CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (51)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

AL NOUAZECI SI OPTULEA

(1899 – 1947)

Ruppert

Acum e acum! Să nu încerci să ajungi vreodată la ţintă!

(Care ţintă?)

Mai înainte n-au fost decât vagi insinuări, pe urmă zvonuri „din surse sigure”, iar în ediţia specială din 28 august a explodat bomba: pe foaia de titlu scria cu litere de o şchioapă „În sfârşit, mâine va avea loc marele eveniment: flota imperială de război va naviga pe Timiş! Prin oraşul nostru! Vasul amiral <König Albrecht> este aşteptat să treacă pe sub Podul de Fier în jurul orelor douăsprezece la amiază. Toţi lugojenii vor fi onoraţi s-o aclame pe Alteţa Sa Imperială, Arhiducele Franz Ferdinand, care, împreună cu superba Sa Consoartă, Arhiducesa Sophia, se vor afla pe puntea de comandă a impunătorului crucişător!”

Dar, încă înainte ca ştirea să devină „oficială”, n-a mai fost un secret pentru nimeni că în oraş se aflau deja numeroşi agenţi secreţi şi că şi doi miniştrii de la Pesta au venit din vreme la Lugoj. În ziua mult aşteptată, au sosit încă de dimineaţa devreme delegaţii din Coşteiu Mare, din Topolovăţu Mare şi din Făget, toate în frunte cu primarii lor, dar şi incognito edilii din Timişoara şi din Caransebeş. (Păi, bineînţeles că incognito: cum să se compare Bega, de exemplu, cu Timişul?) Pe urmă, pe la ora 11, s-a aflat de acum atâta lume în preajma Podului de Fier, încât poliţia a trebuit să-i trieze pe cei ce puteau rămâne chiar acolo şi să-i aşeze ordonat pe ceilalţi de-a lungul malurilor. Problemă ce s-a dovedit destul de ingrată, nefiind vorba doar de chestiuni de siguranţă de gradul zero, dar şi de considerente de ierarhie oficială şi socială, mai ales că:

1. Arhiducele era foarte sensibil la aspectele de securitate, lucru lesne de înţeles după ce divina împărăteasă Elisabeth (Sisi) a fost asasinată într-un mod atât de absurd…

2. Cum să-i rânduieşti într-o anumită ordine pe nenumăraţii curioşi, mai ales că multe celebrităţi de cel mai înalt rang – de cel mai înalt rang! – au cerut în mod expres să rămână în anonimat?

29 august a fost o zi extrem de călduroasă şi lumea a transpirat din greu sub hainele cele mai arătoase de care dispunea fiecare. Doamnele nu mai pridideau cu evantaiele lor din dantela cea mai fină devenite ineficiente în faţa unui soare nemilos.

Va face o escală flota imperială la Lugoj? Asta n-o putea preciza nimeni. (Nici n-ar fi fost prudent să se anunţe aşa ceva, spuneau domnii bine informaţi, cei care sigur ştiau mai multe decât puteau destăinui.) Oricum, încă începând cu orele 11, trei fanfare n-au încetat să se acopere una pe cealaltă.

Pentru a anunţa din timp apropierea înaltelor personalităţi, pe la trei, cuiva i-a venit ideea să se trimită câte un pluton de cavalerie în amonte, dar şi în aval, întrucât din motivele deja arătate, nu s-a anunţat din ce direcţie va sosi flota imperială de război.

Pe la patru, brusc, cineva s-a întrebat cu voce tare cum ar putea primi Timişul, pe seceta aceea, asemenea vapoare mari. „Nici dacă ar fi plouat trei luni, n-aveau cum să plutească crucişătoarele (şi vasele de aprovizionare, desigur) pe un râu atât de mic”, au completat câţiva. „Ah! Şi cum să se strecoare ditamai crucişătorul K. u. K. „König Albrecht” pe sub Podul de Fier? au mai adăugat alţii. „Odată, a încercat doctorul Bălănescu să treacă pe acolo cu barca lui cu pânze şi a făcut-o praf” şi-a mai amintit cineva. „Doctorul Bălănescu?! Doctorul Bălănescu a fost întotdeauna un excentric”, i s-a răspuns.

Pe la şase seara, lumea a înţeles nu numai că Alteţa Sa Imperială, Arhiducele şi cu superba Sa Consoartă nu vor adăsta – aşa cum s-a sperat –, în oraşul decorat de sărbătoare, însă nu va fi vorba nici măcar de vreo flotă care să treacă prin oraş.

