În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
– Când a ştiut Sfântul Sebastian cum va muri? a întrerupt Ambrogio momentul solemn.
Episcopul, om cumpătat, ştia cum trebuie să te porţi cu turma, aşa că a continuat să deşerte la fel de încet ce a mai rămas în pahar şi abia apoi i-a răspuns copilului:
– Nimeni nu ştie în afară de Dumnezeu când şi cum vom muri.
– Dar Domnul nostru IIsus? El a ştiut când i-a spus lui Petru că nu poate încă veni cu El, dar că mai târziu va veni şi el.
Episcopul roşi imperceptibil.
– Eu vorbeam de oamenii obişnuiţi.
– Dar Sfântul Sebastian când a auzit sentinţa că o să fie ucis cu săgeţi, n-a ştiut că aşa va muri?
– Sfântul şi-a pus până în ultima clipă sufletul şi nădejdea în mâinile Domnului.
– Când i-au spus că o să-l omoare cu săgeţi, în mod sigur că a crezut că aşa o să moară. Nu ar fi fost primul creştin care a primit acea osândă…
– Împăraţii păgâni le-au orânduit destine de martir celor ce credeau mai neclintit în Domnul Nostru Iisus Cristos decât în încercările vieţii vremelnice.
– Dar săgeţile nu au reuşit să-l omoare pe Sfântul Sebastian. Au trebuit să folosească ciomegele şi să-l taie în bucăţi pentru a-l putea ucide.
– Aşa este, copile! E frumos că eşti atât de preocupat de vieţile sfinţilor! Îl lăudă reverendissimul, după care începu să se ocupe de o pulpă de pui. Toată lumea de la masă începu să mănânce şi servitoarea îi mai umplu paharul episcopului.
– Deci nici Sfântul Sebastian n-a ştiut, până în ultima clipă, nici când şi nici cum va muri! Deci nici măcar sfinţilor nu le este dat să ştie, concluzionă Ambrogio. Deci nici măcar sfinţii…
Tatăl vitreg a devenit tot mai îngrijorat de fixaţia băiatului.
– Cum să nu te intereseze moartea? Toată viaţa vrem să creştem, să învăţăm, să devenim mai puternici. Uneori chiar devenim. Şi toate astea pentru ce? Ca moartea să ne ia tot ce am obţinut cu atâta grijă? Trebuie să fie un rost şi în asta!
– Când te supără o durere, cel mai bine este, în măsura în care poţi, să nu te gândeşti la ea, l-a învăţat Baronul pe Al Optzeci şi Optulea. Aşa şi cu moartea: cine este preocupat prea mult de moarte ajunge să nu mai preţuiască viaţa!
– Viaţa? Tânărului îi trebuiră câteva clipe să continue. Era evident nu că nu ştia ce să spună, ci că nu ştia cum să se exprime. Ştii… desigur… desigur ştii cum se naşte un copil. După ce… după ce bărbatul şi femeia stau împreună… ă… se poate să se nască un copil sau se poate să nu se nască. Dar dacă se va naşte, nu mai este supus aceleiaşi îndoieli, ci va muri… la un moment-dat… în mod sigur. Ambrogio îşi aţinti privirea într-o lume numai a lui, obiceiul care îi plăcea atât de mult Doamnei Roza, dar, mai târziu şi altor doamne. Moartea este o certitudine, viaţa nu!
Baronul şi-a adus aminte de expresia înspăimântată de pe faţa preotului, când le-a mărturisit că băiatul „…ne depăşeşte înţelegerea” şi că „s-ar putea să fie într-adevăr mai mult decât un simplu muritor…, un sfânt sau…”. Atunci, bunul părinte n-a îndrăznit să-şi rostească gândul până la capăt, preferând să spună trei rugăciuni. Nici Baronul şi Doamna Roza nu i-au înţeles atunci încă îngrijorarea, însă de data aceasta, un simţământ straniu l-a lovit şi pe tatăl vitreg al Celui de Al Optzeci şi optulea.
– Da, a admis el, problema nu este când murim, ci cum murim.
