Vara rece (8)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

La naşterea primei poveşti a lui Abu Zakkar, cântăreţul orb, Eva pare să fi fost tot timpul în spatele perdelei dese din nişa care supraveghea sala mare a localului. Din întunericul ascunzătorii ei, A Cincizeci şi una I-a şoptit cântăreţului sensurile, l-a acompaniat cu alăuta, cu chitara sau cu vocea. Alte fete – după ce studiaseră la Taif ori la Medina – au făcut acelaşi lucru din nişele altor încăperi. Marele maestru al cântecului, Işak, “cel atât de iubit de Harun”, îi trimitea periodic noi contingente de interprete şcolite de el. Dar pe Abu Zakkar îl acompania şi-l îndruma doar Eva. Misteriosul ajutor, venit de nu se ştia exact unde, li se părea ascultătorilor şoaptă cerească.

Vocea lui Abu Zakkar era profundă şi pătrunzătoare, el făcându-se celebru prin faptul că era în stare să ţină neîncetat un sunet timp de mai multe minute, mulându-l şi mlădiindu-l, făcându-l să tremure şi întinzându-l ferm, dându-i ba o tonalitate metalică, de coardă, ba una umană, de femeie. Păstrând sunetul atâta vreme, el se insinua ca o prezenţă dureroasă în fiinţa ascultătorilor şi aceştia aşteptau cu sufletul la gură momentul de linişte pentru inspiraţia aerului rapsodului. Arta lui Abu Zakkar consta în acapararea totală a auditoriului, prins într-o ambianţă terorizantă, aproape dureroasă, ce-l făcea pe ascultător un prizonier tot mai lipsit de voinţă proprie. “Vocea lui Abu Zakkar este o funie care te leagă asemenea ierburilor din pădurile interzise, o funie care te sufocă, tot mai strâns, tot mai strâns, pe măsură ce te zbaţi mai tare. Până ce să observi că funia e vie, că funia e un şarpe ce te vrăjeşte cu privirea şi te sugrumă fără să-ţi mai pese”, scrie într-un manuscris nu mult mai târziu decât momentul celor povestite aici, scriere narând puterea artei cântăreţului, printre alte minuni orânduite la curtea magică a lui Harun al Raşid, Califul celor O Mie şi Una de Nopţi. Orbul cu puteri hipnotice avea să fie şi el reluat în producţii ulterioare, însă eroul va primi un alt nume şi va fi originar din India, va călători pe un elefant albastru şi va înfrânge prin seducţia hipnotică şi prin persuasiunea puterii cântecului neîntrerupt forţele răului din basmele altor menestreli din alte vremuri şi din alte timpuri. Figurine de fildeş, înfăţişându-l, se mai puteau cumpăra de prin târguri, secole mai târziu. Piesele cele mai rare şi cele mai scumpe erau prevăzute cu orificii pentru trecerea aerului şi – duse la gură – vuiau ca nişte ocarine cu un ecou prelungit. Iar comoara comorilor o constituiau obiectele despre care se pretindea că au fost confecţionate chiar din colţii elefantului albastru, cel ce l-ar fi purtat pe nemaipomenitul rapsod. (Pe urmă, după doar alte câteva veacuri, odată ce povestea a intrat în uitare, piesele acelea nu mai valorau mai mult decât orice alte obiecte de artizanat.)

Printre vapori de fum parfumat şi ameţitor, într-un semiîntuneric înşelător, sorbind din licori ciudate şi dulci, mestecând ba un bob de strugure, ba o smochină, ba un fel incert dintr-o carne atât de condimentată încât îţi exploda în gură, musafirii se afundau tot mai mult în întuneric, în vreme ce, de după o perdea, trupuri mlădioase completau prin pantomimă poveştile cântăreţilor.

