În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
Pip a ajuns la Viena înainte de a împlini cincisprezece ani.
Reîmpărţirea geografică a Europei a durat suficient de mult, aproape opt luni la „bursa diplomatică”, ceea ce a permis metropolei împăraţilor Austriei să se legitimeze drept cel mai cosmopolit sediu al modei şi al aranjamentelor de alcov. Pe ofiţerul rus – de fapt de origine greacă şi cu ascendenţi direcţi pe tronurile Moldovei şi ale Valahiei – îl recomanda tot ce poate fi mai eroic: pierderea braţului drept pe câmpul de luptă, manierele ireproşabile, misterul şi înflăcărarea degajate de idealurile sale revoluţionare; Ypsilantis vorbea despre eforturile grecilor de a scăpa de sub autoritatea turcească şi, între timp, putea conduce cu măiestrie chiar şi o conversaţie despre megaconcertul cu o sută de piane dirijat de însuşi celebrul maestru Salieri în cea mai mare sală disponibilă din Burg. Aşa că nu e de mirare că solicitatului personaj i se propuneau întâlniri romanţioase de către frumoasele zilei în locurile şi la orele cele mai romantice: la miez de noapte într-o capelă dintr-un cimitir lăturalnic ori sub unul dintre sutele de poduri ale metropolei austriece. Ori într-un anumit chioşc tainic din Pădurea Vieneză.
Dar, alături de Alexandr Ypsilantis, Viena din timpul Conferinţei a fost bântuită şi de numeroase alte figuri ce au ştiut să se facă remarcate în lumea cea mai cosmopolită… a acelor ani de renaştere naţională. Printre celebrităţi, şi Friedrich Ludwig Zacharias Werner, poetul, proaspătul preot, dramaturgul şi omul de lume. Şi Werner putea duce o conversaţie galantă (fusese de trei ori căsătorit), putea citi din poeziile sale ori chiar şi o piesă de teatru în faţa unui public hipnotizat, putea să ţină predici ameninţătoare, prevenind asistenţa în privinţa marilor primejdii pricinuite de nesaţ şi de lipsă de credinţă. Temele sale erau mereu incitante, misterioase şi întredeschizând uşi spre culoare pline de legende şi enigme niciodată elucidate. (Se ştia că mama sa a fost o persoană la care credinţa s-a amestecat indestructibil cu delirul mistic, de unde şi moştenirea fiului de a se concentra pe „explicarea” unor subiecte stranii, subiecte întotdeauna ispititoare pentru cei cu o cultură medie.)
Pip a ajuns la Viena înainte de a împlini cincisprezece ani. Tatăl său a plecat şi mai devreme de la Segrate. „Eşti la vârsta când îţi deschizi ochii şi aduni cunoştinţe şi amintiri pentru toată viaţa. Mai târziu ai tot felul de obligaţii şi îţi vine tot mai puţin să mai colinzi lumea. Ţi-o spun din experienţă.” Ambrogio II i-a asigurat băiatului său tot confortul pentru deplasare şi bani suficienţi să se descurce uşor pretutindeni. Şi l-a dat şi în grija unui însoţitor grijuliu, clericul Tomaso Tarantini, care trebuia să joace rolul lui Petru din propria sa tinereţe. Numai că despre acel Tomaso Tarantini scribul chiar n-a reuşit să afle mare lucru, iar Tânărul Conte a socotit din nou că a procedat aşa cum se cuvenea, că a procedat bine, că şi-a făcut datoria. Peste câţiva ani, şi surorile lui Pip aveau să părăsească Segrate, una plecând cu soţul ei, cealaltă retrăgându-se la mănăstire. (Sau, cel puţin, aşa se spunea.) Soţia lui Ambrogio II se va retrage şi ea. Nu la mănăstire, ci în preocupările-i ştiinţifice1. Pip, care a avut întotdeauna dorinţa de a-i spune ceva, a trebuit să renunţe, încă înainte de a prăsi casa părintească.) Aşa că, netulburat de nimeni, Al Nouăzeci şi doilea a putut să trăiască şi pe mai departe aşa cum şi-a dorit şi niciodată altfel. (Lucru pentru care a fost dispus să facă orice!)
