de bază ale acestor decenii sunt produsele firmei Arredoluce cu lampadarele suspendate care par să se elibereze în spaţiu, sau cele ale lui Angelo Lelii, ori lampadarul cu spoturi colorate orientabile de la Stilnovo.
Printre lampadarele artistice trebuie amintite Quadri luminosi de Gio Ponti care se referă la arta abstractă, sau operele lui Ettore Sottsass la care este evidentă încercarea de a combina funcţionalitatea şi cercetarea.
Piaţa de obiecte de iluminat este puternică mai ales în străinătate şi în rândul colecţionarilor internaţionali cu mari resurse economice. Designul italian din acea perioadă a înregistrat însă rezultate şi în Italia. Autorii cei mai apreciaţi sunt cei deja amintiţi. Cel mai căutat este Gio Ponti, cotat între 10 şi 20 de mii de euro, în timp ce lampadarele lui Max Ingrand pentru Fontana Arte au suferit o cădere în ultimul timp din cauza prezenţei pe piaţă a numeroase falsuri. Creaţiile lui Venini sunt şi ele astăzi mult mai bine cunoscute graţie seriei de expoziţii organizate de Fundaţia Cini la Veneţia.
Cifrele cele mai importante sunt cele obţinute de Arredoluce şi Arteluce, puncte de referinţă în zilele noastre. Boom-ul pentru Arteluce a început după marea expoziţie despre Gino Scarfatti, organizată de Trienala din Milano în 2012, în timp ce interesul colecţionarilor pentru piesele de la Arredoluce s-a datorat catalogului rezonat publicat recent de Silvana Eitoriale. Valoarea unui lampadar este infuenţată de raritatea modelului, de autor, de manufactură, aşa cum o demonstrează cifra-record de peste 111 mii de euro atinsă de lampadaul Balena de Sottsass, în 2013.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.