Multă vreme, după ce părăseau odăile magice, sătui, obosiţi şi derutaţi, convinşi că au trecut prin experienţe stranii imposibil de conştientizat în totalitate, musafirii aveau dubii serioase dacă tot ceea ce au perceput a fost realitate sau iluzie. Zvonul după care tot mai mulţi muşterii de-ai Evei se rătăceau în poveşti şi nu mai găseau drumul de întoarcere a prins tot mai multă consistenţă. O anchetă dictată însuşi de calif n-a putut aduce nici o lumină în această chestiune şi s-a conchis că ucigaşi adevăraţi au lansat o ipoteză absurdă ca să nu fie ei urmăriţi de lege. (Harun însuşi ar fi vizitat de câteva ori localurile Celei de a Cincizeci şi una şi – încântat de ceea ce a trăit acolo – ar fi poruncit încetarea anchetei.)

În realitate, zvonul nu era prea departe de avatarurile multor muşterii: ascultători fermecaţi de istoriile auzite, văzute (?) şi percepute prin toate simţurile au refuzat unii să se întoarcă la viaţa de dinainte, plecând aiurea în căutarea minunilor cu care au făcut cunoştinţă sau zăcând luni de zile în stare de semiconştienţă, între un tărâm şi altul.

Poveştile, chiar dacă se repetau, erau reluate de fiecare dată în altă variantă şi dacă anumiţi clienţi cereau o altă naraţiune, niciodată nu reuşeau s-o primească identic. “Pentru că starea de spirit ce-i însoţea când veneau în local era alta”, li se explica ori fiindcă experienţa anterioară fusese prelucrată într-un anumit mod, făcând să se nască speranţe diferite.

Nopţile din locantele Evei erau fabuloase, fiind condimentate cu cele mai neaşteptate minuni: de la femeile apărute în ferestre, la animalele gingaşe intrând în încăperi direct prin ziduri, de la fluidele ce se solidificau în faţa privitorilor, luând, rând pe rând, forma altor plăsmuiri, în funcţie de firul epic al uezilor, până la schimbările uimitoare de temperatură. Însă niciodată în acele încăperi nu era prea cald – cu excepţia momentelor când basmul însuşi o cerea -, niciodată mesenii nu-şi simţeau organele grele după numeroasele feluri consumate, niciodată oboseala nu se instala înainte de sfârşitul spectacolului.

După anul 795, Eva n-a mai fost văzută de contemporani, deşi dispariţia ei n-a fost remarcată multă vreme. Bărbatul ei putea fi întâlnit în aceleaşi locuri, prestaţiile bucătarilor şi ale rapsozilor au rămas şi ele la un nivel nemaiîntâlnit nici înainte şi nici mai târziu. Se spunea despre Cea de A Cincizeci şi una că ar fi dispărut şi ea într-o anumită poveste şi oaspeţii cei mai iniţiaţi cereau, din când în când, să le fie interpretat basmul respectiv. Într-adevăr, atunci, printre celelalte personaje, îşi făcea apariţia eventual şi Eva, iar vălurile după care se mlădiau dansatoarele se luminau, încât A Cincizeci şi una putea fi reîntâlnită “cu precizie”. Câteodată, se spune, ea ar fi reapărut şi în sala oaspeţilor, atunci când atmosfera devenea propice şi când personajele aflate de faţă se bucurau de o stare privilegiată, asemănătoare transei. Apoi, la fel de neaşteptat, Eva se volatiliza, la fel cum dispăreau schimbătoarele fluide solidificate temporar prin naraţiune.

Povestea, cu nesfârşitele ei variante, nu poate fi nici reprodusă şi nici rezumată. Ea constituia monopolul lui Abu Zakkar şi toate tentativele de a fi interpretată de alţi maeştri se traduceau în deviaţii atât de mari de la tema principală, încât se nimerea inevitabil într-o altă întâmplare. Ceea de A Cincizeci şi una, spune legenda, n-a mai apărut aievea decât în interpretările marelui maestru orb. Acesta, însă, avea să dispară şi el, intrând în slujba lui Djafar Barmekidul. În noaptea când influenta familie de dregători va cădea în brusca şi cumplita dizgraţie, Abu Zakkar se va fi aflat lângă până atunci atotputernicul demnitar al lui Raşid. Califul îi va fi poruncit prietenului şi totodată sfetnicului favorit să se înveselească în acea noapte stranie, însă Djafar, ros de presimţiri, nu va reuşi să-şi depăşească sentimentele. Califul îi va fi trimis de mai multe ori cadouri în cort şi eunucii mesageri – dar şi spioni – îi vor fi povestit stăpânului dreptcredincioşilor că preferatul i se îndepărta tot mai adânc în desişurile cântecului rapsodului orb despre (şi cu) Eva. Ca să nu-şi piardă prietenul cu totul, califul a poruncit să-i fie adus măcar capul celui rătăcit în poveste.