Al Nouăzeci şi treilea a rămas mai multe luni la Viena şi a locuit, la început, în sediul reprezentanţei firmei Casei de la Segrate. Unde avea tot confortul, precum şi o grădină suficient de mare. Motiv pentru care renunţa să iasă în oraş. (Fiul lui Ambrogio II era convins că în orice petic de gazon poate găsi la fel de multă viaţă ca într-o piaţă publică. Din Milano. Sau din Viena. Sau de oriunde. Văzută de la nivelul solului, agitaţia i se părea mai uşor de urmărit. Şi mai interesantă.) Aşa că părintele Tarantini a aranjat ca vila de pe Augustinerstrasse să „trebuiască să fie urgent renovată”. Drept urmare, Pip s-a mutat chiar în centrul lumii, la hotelul “Împărăteasa Austriei”, unde se adunau toţi cei ce contau dintre cei veniţi la Congres. (Nu dintre participanţii direcţi, ci dintre cei veniţi la Congres! Nu cei ce aveau ceva direct de spus în desenarea noilor hărţi, ci cei ce comentau, cei ce dădeau tonul modei, cei ce şocau prin diversitatea adusă cu ei. La „Împărăteasa Austriei” şi în „Grabe” – agora Vienei – s-a comprimat întreaga Europă.)
La hotel, Al Nouăzeci şi treilea n-a mai avut parte nici măcar de micul parc particular din spatele reprezentaţiei, n-avea unde se retrage, n-avea unde să-şi ducă o pătură de pe care să poată contempla, de la nivelul solului, agitaţia din iarbă. O agitaţie ce nu i se părea cu nimic mai puţin interesantă decât cea din sala mare a restaurantului, loc numit, mai nou, „Cronica Vienei”. În jurul mesei, în faţa unor platouri opulente2, şedeau, la orice oră din zi şi din noapte, şi persoane ce te plictiseau, însă şi personaje greu de uitat. Acolo i-a întâlnit Pip, printre alţii, pe disputatul june-prim Alexandr Ypsilantis – eroul care şi-a pierdut un braţ în luptele de la Dresda – şi pe poetul, proaspătul preot, dramaturgul şi omul de lume Zacharias Werner. Pe fiorosul ofiţer l-a ştiut deja de la Segrate, însă pe vremea aceea fiul lui Ambrogio II fusese încă prea crud pentru a putea fi luat în seamă de deja faimosul, pe atunci, maior. Ypsilantis n-a avut darul de a cuceri doar atenţia femeilor, el devenea, imediat ce-şi făcea apariţia, punctul central al oricărei societăţi. Prin legendara pierdere a unui braţ, eticheta de erou îi era asigurată nu numai explicit, ci şi în subconştientul celor în faţa cărora se afla. Ca şi prin faptul că şi-a cucerit epoleţii auriţi în bătăliile împotriva tiranului întors de pe Insula Elba. (Congresul de la Viena s-a desfăşurat între 1 noiembrie 1814 şi 9 iunie 1815. Napoleon a revenit din exil la 1 martie 1815 şi a suferit lovitura mortală de la Waterloo la 18 iunie 1815. De unde două realităţi cvasiparalele. Congresul a luat deciziile încă înainte de Waterloo, când Bonaparte încă mai repurta victorii, asemenea celei de la Charleroi şi recent – chiar şi după 9 iunie! – la Quatre-Bras şi la Ligny. De altfel Congresul de la Viena, acel atât de important eveniment diplomatic – cum n-a mai fost în istorie de la Pacea de la Westfalia şi nu va mai fi până la Pacea de la Paris – n-a avut decât să consemneze o nouă stare de spirit, mai mult decât tratativele propriu-zise: ceea ce stabileau în spatele uşilor închise decidenţii – Wellington şi Castlereagh, Nasselrode, Humboldt şi Hardenbeerg, Talleyrand sau Metternich – a fost una, ceea ce se comenta plin de o sfântă indignare la „Împărăteasa Austriei” ori în Graben era alta. Şi cum doar poveştile colportate de către mulţimea veşnicelor „persoane bine informate” au fost cele ce au ajuns la public, ele au fost şi cele ce au intrat în conştiinţa epocii. Tratatele „Sfintei Alianţe” şi, curând după aceea, cele ale „Cvadruplei Alianţe” au hotărât (şi) soarta celor veşnic „mereu bine informaţi”. Dar tot doar spusele acelora, etalând mereu ceva dacă nu conspirativ, măcar misterios, dacă nu misterios, măcar exclusiv – au fost singurele cu ecou.