– Ba nu, este la fel de important să ştim şi când vom muri. Am fi în măsură să ne aranjăm din timp treburile. Şi nu numai cel ce va pleca spre ceruri, ci şi cei din jurul lui. Gândeşte-te câte mârşăvii n-ar mai avea loc, dacă acei ce le înfăptuiesc ar şti că loviturile lor ar fi premature. Şi câte familii ar fi salvate, dacă ar fi la curent cu momentul în care le va părăsi tatăl. Şi câte…
Baronul nu-l mai asculta. „Fixaţia”, cum a numit-o el, părea destul de raţională. Într-o seară, la o serată unde poţi întâlni fel de fel de oameni şi unde nu se dansează numai şi nu se flirtează numai, ci unde se pot înfiripa şi afacerile cele mai importante, soţul Doamnei Roza l-a abordat pe marchizul de Pralino, socotit drept unul dintre oamenii cei mai erudiţi pe care-i avea la vremea aceea Lombardia. Rămânând strict în sfera teoretică, baronul a vrut să ştie părerea savantului despre Ambrogio – fără ca, desigur, numele tânărului să fie pomenit. Marchizul i-a povestit că există oameni deosebit de inteligenţi şi foarte consecvenţi în gândire, dar ale căror raţionamente merg pe alte căi decât ale celor mai mulţi dintre noi. De Pralino i-a dat câteva exemple concrete din Milano de bărbaţi aflaţi în acea situaţie şi cărora le prevestea un viitor nefericit. (Mulţi dintre ei se sinucid, şi-a completat marchizul prelegerea1.) Baronul şi-a amintit că Pater Giorgio le-a povestit cum Al Optzeci şi optulea „pentru a putea afla cu adevărat ce e cu moartea aceea, este dispus să-i încerce începutul pe propria-i piele”. Exista pericolul ca băiatul să se sinucidă, aşa cum a spus marchizul despre o categorie de „oameni deosebit de inteligenţi şi foarte consecvenţi în gândire, dar ale căror raţionamente merg pe alte căi decât ale celor mai mulţi dintre noi”. Gândul acesta l-a urmărit multă vreme, fără a avea îndrăzneala de a i-l împărtăşi şi soţiei.
– … şi cât de diferită ar fi istoria, dacă am şti când se termină destinul unui protagonist, şi cât de altfel ar fi…, între timp, Ambrogio iată că nu a terminat să peroreze.
– Tu chiar crezi…, Baronul simţii nevoia de a întrerupe şuvoiul argumentelor băiatului. Tu chiar crezi că… că dacă am şti când am muri sau… sau când ar muri altcineva, am putea să ne planificăm altfel acţiunile? Dar, mai ales, crezi că faptele noastre ar fi mai morale?
Se aflau doar ei doi în sufrageria nou mobilată. Pe scrinul din lemn masiv erau stivuite farfuriile pentru evenimente speciale, cele cu desenele sfinţilor.
Băiatul ştia cât de mult au costat ele, dar, mai ales, cât de mândră era mama sa de acel serviciu de porţelan, aşa că respecta interdicţia de a lua în mână acele piese. „Al Optzeci şi optulea s-a înţeles întotdeauna foarte bine cu mama sa.” Fără să atingă farfuria cea mai de sus, îi arătă baronului că imaginea de pe acel taler era identică unei figurine aflate pe una dintre cele opt coloane ale „Mausoleului Contesei”.
– Pe farfuriile noastre sunt pictaţi sfinţi creştini, pe când pe acele coloane se află zeităţi păgâne, replică Baronul.
Băiatul îl luă de mână şi, aproape cu forţa, îşi duse tatăl vitreg la monumentul amintit2.
– Sub portretul de pe farfurie scrie că ar fi vorba despre Sfântul Anton. Mama nu mă lasă să pun mâna pe acele porţelanuri, altfel ţi-aş fi arătat şi alte asemănări. Dar e interesant cum, mai de fiecare dată, atunci când stivuieşte farfuriile pe scrin, mama le aşează cu Sfântul Anton deasupra, pălăvrăgi băiatul pe drum spre Mausoleul Contesei. E interesaaant…, repetă el în felul său afectat. Păcat că nu am voie să ating farfuriile acelea, altfel ţi-aş fi putut arăta aici asemănarea uimitoare între acel Sfânt Anton şi acest Hefaistos de pe coloană. Uită-te la el? Nu seamănă cu acel Sfânt Anton de pe farfurie? Nu seamănă? Uită-te bine! Şi, nelăsându-l de mână pe Baron, l-a dus înapoi la farfuriile de pe scrin. Nu seamănă?
– Da… Parcă…
Iar băiatul l-a condus din nou la coloanele mausoleului din cimitir.
