După ascensiunea fulgurantă a unei entitati teroriste asupra căreia serviciile secrete ale armatei americane au avertizat încă din 2012 și după intervenția Rusiei în Siria, tabloul forțelor din Orientul Mijlociu se împarte în trei tabere majore, plus Israel.
Pe de o parte se află monarhia absolutistă saudită, condusă de regele Salman și de un ministru al Apărării de 31 de ani, prințul Muhamad bin Salman, alaturi de Turcia presedintelui Recep Tayyip Erdogan. Este tabăra care schițează cele mai puține gesturi împotriva organizației Stat Islamic și despre care există suspiciuni ca ar sprijini mișcările jihadiste.
Pe de altă parte avem regimul sirian al președintelui Bashar al-Assad, susținut de Rusia și de Iranul șiit, la care se adaugă, în episoade de frondă împotriva Statelor Unite, regimul șiit de la Bagdad. Mai regăsim în această tabără gruparea șiită libaneză Hezbollah.
O a treia tabără este formată din puterile occidentale ce acționează sub conducerea Washingtonului,unde regăsim Franța, Marea Britanie și, recent, Germania.
În fața amenințării Iranului, sprijinit de Rusia și guvernul șiit de la Bagdad, Arabia Saudită încearcă diverse tactici pentru asigurarea sprijinului taberei occidentale. Pe de altă parte Turcia, stat membru NATO și care a reușit să încălzească până de curând relațiile cu Iranul și Rusia, încearcă să profite la maxim de contextul confuz din regiune. Ce au în comun tacticile Arabiei Saudite și ale Turciei supremația este regională și banul.
Să luăm cazul Arabiei Saudite. Prințul Muhamed bin Salman a declarat pentru The Economist că Aramco, compania națională saudită de petrol, cea mai mare din lume, va fi scoasă pe bursă. Este un semn că regatul saudit a ajuns la fundul sacului cu politica de reducere a prețului petrolului, o politică ce lovește în industria gazelor și petrolului de șist și în economia Rusiei. Însă această decizie mai înseamnă ceva – Arabia Saudită vrea să obțină lichidități cu orice pret pentru a continua această politică. Mai mult, saudiții vor face listarea pe bursă în stilul lor – vor scoate la vânzare maximum 5% din Aramco (circa 100 de miliarde de dolari), vor face listarea nu pe marile burse ale lumii (ceea ce ar necesita transparență și publicarea unor informații care sunt socotite secret de stat la Riyadh), ci pe una saudită, în condiții stabilite de saudiți. Întrebarea fundamentală rămâne ce companii vor cumpăra acțiunile Aramco și asta nu pentru că ar fi vorba doar de o sumă mare, ci pentru ca aceasta implică afirmarea unei linii politice din partea statului respectiv (fie el SUA sau altul). Imediat după anunțul listării, analiștii au început să declare că marile companii petroliere anglo-saxone vor acționa prin intermediari, pentru că nu pot rezista tentației de a pune mâna pe o parte din ”perla” industriei saudite a petrolului, chiar dacă aceasta va însemna o reducere a investițiilor și posibila ruinare a sectorului gazelor și petrolului de șist din SUA. Pâna la urmă, ceea ce contează este profitul și posibilitatea de a influența prețul petrolului pe termen lung. Așadar, listarea Aramco este o afacere win-win pentru Arabia Saudită și Vest.
Tot banul este cel care explică modul neașteptat în care regele Salman a acceptat acordul nuclear dintre comunitatea internațională și Iran. După ce în primele luni de la urcarea pe tron, în ianuarie 2015, regele saudit s-a opus acestui acord și a criticat aspru Statele Unite, la mijlocul anului tercut a făcut o întoarcere la 180 de grade. Condiția oficială a fost ca Iranul să fie monitorizat cât mai drastic. Însă Al Arabiya și New York Times au scris altceva la momentul respectiv. Jurnalul american arată că marele susținător al acordului cu Iranul a fost complexul militaro-industrial american. Explicația – un asemenea acord va obliga Arabia Saudită să se înarmeze cu tehnică americană și asta aduce creșterea PIB-ului SUA. SUA au îndulcit pilula amară a acordului cu Iranul oferindu-le pentru început saudiților arme în valoare de 1,29 miliarde de dolari. Și nu numai SUA au beneficiat, ci și Franta – în vara anului 2015 Parisul a semnat contracte de circa 10 milioane de dolari (armament, reactoare nucleare, sănătate, alimentație). Din nou o afacere win-win.