Al Nouăzeci şi treilea a găsit la reprezentanţă catalogul din 1794 al „capetelor” sculptorului Franz Xaver Messerschmidt. Cu mare succes în epocă, busturile acelea ale unor personaje ce se strâmbă i-au reţinut atât de mult atenţia lui Pip, încât tânărul căuta să recunoască în personajele din jurul său, chipurile după unii caricaturale, după alţii suferinde ale lucrărilor lui Messerschmidt. Care le-a numit simplu: „capete”3.
La Congres, ca şi în ţările de unde au venit participanţii, s-a instaurat o nouă stare de spirit. Pe vremuri, când sosea la putere un nou învingător, colaboratorii marelui învins erau pedepsiţi fără milă. Cu cât succesiunile erau mai rapide, cu atât creştea numărul victimelor. Când, de exemplu, Sulla şi Marius s-au impus alternativ temporar de mai multe ori, fiecare nou episod a fost scăldat în sângele celor ce n-au reuşit să se refugieze şi să-l urmeze la vreme pe cel pe care l-au susţinut. Cele „100 de zile” ale revenirii lui Napoleon n-au mai produs asemenea tragedii. Pentru că lumea era prea obosită de prea multele crime anteriore, au spus unii; pentru că 100 de zile au constituit un timp prea scurt, au spus alţii; pentru că la Viena nimeni n-a vrut să întrerupă petrecerile. Toată Europa încerca să răzbune aproape paroxistic lungile decenii de război.
Dintre personajele influente, Pip s-a întâlnit mai mult cu cele două (de aceea) deja pomenite de scrib: Ypsilantis şi Werner. Băiatul şi l-a imaginat pe fiorosul seducător fără mustăţi şi i-a găsit un pandant într-unul dintre „capetele” lui Messerschmidt. Werner, care îşi purta faţa rasă, a fost şi mai uşor de „recunoscut” pentru Al Nouăzeci şi treilea. „Cu cât cunoşti mai bine un om şi te obişnuieşti cu figura lui, cu atât îl poţi mai uşor găsi printre sculpturile din catalog”, i-a spus părintelui Tarantini.
Deşi atât de tânăr, Pip a fost acceptat de cele două celebrităţi. Cu buclele blonde şi cu bărbia despicată, mai înalt decât alţi băieţi de vârsta sa, cu privirea directă şi totuşi visătoare, unic descendent al unei familii renumite şi mai ales bogate -, Al Nouăzeci şi treilea se prezenta drept o personalitate atrăgătoare atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. Plăcea nu fiindcă voia să placă, plăcea fiindcă plăcea.
În Viena Congresului s-a băut mai multă şampanie şi s-au consumat mai multe poveşti romantice ca oricând. „Bursa politică” se desfăşura nu numai cu dinţii strânşi, în oraş atmosfera era mai degrabă de carnaval. Nu numai plebea se distra, bărbaţi şi femei din toate straturile sociale dansau un nesfârşit cadril. Sora Ţarului tuturor Risiilor, marea ducesă Ecaterina s-a încurcat cu prinţul moştenitor din Würtenberg4.
Ypsilantis, extrem de potrivit pentru această atmosferă, l-a luat cu el pe Pip într-una dintre întâlnirile sale romantice. Unde a aranjat să fie aşteptat nu de o singură femeie, ci de două. Şi a fost supărat că, în timp ce el „a mers până la capăt”, tânărul său tovarăş s-a mulţumit doar cu o „conversaţie idioată” cu cealaltă domnişoară.
