AGNUS DEI Mielul Domnului (De la mit la amintire) (5)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Şi apropo de căsătoria lui Simon: bunicul său, Tânărul Conte, Ambrogio II, a insistat că nu va putea să moară liniştit decât dacă va apuca şi următoarele verigi ale şirului. Aşa că l-a tot cicălit pe Simon să se grăbească să-i facă un nepot. Tânărul n-a trebuit prea mult convins, întrucât nu ducea lipsă de aventuri. Doar că pruncul trebuia să fie recunoscut legitim, a precizat Ambrogio II. Iar mama să fie o femeie respectabilă şi de condiţie bună. Amănunte de care nu s-a sinchisit în mod deosebit junele ofiţer, atunci când îşi alegea partenerele. El avea alte criterii de selecţie a numeroaselor oferte. Totuşi, când s-a aflat în faţa unui scandal iminent, când una dintre domnişoare a rămas însărcinată satisfăcând şi cerinţele bunicului, Simon a fost căsătorit. Iar tânărul soţ a declarat, de la început, că vede în actul cu pricina o obligaţie, dar nu o constrângere. Aşa că şi-a continuat viaţa de dinainte, mai ales că doamna a rămas să nască în familie şi şi-a petrecut şi primii ani alături de copil. Şi, apoi, de copiii, în vreme ce Al Nouăzeci şi patrulea şi-a urmat itinerariile dictate de cariera militară. Unde peste tot erau alte femei, alte şi alte trofee de cucerit. Tânărul ofiţer a intrat călare pe superbul său armăsar alb pe sub nenumăratele arcuri de triumf fierbinţi, ce abia aşteptau să-l primească.

Soţia Celui de Al Nouăzeci şi patrulea a fost cu adevărat una dintre cele mai frumoase femei din Praga. Unde locotenentul major Simon a fost încartiruit cu escadronul său vreme de o jumătate de an. Relaţia dintre cei doi a început în urma unor pariuri în oglindă: ofiţerul a pus rămăşag la popotă că o va cuceri pe acea una dintre cele mai râvnite femei din societatea mondenă a oraşului, în vreme ce şi domnişoara a pariat cu cele mai bune prietene ale ei că în mai puţin de o săptămână îl va avea la picioare pe celebrul Don Juan. Două provocări în necunoştinţă de cauză şi independente una de cealaltă. Două provocări ce au venit de minune una în întâmpinarea celeilalte. Pentru a reputa victoria la timpul convenit de pariuri, amândoi partenerii au depus mai multe eforturi ca de obicei. Viitoarea soţie a lui Simon era cu şapte ani mai mare decât el şi totul s-ar fi terminat, probabil, la fel ce şi celelalte numeroase aventuri ale celor doi. Numai că, de data asta, în ciuda oricăror precauţii şi în pofida experienţei acumulate de parteneri, domnişoara a rămas gravidă. Poate că n-ar fi fost prea târziu pentru un raclaj, dar cei doi chiar se simţeau foarte bine împreună. Nunta a avut loc la Praga, când mireasa a fost în luna a patra şi evenimentul a iscat entuziasmul mulţimii: atât socrii mari, veniţi de la Segrate, cât şi părinţii miresei făceau parte din crema societăţii, iar garda de onoare formată din ofiţeri în uniforme strălucitoare, sub săbiile căreia au ieşit proaspeţii căsătoriţi din biserică, a dat un luciu deosebit alaiului. „S-a căsătorit Adonis cu Venus” a titrat un ziar pe prima pagină¹.

Pe urmă, doamna a plecat la Segrate pentru a naşte, iar soţul s-a întors la îndatoririle sale militare. A mai revenit de câteva ori în permisii şi rezultatul s-a materializat în încă trei copii. Era o situaţie care i-a convenit lui Simon de minune: avea undeva un cămin de care era cine să se îngrijească şi unde putea şi el să tragă ori de câte ori avea prilejul, avea o soţie cu care se simţea bine, şi-a făcut şi datoria faţă de stirpea sa, fiind tată nu numai a unui fiu, ci a trei (alături de o fată)². Iar, în restul timpului, neconstrâns de nimeni şi de nimic, putea să-şi continue viaţa de dinainte, viaţa unui burlac după care au suspinat atâtea tinere îmbujorate la vederea sa. (Când un binevoitor a avut grijă să-i parvină bârfa după care nici soţia, acolo în nordul Italiei, nu-i era uşă de biserică, Al Nouăzeci şi patrulea n-a putut decât să râdă: păi, iubita lui nevastă – pe care chiar o iubea sincer – se afla zi şi noapte înconjurată de atâtea neamuri şi servitori încât era puţin probabil ca şi o muscă să se poată apropia de ea în mod indecent. Plus că a mai fost şi de atâtea ori însărcinată. Iar dacă – totuşi! – a râvnit-o cineva, cu atât mai bine! El, Simon, s-a însurat cu una dintre cele mai frumoase femei din imperiu, nu e normal să se uite toţi bărbaţii la ea? „Noi nu ne ţinem soţiile închise în harem! a răspuns el, noi nu putem fi decât mândri când ne sunt admirate iubitele”. „Admirate e una, iar…” „Ajunge! Nici să ne fie terfelite soţiile nu permitem!”. („Păi, dacă-i aşa, ce rost mai are să ne răcim gura de pomană? Căsnicia Celui de Al Nouăzeci şi patrulea pare a fi prototipul căsniciei moderne”, şi-au zis binevoitorii şi nu era nici ironie, nici dispreţ şi nici admiraţie în spusele lor. Era pur şi simplu doar o constatare.)