– Nu seamănă? După cum ştim, Sfântul Anton n-a fost foarte bătrân, atunci când a fost chemat la Domnul. Şi, totuşi, pe fundul farfuriei vedem un om în vârstă, aproape chel şi… şi urât. Ca şi Hefaistos. Pe care mama sa a vrut să-l înece, când a văzut ce copil urât a făcut! Se aflau din nou lângă coloane. Sub una dintre figuri scria „Hephaistos”. Acest Hefaistos seamănă leit cu Sfântul Anton de pe farfurie. Şi Poseidon de aici seamănă cu Sfântul Ioan Gură de Aur de pe altă farfurie, dar nu ţi-o pot arăta acum. Că n-am voie să pun mâna pe vesela aceea. Când s-a mâncat ultima oară din serviciul de gală al mamei, am rugat să primesc eu farfuria cu Sfântul Ioan Gură de Aur. Acum nu-ţi pot arăta, dar să ştii că e leit acest Poseidon!
– Da, a admis baronul, crezând demonstraţia încheiată. Într-adevăr, seamănă.
Însă Ambrogio îl strângea în continuare mâna şi-l duse mai adânc în cimitir.
– Sfântul Anton avea vreo 36 de ani când a murit. De obicei, e pictat tânăr şi senin; pe farfurie e încruntat şi seamănă cu Poseidon cel urât. Băiatul se opri locului: Sfântul Anton a făcut o mulţime de minuni şi a fost denumit şi Sfântul Obiectelor Regăsite. Ţin minte că în Ticino, când rătăceam ceva, eram povăţuit să-l rog pe Sfântul Anton să-mi arate unde trebuie să caut. Tot ducându-l de mână pe baron, au ajuns la locul interzis, unde era cripta rabinului. Iar Hefaistos a fost cel mai iscusit meşter pentru arme. Aici nu mai avem nici un Sfânt Anton şi nici un Hefaistos. Însă se spune că, pe vremuri, semnul pentru o cetate învinsă era litera delta barat, adică un loc unde focul, adică viaţa, a fost ştearsă. Când cetatea a fost recucerită, i se aprindea focul pierdut. Cine era patronul lucrurilor regăsite? Sfântul Anton. Şi cine făurea armele pentru ca recucerirea să devină posibilă? Hefaistos.
– Nu se cuvine să alături sfinţii noştri zeităţilor păgâne, comentă Baronul.
– Şi ce avem aici, unde nu există chip cioplit? Un delta barat. Păi, şi evreii pot spune la fel ca şi tine că nu se cuvine să foloseşte literele greceşti, atunci când Dumnezeu ţi-a dăruit un alfabet al tău! Dar poate că ai dreptate, poate că e doar un triunghi barat. Dar ce să caute aici un triunghi barat? Într-un asemenea loc, fiecare semn are un sens… Interesaaant!
Tatăl vitreg îşi trase mâna din cea a băiatului:
– Bine. Şi ce vrei să-mi spui cu asta?
– M-am tot gândit: de ce seamănă atât de mult Sfântul Anton, care a fost frumos şi tânăr, cu Hefaistos, care a fost urât şi şchiop? Sau Sfântul Ioan Gură de Aur cu Poseidon? Dar asta nu ţi-o pot dovedi acum, fiindcă nu am voie să umblu la setul de farfurii. Şi, întorcându-ne la triunghiul acesta barat…, abia de se mai vede, aici totul fiind mâncat de vreme…
Pe alee sosi în fugă un argat care gesticula şi striga de departe. Îl căuta pe Baron: tocmai a venit majordomul marchizului De Pralino: stăpânul său a murit şi dorinţa familiei era să fie înmormântat în cimitirul Sfântului Ambrozie. Aceasta da, aceasta era într-adevăr un lucru mare. Sigur, cimitirul din Lugano nu se putea compara cu cel de lângă Milano, dar faptul că un De Pralino l-a ales tocmai pe acesta din urmă…3
Doar Ambrogio era iritat: cum se poate ca tocmai marchizul De Pralino, omul acela atât de erudit să întrerupă o demonstraţie atât de interesantă? De interesaaantă!