Al-Arabiya scria în iunie 2015 că Riyadh-ul a acceptat acordul cu Iranul și în schimbul mai multor investiții americane. Aramco era unul dintre elementele de pe agendă. Însă a fost vorba și despre investiții în extracția de fosfați și bauxită, despre investiții din partea asiguratorilor din SUA în sistemul de sănătate saudit, despre investiții din partea companiilor de construcții americane. Iar regele saudit a mai dorit o garanție importantă – acces privilegiat pe piețele financiare, deoarece țara sa va intra pe deficit și va trebui să se finanțeze și altfel decât din exportul de petrol.
Pe scurt, războiul prețului petrolului și războiul din Siria i-au pus pe occidentali în poziția de a pune condiții pentru a sprijini Arabia Saudită: proiecte profitabile pentru companiile occidentale și vânzări de miliarde pentru companiile producătoare de armament.
În cazul Turciei, președintele Erdogan a urmărit aceleași beneficii economice și politice. Pârghia pe care a folosit-o nu a fost prețul petrolului, ci imigranții. Ignorați cu sau fără bună știință timp de doi ani de zile, milioanele de sirieni din Turcia au devenit brusc o amenințare pentru Europa, în cursul verii anului trecut. Pentru Erdogan, criza imigranților a însemnat în primul rând menținerea partidului său la putere. După ce în iunie 2015 Partidul Justiție și Dezvoltare (AKP) a pierdut majoritatea, regimul Erdogan a folosit criza imigranților pentru a obține sprijinul Europei în alegerile anticipate din noiembrie, o Europă până atunci extrem de critică, în frunte cu Germania, la adresa regimului de la Ankara. Apoi, Turcia a primit un ajutor de 3 miliarde de euro pentru gestionarea crizei imigranților.
Un pașaport sirian găsit intact în mod cel putin curios asupra unuia dintre atentatorii de la Paris din 13 noiembrie 2015 a echivalat apoi cu revitalizarea negocierilor de aderare a Turciei la UE. În decembrie 2015 a fost deschis al 15-lea capitol de negociere pentru aderare din 35. Un capitol în care este vorba despre bani – politicile economice și monetare. Apropierea de UE va deveni limpede însă abia în momentul deschiderii capitolelor-problemă: justiție și drepturi fundamentale, energie, educație și cultura. Este puțin probabil ca regimul Erdogan să se muleze pe condițiile impuse sub aceste aspecte de către Bruxelles, li nici nu va fi nevoie.
Cele mai importante lucruri din perspectiva Ankarei au fost obținute – includerea Turciei laolaltă cu UE în acordul de liber schimb cu SUA (TTIP) ce urmează să fie semnat anul acesta. UE a refuzat să includă Turcia în negocierile începute în 2013 pentru un motiv foarte clar – nu este stat membru. Însă criza imigranților a oferit, practic, Turciei acest statut. Și astfel, potrivit băncii centrale de la Ankara, Turcia a evitat o scădere economică de 2,5% și și-a asigurat cel puțin o creștere cu 7% a exporturilor către SUA, din momentul aplicării TTIP.
Pe fondul inacțiunii externe a UE, această politică puternică a președintelui Erdogan ar putea dăuna României, în ciuda parteneriatului strategic cu Turcia. Președintele turc a convins repede Europa că este mai periculos ca Turcia să fie lăsată în afara Uniunii decât ca Turcia să fie acceptată în ”clubul creștin” de la Bruxelles. Iar odată realizat acest lucru, discuția spargerii UE în mai multe grupuri cu orbite diferite va căpăta o nouă relevanță, la fel cum era la modă la inceputul anilor 1990 inițiativa bulgară pentru o uniune Turcia-Bulgaria-România. Arcul de criză produs de Occident și Rusia în Orientul Mijlociu și în Marea Neagră-Caucaz (Ucraina, Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabah) poate arunca România de pe orbita central-europeană pe cea a Turciei, împreună cu ”Noua Ucraină”, iar Vestul s-ar putea vedea în România mai putin în economie și nivelul de trai și mai mult prin gardurile de sârmă ale bazelor militare.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.