Şi, totuşi, a urmat o seară frumoasă, lumea a rămas mult prin cafenele, restaurante şi cârciumi – fiecare unde îi era locul -, doamnele, chiar dacă transpirate, arătau superb şi nici măcar primarii din Timişoara şi din Caransebeş n-au reuşit să strice atmosfera cu zâmbetul lor ostentativ ironic.

În mintea scribului, aflat la antepenultima viaţă din epopeea Celor O Sută, se învârt într-o goană nebună întrebări cu totul nelalocul lor: „Cât a mai rămas din pielea de şagri?”, „E adevăr ori doar iluzie că la orizont se întrezăreşte Pământul Făgăduinţei? I se va mai permite să-l atingă şi el cu pasul şi cu buzele?” Iată, ajuns la antepenultima viaţă, scribul dă de Al Nouăzeci şi optulea, contemporan cu bunicii săi. Istoria ar fi trebuit să devină amintire, însă scribul n-a apucat să mai fie dezmierdat de bunicii dispăruţi înainte de vreme. (Poate spre a le face loc nepoţilor lor.) Dar au existat martori oculari care au mai fost în stare de a da mărturii despre Cel de Al Nouăzeci şi optulea. Desigur, fiecare cu mărturia lui. Fiecare cu adevărul lui. Povestea devine tot mai diversă. Despre Gingis Han ştim dintr-o carte. Sau din două ori trei. Despre faptele bunicilor ne vorbeşte mulţimea de martori. Mărturii cu cât mai diverse, cu atât mai contradictorii. Ca toate informaţiile înainte de a se coagula în accepţiunea istorică oficială. Oficială pentru o vreme.

Da, iată, utilizând acum numerotarea inversă, am ajuns la bunicul Celui de Al O Sutălea! A notat scribul, în Argumentul întregului ciclu: „Cel de al doilea război mondial ni se pare apropiat pentru că îl cunoaştem prea bine din descrierile părinţilor. Primul război mondial ni se înfăţişează de asemenea ca un eveniment real, deoarece ne-au povestit destule bunicii noştri despre el. Evenimentele anterioare acestora se întunecă brusc. Cine dintre noi ar mai putea să spună cum zâmbea străbunicul, data zilei sale de naştere sau culoarea ochilor lui, mai cu seamă dacă bunicul acela n-a făcut fapte cu totul ieşite din comun în viaţă? Cunoştinţele noastre directe se opresc, de regulă, după trei generaţii. Ele se sfârşesc la fel de neaşteptat ca şi cum din clipa aceea ar fi vorba despre un strămoş din evul mediu sau din negura antichităţii. Chiar dacă unele date ar putea fi descoperite ceva mai uşor în legătură cu străbunicii decât cu strămoşii timpurii, sentimentul la apartenenţă este la fel de indefinit faţă de unii ca şi faţă de alţii, comparativ cu firele ce ne leagă de un bunic, care eventual a mai apucat să ne mai şi ţină pe genunchi. Iar antichitatea, antichitatea o mai poate concepe doar raţiunea. Raţiunea eventual încălzită de suflet. Cine mai păstrează azi sentimentele de filiaţie faţă de, să zicem, contemporanii lui Nabonaide, ultimul rege al Babylonului?” Percepţia se schimbă! Iată că scribul a ajuns la contemporanul bunicului Celui de Al O Sutălea! (Iar, între timp, şi generaţiile s-au schimbat de când scribul a cutezat să spere că va avea destulă putere – ca şi destulă vreme – pentru marele letopiseţ!)

Al Nouăzeci şi optulea s-a născut la 2 noiembrie 1899. Ziua sa de naştere coincidea cu cea a tatălui său, la fel cum şi ziua de naştere a bunicului coincidea cu cea a tatălui aceluia, Marele General! Al Nouăzeci şi optulea a văzut pentru întâia oară lumina soarelui în Franţa, în casa bunicului Monsieur Pierre, palatul Kubic de pe Île Saint-Louis.