Marchizul De Pralino fusese multă vreme nestemata cea mai strălucitoare a societăţii milaneze şi – probabil pentru că s-a mulţumit toată viaţa cu prestigiul de ultimă instanţă în disputele teoretice, fără a avea vreodată vreo ambiţie publică – a rămas neatins de intrigi. Moartea sa n-a fost cu totul neaşteptată, s-a ştiut că nu demult a suferit câteva crize de inimă, iar în ultimele săptămâni n-a mai ieşit din casă. Înmormântarea sa se anunţa drept un eveniment comparabil cu marile funeralii obişnuite la „Poarta Raiului”. În Doamna Roza s-a redeşteptat nostalgia spectacolelor de mare rafinament din necropola de lux de lângă Lacul Lugano.
Şi, într-adevăr, toată lumea bună din Milano (dar şi o mulţime de gură-cască) s-a înghesuit la acel 11 martie 1691 în cimitirul Sfântul Ambrozie şi însuşi Reverendissimul Dominus Dominus a ţinut un excelent discurs în faţa proaspătului mormânt, în timp ce Doamna Roza a simţit că vremurile din „Poarta Raiului” nu erau departe. Şi şi-a amintit mama Celui de Al Optzeci şi optulea de ziua când, lângă groapa încă deschisă în care odihneşte contele german Giulio Vorbundel, s-a născut „Micul Sant’Ambrogio”, cu sclipitoarea aură vie a roiului de albine aurii zumzăind paşnic împrejurul capului său bucălat. Iată, a trecut un deceniu de atunci şi câte s-au întâmplat între timp… Acum Doamna Roza nu mai era slujitoarea în solda unei firme aflată departe, într-o ţară unde ea nici n-a fost vreodată şi al cărei sediu se afla, cică, într-un han (!), ţară pe care ea nici măcar nu şi-o putea imagina. Acum Doamna Roza a devenit baroneasă şi stăpână de necontestat a averii proprii. Iar „Micul Sant’Ambrogio” a ajuns un tânăr în care se putea deja desluşi bărbatul impozant ce va să fie. Fiul ei, care… care se afla din nou în faţa unui mormânt deschis, imediat lângă episcop, în aşa fel de parcă între prelat şi preoţii ce-l însoţeau ar fi fost locul său firesc – unde trebuia să se afle.
Reverendissimul Dominus Dominus a ţinut o slujbă demnă de atât de stimatul defunct şi când a terminat de vorbit, dar încă înainte de a apuca groparii să arunce primii bulgări de pământ peste copârşeu, fiul Baronului şi al Doamnei Roza s-a proţăpit în faţa înaltului ierarh şi l-a întrebat tare, încât a auzit toată adunarea:
– Reverendissime Domine Domine, nu ne-ai dezvăluit când a ştiut eminentul marchiz cum va muri? Mulţimea, care a început să se mişte, după ce a ascultat într-o linişte totală4 minunatele vorbe de rămas bun, s-a oprit în loc. Liniştea a devenit şi mai profundă, iar tăcerea a început să doară. Când a ştiut eminentul marchiz cum va muri? se auzi din nou vocea altădată încântătoare a tânărului.
1 Marchizul de Pralino a fost cunoscut şi ca medic, având atât diploma, cât şi studiile necesare. În descrierea afecţiunii „pacientului teoretic”, precum şi în exemplele date, el delimitează manifestările unui tablou clinic denumit de către Bleuler, un sfert de mileniu mai târziu, schizofrenie.
2 După ce s-a căsătorit cu Baronul, Doamna Roza şi-a îndemnat fiul să-i spună aceluia „tată”, însă Ambrogio a replicat că are undeva în lume asta un tată. Doamna Roza n-a insistat şi relaţiile dintre băiat şi Baron s-au dezvoltat firesc.
3 Nici o necropolă nu se prea putea compara cu „Poarta Raiului”. Peste câteva decenii se va pretinde că până şi misteriosul om ascuns după „Masca de Fier”, despre care se vorbea tot mai mult, ar fi fost înmormântat pe ascuns acolo. Iar în urma acelui zvon, a venit toată legenda fabuloasă a personajului, care, deşi fusese numit Eugene Dauger, se spunea că ar fi fost fiul Anei de Austria şi al… (Dar asta este o altă poveste…) Dacă a fost aşa şi dacă Eugene Dauger ar fi fost cu adevărat fratele geamăn al lui Ludovic al XIV-lea, înseamnă că în „Poarta Raiului” s-ar odihni cel ce ar fi trebuit să fie însuşi regele Franţei.
4 Într-o „linişte de mormânt”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.