Slăbiciunile mele pentru calea ferată

Mai zilele trecute a mai deraiat un tren. Un tren sărit de pe şine este o nenorocire. În România, nu. În tot trenul de 7-8 vagoane se aflau numai 15 călători. Nici unul nu a suferit răni grave. Un accident de tren personal sau rapid, dar fără victime, este o raritate europeană. Poate chiar performanţă mondială. La noi, nu. Nu prea mai are cine muri. Trenurile de călători seamănă mult cu nişte fantome. Convoaiele altădată nesfîrşite devin din ce în ce mai scurte şi mai dogite. Adormi aşteptînd să le vezi cum trec leneşe pe la orizont. Trenurile care să deranjeze privirea sau auzul sunt din ce în ce mai rare. Nu mai huruie marfarele lungi şi grele, nu mai boncăluiesc cisternele de păcură şi motorină, nu mai trec şerpuitoarele şi greoaiele trenuri cu cereale. Parcă viaţa şi economia ar fi intrat la apă după o regulă nouă şi neaşteptată. Prin anii ’60-’70, oraşele industriale adunau zilnic zeci de trenuri din toate direcţiile. Parcă erau convoaie magnetice care adunau ţăranii şi moţii de pe munţi şi de pe văi şi îi depuneau într-o industrie intrată într-o frenezie nebună. Acum se mulţumesc cu cîteva microbuze sau cu un motor jigărit, pe jumătate gol. Unde cărau trei-patru-cinci trenuri a cîte 30-40 de vagoane garnitura, acum mai cară un motor pricăjit şi un vagon agăţat după, ca un geamantan gol. Hunedoara „înghiţea“ în fiecare dimineaţă 6-7-8 trenuri cu aproape 40.000 de oameni. Astăzi, oraşul nu mai are nici gară şi nici cale ferată. A fost scoasă, tăiată şi vîndută. Cele cîteva microbuze care fac naveta de la Deva şi Simeria acoperă toate nevoile de personal.

Starea transporturilor pe calea ferată este oglinda fidelă a societăţii româneşti. Ciobită, murdară, gri, ca un semn al decăderii. Viaţa ostenită pe calea ferată seamănă cu o retragere dintr-o luptă, cu o cedare lentă de teritorii. Cu un veac şi jumătate în urmă, calea ferată reprezenta semnul invaziei europene pe teritoriul României. Astăzi, parcă ar desăvîrşi o retragere în urma unei cuceriri de aproape 150 de ani. CFR-ul a fost mîndria românilor. Îşi ziceau „a doua armată“. Și prima şi a doua erau la fel de importante pentru nevoile României şi pentru ideea de ţară împlinită. O lungă vreme, dezvoltarea căilor ferate a fost şi cheia unei epoci. Aradul era ca o placă turnantă a Europei. Nu întîmplător, cea mai grozavă industrie de material rulant s-a dezvoltat la Arad. Nu întîmplător, la Arad mai există oameni care ştiu să facă vagoane de clasă. Nu întîmplător, la Arad se produc şi astăzi cele mai moderne vagoane de călători, de tramvai şi de metrou. Fabricile de vagoane de la Arad au în spatele producţiei o istorie a spiritului european şi a unei industrii care a forţat porţile României. Nu întîmplător, Aradul a fost locul celei mai prodigioase industrii din Estul Europei. Cam cum este Bavaria pentru industria de automobile de acum!

Fac parte dintre cei care au descoperit lumea prin trenuri garate, prin gări şi pasarele, prin săli de aşteptare şi trenuri de navetişti, prin halte şi cantoane. Pentru mine, calea ferată a fost un soi de balama la Univers. Fără ea, lumea s-ar fi terminat pe malul Mureşului sau în Munţii Orăştiei. Pe culoarul destul de strîmt dintre Apuseni şi Munţii Orăştiei mi-am petrecut anii copilăriei şi de acolo am purces la descoperirea României şi a lumii. Din această cauză am totdeauna un ochi deschis spre lumea celor de la calea ferată, cea păcălită de matrozul Băsescu, cea jecmănită la toate privatizările ţigăneşti şi de toate aprovizionările măsluite. România staţiilor de cale ferată prin care nu mai opreşte nici un tren, România cantoanelor părăsite şi a triajelor în care nu se mai recompun marfare pe direcţiile mari seamănă pe alocuri cu lumea lui Marquez. Ce era înainte fala economiei româneşti se arată acum a fi mila şi cerşeala din care au rămas terasamentele şi, pe alocuri, liniile. Și pe care trenurile circulă pe furiş, ca pisicile. Am ajuns ţara în care trenurile circulă cu o treime sau un sfert din viteza unui autobuz. Prin România circulă trenuri cu o viteză mai mică decît cea a unui cal bun.

Puţinii oameni care au mai rămas la calea ferată au încetat lucrul. Greva lor vizează mai ales salariile şi condiţiile mizere. Numai din transportul studenţilor nu se pot ajunge.

Cei care se mîndreau înainte că sunt a doua armată a ţării sunt acum plătiţi ca nişte măturători. Și ignoraţi. Ei nu contează pentru lumea politică. Pentru capii României de azi, importanţi sunt ofiţerii SRI, SIE, SPP şi STS.

Editorialul complet în ziarul Cotidianul de vineri versiunea tipărită – disponibilă la toate chioşcurile şi benzinăriile OMV Petrom şi MOL – sau digitală

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.