CEI O SUTĂ Anabasis (29)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Socrate ar fi întrebat despre natura puterii lui Empedocle, Philadelphul ar fi răspuns că aceasta ar fi fost asemănătoare chiar cu cea a zeilor, motiv ce l-ar fi făcut pe Empedocle însuşi să se arunce în craterul Etnei, cu scopul de a-şi pecetlui acolo pentru vecie forţa. Dar n-ar fi deloc imposibil ca peste o vreme să apară din nou, poate după şapte ani, sau după trei sute patruzeci de ani, aşa cum reapare într-una Aristeas din Prokomnesos, cel care în timpul vieţii se ivea te miri unde şi revenea printre muritori, după răstimpuri, în locurile cele mai neaşteptate. Empedocle, continuă Philadelphul, susţine că acela ce nu ştie ce este omul, nu este capabil să ştie nici ce este medicina. Dar, asemenea lui Hipocrate, Al Şaselea credea mai degrabă că respectiva este spusa unui filosof şi nu a unui medic. Deoarece tămăduitorul numai prin arta sa va putea cunoaşte, într-adevăr, natura. Apoi se aminti despre getul Nikos din Histria, cel care îi îngrijise pe traci în timpul războaielor cu perşii şi care, capturat şi ucis de arcaşii lui Dareios, reapărea de fiecare dată pe câmpurile de luptă, ocupându-se de răniţii duşmanilor ahemenizilor.

Apoi s-a vorbit despre cele patru lichide, despre sângele roşu provenit din foc, despre fierea galbenă venită din aer, despre mucozitatea albă asemenea apei din care s-a născut şi despre fierea neagră zămislită din pământ. Philadelphul lăudă această învăţătură, amintind că ea conţine atât cele patru elemente, cât şi cele patru umori şi cele patru culori sacre. Totodată, el lăudă logica acestei învăţături pentru stabilirea diagnosticului şi de aici pentru conceperea tratamentului adecvat. Ce poate fi mai înţelept şi mai rezonabil decât realizarea echilibrului cuvenit al elementelor prin controlul celor două perechi de calităţi contrare: cald şi rece, umed şi uscat? Focul este cald şi uscat, aerul este cald şi umed, apa este rece şi umedă, iar pământul este rece şi uscat. De aici, concluzia limpede că, dacă un om are febră, îi trebuie mai multă răceală, iar dacă este răcit are nevoie de mai multă căldură. Ţinându-şi tot timpul geanta de medic în mână, Philadelphul făcu o expunere amănunţită a mai multor percepte de bază, învăţate, despre influenţa locurilor asupra comportamentului corpului oamenilor, aşa cum a arătat atât de limpede şi de convingător Hipocrate, iar cei din preajmă îl ascultau politicoşi, deoarece acesta era obiceiul locului.

Însă pentru nimeni nu era nou ceea ce medicul relata în vorbe atât de fluente. Toată lumea avea voie să-şi spună liber cuvântul în preajma lui Socrate, dar o făcea pe propriul risc. (Deşi în ultima vreme maestrul era parcă mai uşor suportabil pentru cei mai puţin dotaţi, amestecându-se tot mai rar în discuţie, supraveghindu-i doar pe ceilalţi, ca şi cum ar fi vrut să vadă cum se vor descurca curând în lipsă-i.) Totuşi, fiindcă în seara aceea dialogul nu se lega nicicum, întrucât Philadelphul continua să aşeze lucruri de mult stabilite în fraze frumoase, Socrate puse câteva întrebări despre rostul medicului, despre cât de departe are voie să meargă acţiunea acestuia, despre voinţa tămăduitorului şi voinţa pacientului. Erau întrebări scurte şi directe, ce nu intenţionau decât să dea o direcţie discuţiei. Philadelphul apucă să vorbească despre eugenie şi eutanasie, despre dreptul bolnavului de a accepta în numele libertăţii personale ajutorul medicului, dar şi despre dreptul cetăţeanului de a refuza în limitele aceleaşi libertăţi asistenţa. De aici s-a trecut la diferite situaţii particulare, cum ar fi, de pildă, cea născută în clipa când bolnavul nu mai era în stare să judece singur sau când judecata lui era alterată de boală. Se vorbi despre concepţiile pythagoricenilor despre reîncarnare, dacă un medic priceput are dreptul să întârzie acest proces. Mai ales în cazurile în care trupul vremelnic nu mai este unul corespunzător.