Tatăl său stătea toată ziua cu nasul în cărţi, aşa că, atunci când şi puştiul a ajuns să se ridice singur în picioare, îşi lua câte un volum dintre cele risipite peste tot şi se făcea că ar citi şi el.¹ Lumea din casă era încântată şi nu înceta să laude: „Vai cât de drăguţ e copilul!”. Însă tot doar Fany, ca o bunică prevăzătoare, a fost cea care s-a speriat din nou: „Bine, Rudolph este dependent de cărţi şi nu se mai poate ocupa de nimic altceva, dar Doamne fereşte că ajungă şi băiatul în starea asta! Rudolph nu este făcut pentru lumea din jur. Curată minune că a găsit o femeie care să-l accepte aşa cum e. Într-un fel, ea mai constituie singura lui legătură cu realitatea. Nu, Ruppert nu trebuie în nici un caz să fie la fel. În nici un caz!” Sigur, Fany n-avea cui să-i spună toate astea, tatăl lui Rudolph îşi vedea de ale lui, iar ceilalţi nu zăreau în Al Nouăzeci şi şaptelea decât pe eruditul apt de a purta orice dispută cu orice specialist, indiferent de domeniu de activitate. Fany nu le spunea nimic, nici nu voia să le strice bucuria, nici nu voia să-i îngrijoreze. Însă era hotărâtă să nu lase lucrurile să se dezvolte aşa. „Buna femeie dorea astfel să i se creeze băiatului perspectivele unui trai mai apropiat de cel al tuturor oamenilor, tot mai îngrijorată fiind de comportamentul nefiresc al lui Rudolph, comportament ce se revărsa încetul cu încetul asupra întregii familii. Sigur, nici Monsieur Pierre n-a dus niciodată <traiul normal> de care vorbea Fany, dar Monsieur Pierre era Monsieur Pierre şi tot ce făcea el era altfel” a precizat scribul încă vorbind de Al Nouăzeci şi şaptelea.

Totuşi, deocamdată, Fany n-avea cum să împiedice evoluţia spre carte a copilului. N-avea cum şi nici dorea să-l facă să urască lectura. Nu acesta era gândul ei: Fany nu dorea decât să-l pregătească pe Ruppert pentru viaţa în societate. Mai ales discuţiile cu vechiul prieten al casei, bătrânul domn Bric, i-au confirmat temerile. Însă, până una-alta, serile în care tatăl micuţului îi relata mamei ce a citit el ziua, precum şi interpretările date lecturii erau benefice: consolidau legăturile de familie şi îi creau Celui de Al Nouăzeci şi optulea premisele unui trai cultural. A mai notat scribul: „De la o vârstă fragedă, băiatul a stat în fiecare seară în preajma părinţilor, atunci când tatăl făcea un rezumat a celor citite în ziua respectivă şi când mama, asemenea unui grefier conştiincios, nota, după cum şi ce pricepea ea, în caietele ei şcolăreşti. Câteodată, asista şi Fany la acel ceremonial zilnic, iar copilul Al Nouăzeci şi optulea trăia în mod firesc acele momente, de parcă expozeurile de seară făceau parte din orarul diurn cel mai firesc, cum ar fi de pildă cina. Uneori, Al Nouăzeci şi optulea adormea înainte ca Rudolph să termine de vorbit. Mai târziu, a trăit cu nostalgia acelor seri, care au rămas pentru el etalonul superior al vieţii tihnite. O perioadă ce nu avea să se mai întoarcă niciodată. O perioadă atât de dulce tihnită, cum disciplina cazonă de la şcoală avea să i se pară şi mai greu suportabilă.”

Cum să vrei să risipeşti „o perioadă atât de dulce tihnită”? Fany se încuraja spunându-şi că „timpul le rezolvă pe toate”. Nu şi-a făcut ea destule griji şi în legătură cu Al Nouăzeci şi şaptelea? Şi, iată, „cu toate acestea, (Rudolph) a devenit un soţ de care nevasta sa era îndrăgostită şi în continuare ca la început şi un tată gata de a se îngriji – după toate indicaţiile din cărţi – de fiul său. (Să ne amintim că atunci când Al Nouăzeci şi optulea a trecut prin bolile copilăriei, Rudolph n-a chemat medicul familiei, ci l-a doftoricit chiar el, conform celor citite. Totuşi, Fany a anunţat – mai mult pe ascuns – şi doctorul şi acesta n-a prescris decât exact ceea ce a recomandat, înaintea sa, Al Nouăzeci şi şaptelea.”) În felul tradiţional „altfel” al Celor O Sută, iată, tatăl lui Ruppert a rămas în mijlocul societăţii. „Timpul le rezolvă pe toate”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.