Un studiu de caz în perspectiva anului electoral 2020

Sunt un cetăţean român din străinătate (în continuare, abreviat CRS). Având un statut de rezident legal, trăiesc de aproape zece ani într-unul dintre cele mai eurosceptice state-membre ale UE, plasat prin graţia geografiei şi a istoriei în Europa Centrală. Vin destul de des în ţară: de câteva ori pe an. Cât mai aveam firma activă, o făceam lunar, pentru decontul de TVA; apoi, cât au mai trăit părinţii mei – cam o dată la două luni. Nu-mi sunt indiferente problemele României. Consider că s-au înregistrat progrese însemnate, sub toate guvernările, mai ales în relaţia cetăţeanului cu autorităţile şi cu funcţionarii publici, în domeniul calităţii vieţii şi, surprinzător pentru unii, în infrastructura rutieră.

Am un amic, plecat îndată după a n-a mineriadă din 1990 şi ajuns în cele din urmă în Canada. Este cu aproape un deceniu mai în vârstă decât mine şi, în chip fericit, părinţii săi fiind în viaţă, se întoarce şi el în Bucureşti cât de des poate Am avut bucuria să ne revedem în această vară, după 29 de ani, preţ de 40 de minute în Gara de Nord din Capitală şi mi-au rămas în minte cuvintele lui „poate ar fi bine să mai încetăm să aruncăm cu pietre în această ţară!”

Posed un spirit de jurnalist independent ce mi-a fost insuflat de corifeii presei libere din România primilor ani de după Revoluţia din 1989, în preajma cărora am avut ocazia să mă aflu, în calitate de colaborator, încercând să păstrez echidistanţa în abordarea chestiunilor politice. În ultimii 15 ani, am votat doar de patru ori, numai la referendumuri. Acest semi-absenteism se justifică prin mai multe experienţe ce ţin de viaţa mea. În primul rând, n-am prea votat nici pe vremea lui Ceauşescu. În al doilea rând, după Revoluţie, ori de câte ori am votat cu sufletul curat şi încrezător în schimbările necesare, s-a întâmplat ca mie şi firmei mele să ne fie mult mai greu decât înainte. Mi-a mers mai bine (fără să fi fost implicat în vreo afacere cu statul, clientelară ori cu parandărăt) sub cei pe care nu i-am votat niciodată decât sub „ai noştri”!

În al treilea rând, nu mi se pare firesc să hotărăsc prin votul meu în privinţa alternanţei la guvernare din România. Cu excepţia unor plăţi, mai mult o investiţie, în contul unei viitoare ipotetice pensii şi a unor taxe şi impozite locale pentru proprietăţile imobiliare sau autoturism, am o contribuţie ca şi nulă la Bugertul Statului. Am citit în expunerea de motive a uneia dintre propunerile legislative adoptate, deja, în Senat, la iniţiativa PMP, că echilibrarea deficitului de cont curent al ţării prin simpla construire de case şi gospodării în România de către cei aflaţi în străinătate ar trebui să inducă oarece recunoştinţă din partea statului. Ca şi cum orice dezvoltator imobiliar străin de-adevăratelea şi care investeşte în ţară, cum, de fapt, fac şi cei invocaţi, ar binemerita şi el ceva, acolo. Negăsindu-mă în această ipostază, nu mă consider îndreptăţit să aplic o corecţie prin votul meu, din afară, proceselor electorale ordinare.

Mulţi dintre cei din ţară cărora le-am împărtăşit această opţiune au admis că pot s-o înţeleagă, dar, surprinzător, nici unul dintre prietenii, cunoscuţii sau interlocutorii ocazionali din străinătate nu mi-a dat dreptate. La unii dintre aceştia, am constatat o plăcere sadică de a schimba lucrurile prin votul lor, sub lozinca „După 45 de ani de comunism, României îi trebuie 90 de ani de guvernare de dreapta!”. Trăind într-o societate aparent impregnată cu valorile democraţiei parlamentare occidentale şi considerându-se, în esenţă, superiori romuinilor ori moldo-goţilor, ar fi tentaţi să tolereze chiar şi excese în zona atât de fluidă a distincţiei dintre dreapta autoritar-xenofobă şi extrema dreaptă.