Să fi fost, printre altele, califul gelos, atât de gelos încât să-şi omoare favoritul? Poveştile cu Cea de A Cincizeci şi una erau predominant triste şi se terminau trist, însă erau acaparatoare şi pretindeau repetarea experienţei. Evenimentele din ianuarie 802 (muharram l87), tragedia Barmekizilor, au născut la rândul lor, legende. În perioada romantică, autori apuseni au preluat o intrigă demnă de Sofocle şi plasată într-un decor exotic. Ca de obicei, în trama naraţiunii a fost căutată şi femeia. Însă aceasta se volatilizase de mult şi a fost reconstituită din priceperea şi din butaforia altor locuri şi a altor vremi. Să fi fost Eva femeia fatală, personajul pierdut dintr-o arheologie incompletă? Şi, mai departe, să fi ajuns, după acea noapte, celebrul cântăreţ orb în haremul stăpânului dreptcredincioşilor, aducându-i-o pe Eva doar lui? Dacă da, atunci taina a fost bine păstrată, femeia fatală a califului fiind greu de atestat în una sau alta dintre frumoasele din O Mie şi Una de Nopţi, însă posibil de a fi regăsită în câte un amănunt al mai tuturor femeilor marelui harem. Eva n-a fost în nici un caz Şeherezada, ea a fost mai mult decât naratoarea şi autoarea, ea a reprezentat – în timpul povestirii – eroina.

Odată cu Abu Zakkar, Eva va dispărea cu totul. Nenumăratele variante ulterioare nu vor aduce decât confuzie. Ele vor arunca noi şi noi voaluri colorate peste o amintire tot mai diafană. Născută într-un cimitir de lângă Roma, scăpată cu viaţa (ca) prin minune, A Cincizeci şi una îşi va sfârşi existenţa publică la fel de neobişnuit şi de neverosimil, pe cum a trăit. Bărbatul ei “oficial” – cel despre care se spune că i-ar fi fost soţ – n-are nici el o origine certă şi biografia nu-i cuprinde decât precizarea că ar fi fost consortul legitim al Evei. Ceilalţi bărbaţi (şi incubi?) care au umplut legendele, au fost, poate, mult mai impozanţi, însă relaţiile lor cu Cea de A Cincizeci şi una rămân la fel de concrete ca vaporii coloraţi ce însoţeau producţiile cântăreţului nevăzător. Tânărul cu care Eva ar fi fost închisă în prima noapte în cuşca circarilor îşi face reapariţia romantică abia peste veacuri. Scribul nu se încumetă să continue o naraţiune ce nu poate fi pusă în cuvinte, iar, fără cuvinte, el n-are mijloacele de a nara. Eva dispare într-un spectacol total, spectacol ce se sfârşeşte odată cu ea. A Cincizeci şi una n-a mai putut fi recuperată nici prin numeroasele poveşti apocrife, nici prin necromanţie. Iar, dacă reprezentaţia s-a mai jucat în prezenţa unui auditoriu format dintr-un singur personaj, faptul este imposibil de aflat, cu puterile limitate ale scribului. Tot ceea ce ne-a mai rămas este legenda despre legendă, fumul şi vaporii, dar şi un băiat născut la Bagdad – Cel de Al Cincizeci şi doilea.

Povestea la fel de incertă a Celor O Sută – ca şi povestea fiecăruia dintre martori, dintre noi – continuă. Din interiorul basmului, atmosfera pare cât se poate de reală. Martorii trăiesc câte un singur basm. Basmul lor. Asemenea martorilor a trăit şi Eva, aflată atunci în axa lumii. Al Cincizeci şi doilea îi ia locul. În basmul lui. Iar scribul, din basmul său, încearcă să-i întovărăşească pe toţi. Tot lamentându-se, bietul nerod nu face decât să-şi sfâşie, în mod conştient, propria poveste. Singura pe care o are.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.