Când a murit Al Nouăzeci şi doilea – Ambrogio II, Tânărul Conte, bunicul lui Simon şi a lui Bruno -, viitorul medic, aflat abia la începutul studiilor, i-a urmărit atent comportamentul din ultimele-i zile de viaţă. Şi-a şi notat în jurnal tot ce a observat atunci şi a revenit de nenumărate ori, mai târziu, la acele însemnări. La fel a procedat şi cu pacienţii săi, cărora le-a urmărit cu migală finalul vieţii. Însă, degeaba! Iată ce a susţinut într-o conferinţă, pe vremea când, ajuns la deplina maturitate profesională, s-a bucurat de o notorietate pe măsură: „Corpul nostru ne vorbeşte foarte limpede, doar că noi nu-i pricepem limbajul”. De data aceea, Bruno se referea la faptul că, încă fiind copil, n-a putut înţelege simptomele fratelui mai mic, atunci când acela s-a îmbolnăvit atât de grav. Şi el, ca şi Simon, a fost de multe ori în suferinţă pe vremea aceea şi nu ştia când o neplăcere resimţită este asemenea celei care a acompaniat moartea frăţiorului ori nu reprezintă decât ceva neesenţial, ceva pur trecător. „Nu orice alarmă constituie o alarmă adevărată şi nu orice semn aparent minor este cu adevărat lipsit de importanţă. Dacă am ştii ce simţim, dacă am fi în stare să aflăm ceea ce percepe trupul unui bolnav grav, am putea transfera înţelesul unui simptom în mod obiectiv – şi nu de cele mai multe ori atât de subiectiv – asupra propriului nostru trup. Şi, astfel, am fi în stare să colaborăm mult mai eficient cu medicul.” De aceea a şi preferat psihiatria: acolo credea că se pot descoperi cauzele suferinţelor, chiar şi doar prin interogarea pacientului. În cazurile celorlalte boli, cu predominanţă somatică, de cele mai multe ori subiectivitatea răspunsurilor nu ajută cu nimic. De unde să ştie medicul dacă neplăcerea reclamată este identică unei suferinţe letale ori reprezintă doar expresia amintirii unei situaţii „similare” întâlnite de bolnav? Dar, chiar dacă ar şti, poate medicul face diferenţa, când nici el însuşi nu a trecut vreodată prin experienţa celui aflat în faţa morţii? Poţi să înveţi aşa ceva? Şi tema aceasta a avut mare succes. Şi nu numai în cercurile ştiinţifice.

Urmaşii Primului ne privesc dintr-o negură prin care doar ei ne pot zări: pentru noi, ceea ce se întâmplă dincolo rămâne de nepătruns şi ne provoacă spaimă. Acum, când şi tovarăşa de viaţă i-a plecat dincolo, scribul îşi face griji pentru ea. Şi pentru el. Dar – cine ştie? – poate că e bine dincolo. Speranţa îi uneşte iarăşi pe cei doi. Sensul cuvântului „a supravieţui” începe să prindă şi alte contururi.

Scribul a amintit consideraţiile marelui specialist, fiindcă, în felul său, şi Simon şi-a pus asemenea probleme, asemenea întrebări. În felul său…