În fine, insist că atâta timp cât va fi nesocotită voinţa populară exprimată tranşant la referendumul din noiembrie 2009 în favoarea unui parlament unicameral având 300 de membri, voi continua să nu votez, cu excepţia acelor referendumuri pe care le voi considera a nu fi nici pleonastice şi nici redundante (adică, de genul: „Sunteţi de acord că Dunărea curge la vale?”). În mai 2019, la alegerile pentru Parlamentul European, aş fi vrut, totuşi, să votez pentru listele naţionale din ţara în care locuiesc, pentru că, nu-i aşa?, mă consider cetăţean european. N-am apucat să o fac pentru că m-am trezit târziu şi termenul-limită de înscriere pentru rezidenţii UE străini (45 de zile înaintea alegerilor) era deja depăşit!

Diaspora ??

În chip nejustificat, s-a extins termenul diaspora, având o semnificaţie în lumea antică şi alta în secolele XIX-XX, asupra tuturor românilor care se află în străinătate, cu precădere în zilele votărilor succesive. Diaspora…, ca şi cum în acest pretins Nou Ierusalim s-ar fi dărâmat vreun templu în timpurile din urmă! Cea mai idioată utilizare a cuvântului diaspora (veţi remarca faptul că eu nu-l folosesc deloc, în timp ce el apare oficial în discursuri, chiar şi la nivel mai înalt, ori în actele unor instituţii ale statului, inclusiv sub forma Judeţul Diaspora), diasporeni având chiar o nuanţă peiorativă, este pentru referiri la românii din Basarabia, din Transnistria, din nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei, din Maramureşul de Nord, din Pusta ungară, din vestul Banatului, din arealul dintre văile Moravei şi Timocului din Serbia, respectiv la cei din nord-vestul Bulgariei, ca şi în legătură cu cei de la sud de Balcani. Aceştia sunt români din spaţiul în care pot fi consideraţi autohtoni, pe baza prezenţei lor milenare neîntrerupte sau multiseculare, în anumite zone. Ei nu pot fi numiţi diaspora!

În Ucraina, în nordul Basarabiei, inclus astăzi în cadrul regiunii Cernăuţi, în sudul Basarabiei, cuprins în regiunea Odesa, ca şi în Transnistria, inclusiv în teritoriul controlat de autorităţile (era să zic separatiste) de la Tiraspol, acestor români li se spune moldoveni şi nu puţini se consideră o etnie distinctă. Asta în timp ce vorbitorilor de limbă română din celelalte zone ale Ucrainei aflate la graniţa de nord a ţării noastre li s-a permis să se considere români. Conform legislaţiei în vigoare, dar cu destule scăpări în aplicare, dreptul de a recăpăta cetăţenia română s-a extins numai asupra celor ce au locuit în cuprinsul României Mari şi, firesc, asupra urmaşilor acestora.

 Abrevierea CRS

În alcătuirea circumscripţiilor electorale pentru alegerea Parlamentului, există cea având №43, pentru care titulatura delimitării teritoriale Circumscripţia electorală pentru românii din străinătate mi s-ar părea mai nimerită decât cea oficială  …pentru cetăţenii români cu domiciliul în afara ţării. În acest sens, mai aproape de realitate îmi apar termenii utilizaţi la Camera Deputaţilor, unde regăsim Comisia pentru comunităţile de români din afara ţării şi la Ministerul Afacerilor Externe: Biroul electoral de circumscripţie pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării, deşi în toate situaţiile mi se par pierduţi din vedere cei cărora, de fapt, le este destinată această circumscripţie electorală. Este vorba despre cei mai mulţi dintre votanţii din străinătate, care sunt cetăţeni români aflaţi temporar (conform I.N.S., sub 12 luni) la muncă, la studii ori în vacanţă în afara graniţelor ţării. Abia după aceea apar etnicii români din afara României şi o parte a diasporei efective, acel nucleu dur alcătuit din oameni ce nu vor să uite de România, dar care, vrem, nu vrem, sunt emigranţi, expatriaţi, sau expats-i. În vorbirea curentă, evocăm o deosebire între românii „din străinătate” şi cei „aflaţi în străinătate”, dar pentru procesul electoral nu pare a fi vreo diferenţă. Toţi votează în circumscripţia №43.

Tuturor celor care sunt tentaţi să se plângă de faptul că „în configuraţia actuală, Parlamentul nu este reprezentativ pentru diaspora” le propun un test. (Am citat din expunerea de motive la respectiva iniţiativă PMP, semnată de dl.D.P.Coliu „Deputat de diaspora”, care se regăseşte şi printre semnatarii altei propuneri, susţinute de 24 de parlamentari PNL şi 3 de la PMP, şi aceasta adoptată tacit de Senat. In avizul favorabil al Consiliului Legislativ se argumentează, totuşi, că „folosirea noţiunii de «diaspora» este improprie”, deoarece aceasta nu se referă la un teritoriu delimitat.)