– A fost frumos, s-a scuzat Pip. Şi, pe urmă, nici nu ştiu dacă ea ar fi vrut…
– O femeie care se aventurează singură în miez de noapte printre morminte şi strigoi, lăsând birjarul şi lacheul s-o aştepte la poarta cimitirului, vrea orice! Ypsilantis a fost ofiţer de succes şi nu accepta decât victorii decisive. Iar subalternii trebuiau să-i împărtăşească entuziasmul total. Total! Poartă-te ca un bărbat!
Aşa că, la următoarea expediţie, s-a executat şi Al Nouăzeci şi treilea. De data aceea, generalul a avut grijă, dat fiind momentul precedent, să-i pună la dispoziţie nu o domnişoară romantică, palpitând toată cu aere de ingenuă, ci o profesionistă celebră. Şi, peste o săptămână, tot cu o specialistă a avut de a face Pip. Doar într-o a treia noapte, s-a întâlnit cu o doamnă din societatea înaltă. Şi, de acum, a făcut faţă şi cu aceea.
1 Scribul simte nevoia să precizeze că, fără să fi fost „băieţoasă”, „femeie bărbat”, Laura Estera cea de pe tabloul lui Paolo Schifferi, a trăit, de copil, alături de tatăl ei, fiind preocupată mai mult de ştiinţă decât de modă. E drept, a vrut neapărat s-o cunoască pe Madame de Staël, a fost în Elveţia, a cunoscut-o, dar n-a încântat-o acel model de emancipare. Acolo, la Copet, l-a întâlnit şi pe Zacharias Werner. Din nou: lumea cea mare nu este chiar atât de mare. La fel, Laura Estera a vrut s-o cunoască şi pe mai tânăra Georges Sand. Nici aceasta nu i-a impus. Pentru fronda feministă, soţia lui Ambrogio II şi fiica profesorului Gaviani n-avea nici un apetit, aşa cum nu era atrasă de nimic ceea ce i se părea prea ostentativ. Emanciparea femeii nu trebuie să se facă prin pantaloni ori prin acte oficiale, credea Laura Estera, ci prin integrare naturală. Ceea ce a citit despre Olympe de Gouges, autoarea „Declaraţiei drepturilor femeii şi cetăţeniei” n-a făcut decât să-i confirme convingerile. „Poporul francez va trebui să lucreze îndelung pentru a reveni în rândurile lumii civilizate” i-a spus soţului ei, când Castelul de la Segrate mai era bântuit de ofiţerii de rang înalt ai lui Napoleon.
2 Remarcabil era şi faptul că preţurile erau mai mult decât modice. Ceea ce avea şi marele avantaj că restaurantul de la „Împărăteasa Austriei” putea să şi-l permită aproape oricine şi, totodată, marele dezavantaj că, uneori, chiar venea „oricine”. Dar, de obicei, selecţia a operat şi acolo în mod natural, astfel încât se puteau întâlni mai ales oamenii din planul secund al decidenţilor – secretari, funcţionari de rang superior, femei frumoase, rochii decoltate, bijuterii sclipitoare (şi nu întotdeauna originale), chibiţii eterni întotdeauna „bine informaţi”.
3 Alături de cele două pachete de cărţi de joc, nici catalogul sculpturilor lui Messerschmidt n-a mai părăsit niciodată geanta Celui de Al Nouăzeci şi treilea. Între abstract, simbol şi realitate, asemenea obiecte făceau mai lesne trecerea pentru Pip între ceea ce se spune şi ceea ce este: la origine, întotdeauna ceea ce se spune şi este.
4 Problema era că prinţul moştenitor era căsătorit de mai mulţi ani cu Carolina, fiica regelui Maximilian I al Bavariei, căsătorie neconsumată. Dar anii aceia ofereau orice posibilitate. Papa Pius al VII-lea a declarat căsătoria nulă, iar cei doi îndrăgostiţi şi-au putut unii destinele şi în faţa lui Dumnezeu. Toată povestea aceasta romantică nu se putea termina fără happy end, aşa că nici Carolina n-a ieşit prea rău. Ea s-a întors la München şi după numai un an s-a căsătorit, la rândul ei, cu Franz I, devenind cea de a patra lui soţie şi împărăteasă a Austriei. Şi acest episod a constituit una dintre consecinţele Congresului de la Viena, una dintre consecinţele mult mai mediatizate decât redesenarea hărţilor…
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.