Al Nouăzeci şi patrulea şi-a început cariera militară când, după Congresul de la Viena, Europa, obosită de furtuna napoleoneană, şi-a îngăduit un răgaz de un sfert de veac, înainte de a se încăiera iarăşi. Deocamdată, conflictele au fost mutate în Orientul Îndepărtat şi în America Latină. Anglia îşi arăta muşchii în China, iar ocuparea insulei Hong Kong a fost un subiect la modă mult mai senin pentru europeni, decât cumplitele evenimente ce i-au atins nu de mult în mod direct. Sigur, pacea n-a fost atotstăpânitoare nici pe Vechiul Continent. De pildă, noul stat Belgia a purtat ani de zile conflicte cu Olanda. După care tot la Londra s-a aplanat şi acel diferendum. Anglia, peste localităţile căreia nu au trecut oşti duşmane, mai avea energie de cheltuit. În schimb, continentul dorea să respire în linişte. Deziderat păzit cu grijă şi la Viena. Şi de la Viena. Ceea ce s-a petrecut în Franţa sub Carol al X-lea şi, apoi, sub „regele burghez” Ludovic Filip, …s-a desfăşurat în Franţa. În Austria, Metternich a avut grijă ca aşa ceva să nu poată avea loc. Şi, vreme de atâtea decenii, cu orice preţ, „în imperiu domnea liniştea”. Sigur, mai era destulă lume care avea nostalgii după „timpurile eroice” din trecut, însă „în imperiu domnea liniştea”. O „linişte” ce a acoperit până şi veşnicele probleme pe care le-au ridicat dintotdeauna ungurii. Şi slovacii, şi croaţii, şi românii, şi sârbii, şi bosniacii etc.

Cu atât mai remarcabil a fost că Simon a acces atât de rapid până la gradul de locotenent colonel chiar şi în timp de pace, când, se ştie, cele mai rapide avansări s-au petrecut întotdeauna în urma unor fapte de vitejie petrecute pe câmpul de luptă. Pe Al Nouăzeci şi patrulea, Metternich l-a apreciat personal, văzând în el modelul ideal al executantului gata să ducă la îndeplinire întocmai şi imediat orice ordin venit în sprijinul menţinerii cu orice preţ a „domniei liniştii”. Pentru Simon misiunile acestea erau cu atât mai uşor de împlinit cu cât ele ilustrau şi propriul său mod de gândire, fiind în deplină concordanţă cu principiile sale amintite mai înainte de scrib.

Să ne întoarcem la „limbajul corpului”, la „alarmele adevărate” şi la „alarmele false”: timp de câteva luni, ofiţerul a fost însărcinat să ancheteze de ce se semnalau atât de multe boli în cadrul trupei, boli ce au trimis la vatră un număr suspect de mare de soldaţi. În stilul său atât de conştiincios atunci când se înhăma la orice acţiune, mai ales de era vorba de o misiune de serviciu, Simon nu s-a interesat doar de marii simulanţi, ci şi de cei care, în spiritul concepţiei lui Bruno, nu erau în stare să înţeleagă în mod corect „limbajul trupului”. Dacă atunci când îi prindeai pe simulanţi – şi Simon a pus la punct metode ingenioase pentru a-i demasca – nu exista milă, pentru ceilalţi consecinţele erau mult mai flexibile. Cum chiar şi Bruno recunoştea că nici măcar medicul nu are cum să cunoască de fiecare dată în mod precis gravitatea unui simptom doar în urma declaraţiilor pacientului, ce să ceri de la un răcan de cele mai multe ori analfabet? De acest lucru era conştient şi Simon. Dar chiar dacă un asemenea individ nu putea fi taxat de la început drept dezertor, o metodă de a afla adevărul tot trebuia imaginată. Imaginată şi pusă imediat în practică: nu era admisibil ca efectivul armatei imperiale să se reducă lunar cu mii de oameni!

După doar trei zile de la primirea misiunii, Simon le-a prezentat superiorilor săi un regulament propus a fi implementat în fiecare regiment. Cum n-a primit nici un răspuns timp de mai multe săptămâni, în faţa celui de Al Nouăzeci şi patrulea se punea o gravă problemă de conştiinţă: să bată la uşi mai înalte, el fiind sigur de eficienţa lucrării sale, ori să aştepte disciplinat o rezoluţie pe cale ierarhică? Până la urmă, cu ocazia unui bal, a dat de şefii mari, cărora le-a strecurat, printre altele, şi referiri la problema sa. Aşa cum s-a şi aşteptat, vorbele i-au avut succes: în luna mai a anului 1846, fiecare medic militar a primit spre completat un formular cuprinzător privind discuţia avută cu militarii bolnavi. Ori care se plângeau că sunt bolnavi. Aceste formulare erau analizate de un ofiţer din statul major al regimentului şi, în funcţie de aprecierea răspunsurilor subiecţilor, cazurile erau fie clasate, fie trimise la o comisie special alcătuită şi care se aduna o dată pe lună. În faţa acelei comisii, unii militari au putut fi lămuriţi că situaţia lor nu era chiar atât de gravă şi au fost destule cazuri când chiar au renunţat la infirmerie şi s-au întors la trupă. (Câţiva au recidivat, puţini au şi murit.) Dintre cei ce n-au putut fi convinşi, unora li s-a recunoscut boala, cei mai mulţi au fost trimişi în faţa Curţii Marţiale. În doar trei luni, numărul celor ce au acceptat că s-au înşelat şi că starea lor nu era atât de gravă încât să fie lăsaţi la vatră a scăzut cu peste cinzeci la sută. Şi chiar dacă procedurile Comisiilor nu au fost întotdeauna cele mai ortodoxe, Simon a devenit colonel.