 Studiul de caz

Ce distincţie se va putea face, în cazul apropiatelor alegeri parlamentare, la o secţie de votare din Cernăuţi, să zicem, între:

a) un localnic care, cu greu şi în ciuda restricţiei legale din Ucraina aplicabile unei eventuale duble crtăţenii, e titular al unui paşaport românesc odată (re)dobândită cetăţenia română şi care e identic, în format, cu oricare alt paşaport CRDS. Fiind născut la Mămăliga (Mamalyha, în ucraineană; punct de trecere a frontierei spre Rep.Moldova), pe valea Prutului, vizavi de ţinutul Dorohoiului, a putut recepţiona uşor emisiunile radio-TV din România, chiar şi pe acelea de două ore, şi vorbeşte curat româneşte, deşi în timpul regimului sovietic deţinea un pasport (de fapt, act de identitate) în care la rubrica natsionalnost apărea menţiunea moldavanin. Şi aşa a rămas, până în ziua de azi, şi pentru regimul ucrainean, cu excepţia grupului etnic numit acum moldavany, faţă de moldavane în limba rusă. La Cernăuţi, din 1989 încoace, a fost solidar cu mişcarea de redeşteptare naţională a intelectualilor din fosta Bucovină sovietică;

b) un tânăr venit din România pentru studii la prestigioasa universitate din Cernăuţi şi care are, cel mai probabil, o viză de rezidenţă temporară ori permanentă în paşaportul românesc emisă de autorităţile locale ucrainene. Nu ne interesează dacă acest tânăr e român ori nu din Moldova de dincoace de Prut. Să zicem că e bucovinean de limbă ucraineană din comuna Izvoarele Sucevei şi e „mândru că e huţul”. Ce peisaj mirific! Graniţa trece printre casele răsfirate: neamuri de-o parte şi de cealaltă…Spre deosebire de Maramureş, n-a fost nevoie de elicoptere pentru ca preşcolarii să ridice mânuţele în timp ce, jucându-se, unul dintre ei striga: „Zboară, zboară…ţigările zboară!”. Omului nostru nu i-a venit greu să înveţe, pe banii lui, la Cernăuţi;

c) soţia sa, cetăţean ucrainean, dar care a dobândit cetăţenia română (poate chiar şi o carte de identitate emisă în România) după căsătorie, căci altfel n-ar fi avut acest drept. De fapt, e româncă (din ceea ce ucrainenii numesc Transcarpatia, zona de la nord de Tisa) -maramureşancă, originară din satul (de profundă trăire românească) ce a fost ataşat numelui marilor luptători pentru drepturile românilor din Ardeal – Mihali de Apşa. Bunica a avut un frate, ambii fiind născuţi pe vremea stăpânirii Republicii Cehoslovace asupra provinciei căreia preşedintele eliberator ar fi ţinut să i se atribuie numele firesc de Rusynsko. Spre vara anului 1947, acest unchi îndepărtat al personajului nostru din Cernăuţi, în timp ce se întorcea acasă, de astă dată în U.R.S.S., de la şcoală, de la liceul din Sighetu Marmaţiei, a fost împiedicat de grănicerii sovietici să mai treacă podul peste Tisa. S-a abolit atunci regimul lax, existent din 1919, al trecerii frontierei de pe Tisa, fie şi numai pentru păşunat. A rămas la neamurile din România, iar cei doi fraţi s-au revăzut după decenii: gardul de sârmă ghimpată de după cortina de fier (barem România n-a avut aşa ceva!);