Până la acea dată, Al Nouăzeci şi patrulea, chiar dacă invidiat şi bârfit, n-a stârnit niciodată vreun comentariu legat de cinstea lui. Nici măcar din partea celor ce au avut de tras serioase consecinţe în urma severităţii proverbiale a inspecţiilor sale. Însă în anul 1847, incoruptibilul ofiţer a ajuns pentru a doua oară în faţa anchetatorilor. De data aceea, nu pentru o femeie, ci chiar sub acuzaţia de corupţie. Şi asta fiindcă în imperiu era linişte, spre deosebire de alte locuri tot mai apropiate. Tot mai apropiate³. (Unde e „linişte”, e loc pentru tot felul de procese.)

Însă şi în imperiu mişcările naţionale şi naţionaliste erau tot mai evidente. Poliţia secretă trimitea zilnic un număr sporit de rapoarte alarmante. Ca de obicei, ungurii erau în capul răutăţilor. Dar şi slovacii. Şi cehii. Şi slavii sudici. Şi românii. Numele unor suspecţi la instigare, adevărate căpetenii ale veşnicilor revoltaţi, începeau să prindă contur în tuşe tot mai groase. Mulţi erau trecuţi pe la Paris, patria nenumăratelor revoluţii şi fărădelegi ale ultimelor decenii. Aşa că nu numai serviciile secrete şi poliţia în uniformă, dar şi trupele regulate erau în veşnică alertă, iar supravegherea tuturor s-a accentuat. Metternich a perfecţionat şi contrainformaţiile din armată. „Paza bună trece primejdia rea!” şi „Trădarea şi corupţia merg mână în mână!”. Aşa că, din clipa aceea, corupţia, care a existat dintotdeauna, a fost asimilată indestructibil cu crima de complot împotriva ţării. De trădare. De înaltă trădare! Iar pentru ca lucrurile să fie limpezi, s-a socotit necesar să se dea şi câteva exemple cât mai puternice: un general a fost umilit, fiind degradat public şi trimis la închisoare. (Unde s-a şi sinucis. Fapt de asemenea bine exploatat: „Iată, remuşcările pentru asemenea fărădelegi nu pot fi suportate nici măcar de un asemenea individ!”) Mai mulţi ofiţeri au avut şi ei destine asemănătoare. (Dar, în special, plutonierii de intendenţă erau cei mai vizaţi. Curţile Marţiale lucrau fără pauze.) Acesta a fost şi contextul în care colonelul Simon a fost arestat, găsindu-se nereguli în gestiunea regimentului său – lucru foarte grav! – şi existând suspiciuni precis formulate cum că armele şi muniţiile aferente dispărute ar fi fost vândute pe bani grei unor iredentişti din Lombardia, locul natal al împricinatului. Adică s-a livrat material de luptă tocmai prezumtivilor duşmani ai împăratului! Ce învinuire de înaltă trădare mai gravă ar fi putut exista?

Al Nouăzeci şi patrulea n-a petrecut decât câteva zile în arest, însă acea perioadă a fost decisivă pentru gândirea sa viitoare. Concepţiile atât de ferme despre lume, părând de neclintit pentru întreaga sa viaţă, nu i se mai păreau chiar atât de sigure. Ceea ce l-a deranjat cel mai tare a fost că multe dintre neregulile mari găsite de el însuşi în inspecţiile întreprinse au fost muşamalizate, în vreme ce vina sa – care putea fi încadrată cel mult ca „neglijenţă în serviciu” – i-ar fi putut aduce o sancţiune extrem de severă, aşa cum se şi preconiza în acela zile. Cel mai dureros, a învăţat el atunci, este să plăteşti tu singur, în vreme ce alţii, cel puţin la fel de culpabili, se bucură de toate onorurile. Este la fel ca la şcoală, îşi amintea el, când dacă eşti doar tu pedepsit suferi din greu, dar dacă toată clasa este sancţionată îţi pasă mult mai puţin. (E drept că el n-a prea fost pedepsit nici ca elev…) Până la urmă, nu şi-a recunoscut nici măcar mica vină, pe care şi-a acceptat-o la început. Aşa că a mai adăugat că lucrul cel mai greu şi cel mai greu este atunci când eşti judecat pentru o culpă chiar inexistentă. Ai făcut ceva rău, n-ai decât să plăteşti, îşi repeta severul ofiţer, dar, dacă eşti nevinovat, orice acuză este mai rea decât o tortură fizică! Păi, dacă poţi s-o păţeşti şi pentru ceva ce n-ai pe conştiinţă, ce rost mai are să fii cinstit? Al Nouăzeci şi patrulea n-a petrecut decât câteva zile în arest, însă acea perioadă a fost decisivă pentru întreaga sa gândire viitoare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.