d) un sucevean care se duce să-şi cumpere ţigări din marele bazar al oraşului şi-şi mai întreabă soţia, la plecare: „Ce facem, mergem azi să votăm la Cernăuţi, sau aşteptăm până duminică ca să votăm aici?”, deşi mai fuseseră la consulat în urmă cu o săptămână pentru nişte acte notariale (legalizate gratis). Asta pentru a nu cita cazul vreunui politician ce s-ar duce să voteze anticipat la patruzeci de kilometri depărtare de graniţă, ca şi cum ar fi avut loc vreo manifestare deosebită acolo, doar pentru a fi prezent în emisiunile de ştiri ale unor posturi TV din ţară. Pentru primul tur – la Chişinău, la al doilea tur al prezidenţialelor din noiembrie 2019 – la Zăiceari în Serbia, nu Zaječar (numele oficial sârbesc ce apare şi în documentele M.A.E., respectiv A.E.P.; la fel, Seghedin, Giula sau Jula – pe româneşte, în Ungaria, ori Ocna Slatina – în loc de Solotvino, în Ucraina), „pentru a fi alături de românii din Valea Timocului”, iată un caz fericit de „turism electoral”. Care români timoceni, privaţi, în principiu, de (re)căpătarea cetăţeniei române, din moment ce niciodată străbunii lor şi teritoriile locuite de aceştia nu au aparţinut României, nu s-au prea sinchisit de acele alegeri: doar 24 de voturi în trei zile (faţă de cele 16 înregistrate în mai 2019), unul la două ore, socotindu-l şi pe cel al europarlamentarului E.Tomac;

e) un cetăţean foarte în vârstă, să zicem, israelian ori austriac, aflat în vizită în oraş, ce posedă paşaport CRDS pe baza reconstituirii dreptului de cetăţenie română în temeiul faptului că părinţii locuiau la Cernăuţi în perioada interbelică. Dacă e să fie austriac, atunci familia a fost transferată în Reich, în Wartheland, pe baza acordului sovieto-german de după anexarea nordului Bucovinei, în vara anului 1940, el fiind născut în 1939. (Este, într-o oarecare măsură, chiar cazul fostului preşedinte al Germaniei din perioada 2004-2010, Dr.Horst Köhler, născut, însă, în 1943, în General Gouvernement, şi ai cărui părinţi erau originari din Râşcani, Basarabia!) Numai că personajul nostru a ajuns cumva în zona de ocupaţie sovietică de după război din Austria şi a devenit cetăţean austriac.

Dacă e să fie israelian, atunci părinţii, salvaţi cum-necum de la deportare prin intervenţia primarului oraşului Cernăuţi din 1941, Traian Popovici, ori a Reginei-mamă Elena, ori a mitropolitului Tit al Bucovinei, au emigrat în 1948, din U.R.S.S. în Palestina, iar personajul nostru, născut în anul 1939 la Cernăuţi, a devenit ulterior cetăţean al tânărului stat Israel. (Nici  această traiectorie nu e o pură ficţiune: am un prieten, originar din Bucecea-Târg. Acest domn e atât pitoresc în exprimarea în limba română. Zice: «casuri» în loc de case, sau povesteşte: „în 1935, când m-am născut, tata a cumpărat o mie de «ouri», în loc de ouă, ca să facă torte în cinstea mea la tot oraşul”.) În ambele cazuri ipotetice, şi în ciuda unor fireşti resentimente legate, fie de soarta coreligionarilor mozaici deportaţi (iarba din Transnistria), fie de cea a conaţionalilor germani din Ardeal, deportaţi şi ei (minele din Rusia, ori ciulinii Bărăganului), părinţii au mai vorbit româneşte între ei, fie şi numai pentru a nu fi înţeleşi de nepoţi. (Am întâlnit odată, în sudul Dobrogei, în Bulgaria, la zeci de kilometri de graniţă, un tânăr care vorbea fluent româneşte, limbă învăţată benevol de la bunici.)

f) o ucraineancă născută chiar în Cernăuţi, provenind dintr-o familie de naţionalişti, care s-au opus atât stăpânirii habsburgice, cât şi celei româneşti din anii 1918-1940, în ambele cazuri în limitele democraţiei parlamentare, dar ai cărei bunici au fost prigoniţi de regimul sovietic instalat în 1940, respectiv 1944. Habar nu are de limba română. A obţinut nefraudulos paşaportul CRDS, cu care tocmai s-a întors de la muncă din Peninsula Iberică, unde a plecat fără mai aştepte să-i fie eliberat noul paşaport ucrainean ce permite libera circulaţie în statele-membre UE;

g) soţia cetăţeanului ucrainean de etnie română de la pct.a), care provine dintr-o familie de ucraineni kulaci din provinciile pre-caucaziene ale Rusiei meridionale şi ai cărei străbunici au fost strămutaţi, pe vremea lui Stalin, în Extremul Orient. Acolo ea s-a născut, a crescut, a învăţat şi a urmat cursurile politehnice la Vladivostok, fiind repartizată în estul Ucrainei, unde a trăit până s-a refugiat, din cauza confruntărilor militare, la Cernăuţi. A rămas din anii de confuzie de la destrămarea URSS şi cu un paşaport rusesc. In Bucovina, s-a măritat cu acel român, obţinând foarte, foarte greu mult-visatul paşaport CRDS. Deşi în familie se vorbeşte mai mult ruseşte, ia cursuri de ucraineană, în timp ce aude frânturi de limbă românească doar prin piaţă ori la ţăranii ce-şi vând produsele din paporniţe pe la colţ de stradă…?

Se poate spune, oare, despre vreunul dintre cele şapte personaje că face parte din diaspora română?

Aceasta nu e o bazaconie. Pot apărea subiecţi cu o istorie şi mai complicată: viaţa bate filmul.. In cazul trecutelor alegeri prezidenţiale, fiecare dintre ei a fost îndreptaţit să-şi exprime prin vot opţiunea pentru viitorul preşedinte al României; la fel în cazul alegerilor europarlamentare, ţara întreagă formând o singură circumscripţie electorală.

În cazul unei simulări pentru apropiatele alegeri legislative, între cei şapte votanţi sunt deosebiri majore. In accepţiunea curentă a semnificaţiei votului exprimat, toate şapte ar fi alocate acelei circumscripţii electorale foarte largi – №43 şi unui colegiu electoral uninominal extins teritorial din Muntenegru până în Timorul de Est şi Noua Zeelandă.

Dacă în alegerea Parlamentului României, s-ar constitui o circumscripţie, să zicem, pentru românii din Ucraina, Rep.Moldova, ori alte state limitrofe, din nou, toate şapte ar fi alocate acestei circumscripţii mai restrânse. Alesul ar trebui să reprezinte în Parlamentul României interesele acestor comunităţi locale, fără a avea, însă, acest mandat imperativ, pentru că nu e constituţional. Iniţiativa legislativă transpartinică citată şi adoptată deja tacit la Senat, prevede crearea „Circumscripţiei electorale №44 pentru cetăţenii români cu domiciliul în vecinătate”, cea №43 rămânând a celor cu „domiciliul în diaspora”. Consiliul Legislativ, care a avizat favorabil propunerea, a sugerat menţionarea expresă a ţărilor avute în vedere, asigurându-se, astfel, delimitarea teritorială a circumscripţiei destinate votului celor „din vecinătate”. Dacă se va adopta, mi s-ar părea corect zis „din ţările limitrofe”.

Forţând lucrurile şi fără a considera apartenenţa etnică altceva decât o firească afinitate personală, domeniu în care nu e prea indicat să speculăm, între cele şapte personaje regăsim trei români (dintre care unul din România), un huţul din România, un evreu (ori neamţ) din afara Ucrainei, o ucraineancă şi o rusoaică, ambele cu cetăţenie ucraineană. Pentru care dintre aceşti  alegători este valabilă aserţiunea că votează pentru ucrainenii de naţionalitate română, sau pentru românii autohtoni din statele vecine?

Surprinzător, doar primul român (a) şi cele două cetăţene ucrainene (f şi g), poate şi românca (c), dar numai în măsura în care nu este înscrisă (automat, dacă are CI din România) în registrul electoral local din ţară.

Tot acest scenariu nu ţine cont, însă, de reţinerile fireşti ale eventualilor alegători cu cetăţenie ucraineană de a intra în consulatul român în ziua votării, temători de un filaj, în condiţiile în care în Ucraina este interzisă dubla cetăţenie. Un ales al lor dintre ei riscă să devină automat un expatriat în momentul depunerii jurământului de credinţă faţă de patrie şi popor, dacă nu va fi ales un parlamentar din afara Ucrainei.

S-a dovedit şi la prezidenţiale că apetenţa electorală a românilor din afara graniţelor (câţi au mai rămas) e limitată: numai 140 de voturi la Cernăuţi, 50 – la Odesa, 34 – la Ocna Slatina, 24 – la Zăiceari, 112 – la Vârşeţ, 199 – la Seghedin, respectiv 200 – la Giula. Neluând în seamă voturile contabilizate în capitalele statelor limitrofe ori la Priştina, ar fi numai 759 de voturi, inclusiv ale celor aflaţi cu treabă prin oraşele menţionate.

Cam puţin pentru o circumscripţie electorală, dar mai rămân cele exprimate în Rep. Moldova de băgat la socoteală: 52.285 de voturi, sumă ce a putut fi numită „istorică”. La cele 12 secţii din Chişinău, s-au înregistrat 26.672 de voturi, în condiţiile în care la turul II al alegerilor pentru primarul oraşului, cu trei săptămâni înaintea turului II al prezidenţialelor din România, fuseseră 112.513 voturi în favoarea candidatului blocului ACUM, dl.A.Năstase, din totalul celor 236.610 voturi valabil exprimate. Pentru celelalte 24 de SVS din restul Rep.Moldova, media de voturi pe secţie a fost sub cea înregistrată în Europa. La circa un milion de cereri de redobândire a cetăţeniei române, e clar că majoritatea cetăţenilor Rep.Moldova ce au obţinut un paşaport CRDS sunt, deja, parte a diasporei, până la Atlantic, dacă nu s-au limitat la un domiciliu în România, cu cartea de identitate aferentă cu tot.

Revenind la studiul de caz, dacă toţi cei şapte de la SVS din Cernăuţi s-ar afla în zilele votării la Viena, în configuraţia actuală a colegiilor, voturile lor ar fi transferate către reprezentantul Occidentului în Camera Deputaţilor de la Bucureşti, adică de la Seghedin până la Dublin, iar într-o probabilă reconfigurare – către deputatul „de Europa Centrală”.

Dacă ar fi cu toţii în Ţara Sfântă, votul lor l-ar desemna pe alesul românilor din Afghanistan, Iran şi până în Africa de Sud, colegiul devenind deja antologic prin cele 34 de voturi întrunite, cu care dl.J.Kötő de la UDMR a ajuns, prin procesul firesc al repartizării mandatelor, deputat în legislatura 2008-2012.

Am elaborat acest studiu de caz numai pentru a evoca posibilitatea aplicării unui principiu prin care votul exprimat la o secţie de votare din străinătate la alegerile legislative să poată fi repartizat acelui colegiu şi acelei circumscripţii electorale de care aparţine de fapt cetăţeanul român ce votează în afara ţării, dacă nu este înscris într-un registru special al alegătorilor cu domiciliul sau cu reşedinţa în străinătate. Nu este firesc să fii în excursie la Phenian şi votul tău de turist să fie luat în calcul la stabilirea deputatului ori a senatorului colegiului local în Parlamentul României.

Acest principiu este aplicabil şi votării din ţară, în condiţiile în care 7.000 de pensionari aflaţi la tratament la Vatra Dornei, respectiv 60.000 de tineri într-o minivacanţă pe litoral, pot decide deputatul câştigător într-un colegiu uninominal. Este normal ca votul exprimat oriunde în lume, în condiţiile legii, să poată determina scorul general al partidelor, alianţelor ori al organizaţiilor reprezentând minorităţile naţionale în apropiatele alegeri legislative, dar e mai puţin firesc ca un vot dat „în deplasare”, de orice fel ar fi aceasta, să afecteze un rezultat local.

Nu se poate susţine că Elveţia ar fi o ţară nedemocratică, dar, 0 mandate pentru diaspora în Consiliul Naţional sau în cel al Statelor. Populaţia fără străini, corpul electoral şi emigraţia sunt într-un raport de aproximativ 3/10 faţă de valorile din România, iar dreptul de a vota din străinătate (prin corespondenţă, nu la ambasade ori consulate) este extins inclusiv la nivelul alegerilor locale. Dacă s-ar extrapola numărul elveţienilor înscrişi să voteze din afara ţării asupra românilor, ar trebui să fie peste 650.000 de persoane înregistrate pentru votul prin corespondenţă ori la o SVS. In realitate, s-au înscris valabil, pentru alegerile din noiembrie, circa 10%, dar efectiv la vot s-au prezentat cam cu 50% mai mulţi decât suma estimată.

În continuare, în forul legislativ al ţării se vor ciocni (nu confrunta) două tendinţe: una de a sufoca milionul de potenţiale voturi (majoritatea de dreapta) în 4 mandate de deputat, respectiv 2 – de senator, cealaltă fiind de a solicita până la 50 de mandate de parlamentar la o normă de reprezentare fantezistă şi lipsită de acurateţe.

Soluţia nu poate fi decât păstrarea reprezentării simbolice a cetăţenilor români din străinătate (căci nu se poate crea un mandat de „deputat de Catalonia”), cu mărirea numărului de colegii (uni- sau plurinominale) pe zone geografice largi, crescând gradual numărul de mandate cu unul sau două, în cazul unei participări ieşite din comun şi cu repartizarea restului de voturi şi a celor date de „turişti” în vederea redistribuirii în ţară.

7 decembrie 2019                                                                                Gabriel S.Jivănescu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.