Cineva denunţă şi un alt aspect al lucrurilor şi o făcu poate pentru a arăta absurditatea acuzaţiei de impietate ce i s-a adus lui Socrate: mulţi vraci şi şarlatani, care numai medici nu sunt, asociază diferitele boli, diferitele simptome chiar, anumitor zei. Astfel, Hipocrate din Cos, cel amintit aici, arată că „dacă bolnavul (atins de boala sfântă) imită capra sau dacă rage şi îşi contractă partea dreaptă, pricina ar fi mama zeilor; dacă vorbeşte mai ascuţit şi mai apăsat (unii) îl aseamănă cu un cal, spunând că pricina este zeul Poseidon; când scapă materii, fapt frecvent la cei stăpâniţi de o asemenea boală, atunci (aceiaşi) le aplică supranumele de Enodia. Dacă materiile sunt mai dese şi mai subţiri, ca la pasăre, vinovat ar fi Apollo Nomios. Dacă îi iese spumă pe gură şi agită picioarele, pricina ar fi Ares. Despre cei cuprinşi noaptea de spaimă, frică şi halucinaţii, ca şi despre cei ce sar din pat şi fug afară, ei spun că sunt urmăriţi de Hecate şi de vedeniile celor răposaţi“. Şi toate astea doar pentru cei loviţi de boala sfântă, de epilepsie, despre care maestrul din Cos ne învaţă că nici nu-i atât de sfântă cum i-a fost dat numele. Ca să nu mai spun că tot Hipocrate arată că, prin purificări şi descântece, se face un lucru total potrivnic intenţiei de cucernicie şi evlavie, deoarece „purificarea prin sânge şi mijloace similare a celor care au boala, ar da de înţeles că bolnavii ar fi pătaţi de sânge sau ar fi stăpâniţi de duhuri sau vrăjiţi de oameni, sau ar fi făptuit un lucru necucernic“.

Apoi s-a revenit la medic, la rolul lui în viaţa cetăţii, la obligativitatea de a pretinde un onorariu, la obligaţiile faţa de cetate şi la obligaţia cetăţii de a-i înlesni posibilitatea de a se putea autoîntreţine, spre a-i ajuta pe alţi oameni, indiferent de condiţia socială şi de sex. Şi, în vreme ce discutau despre toate acestea şi se aduceau argumente mai mult sau mai puţin convingătoare, Socrate încheie discuţia cu o întrebare finală: se ştie că un medic nu are voie să intervină într-un caz în care nu mai există nici o nădejde, atunci când trupul nu mai este în stare să-i ofere sufletului un adăpost convenabil; dar este medicul chemat să acţioneze numai asupra trupului? Este medicul un simplu meseriaş al materiei, asemenea olarului sau cioplitorului în lemn ori în piatră? Aici şi tânărul Platon ar fi vrut să spună ceva, dar se abţinu şi se mulţumi să zâmbească. De ce se spune atunci, continuă Socrate, că de multe ori simpla prezenţă a medicului — reprezentând speranţa — constituie o jumătate din puterea leacurilor? Or, materia nu se bucură de speranţă, ci doar sufletul. Şi atunci de ce este chemat medicul doar în ajutorul manifestărilor trupului? De ce şi atunci când este evident că sufletul se află bolnav se procedează, de asemenea, tot asupra trupului? Or singura stare de sănătate a sufletului e virtutea. Medicul trebuie să fie la fel de bun filosof concluzionă Al Şaselea şi Socrate se arătă mulţumit.

Cei mai mulţi dintre cei ce au asistat la acea din urmă discuţie a celui de Al Şaselea cu Socrate s-au autoexilat la moartea învăţatului. Printre cei care au plecat erau şi prietenii Philadelphului. Plecă şi Aristipp.

Dar Philadelphul, obţinând să fie ales medic de către cetăţenii Atenei, îşi aduse familia în cetate şi aşteptă ca fiul fratelui său să ajungă matur, pentru a-i ceda firma din Heracleea. Doar tatăl nu şi l-a mai văzut niciodată.

Al Şaselea, care îşi spunea filosof, continuă să colinde mereu străzile înguste ale Atenei, cu nelipsita-i geantă de medic la el. Privirea-i era cea a bunicului, cel ce împărţise dulciuri copiilor. (Pe acela cine să şi-l mai amintească? El trăia acum în privirea nepotului.)

Eliberat de prezenţa copleşitoare a învăţatului, Philadelphul putea acum discuta în tihnă cu amintirile. Era ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi sub supravegherea lui Socrate. Un Socrate descărnat şi totuşi mult mai uman. O amintire cu adevărat iubitoare de înţelepciune, o amintire pe putinţa puterii de cuprindere a Philadelphului.

Acesta devenise un om ciudat, cu care însă toată lumea se obişnuise de mult. Nimeni nu ştia că, în timp ce umbla în căutarea bolnavilor, nu înceta nici o clipă să stea de vorbă cu un Socrate de care, în sfârşit, nu se mai simţea strivit. Şi, prelungindu-şi vizitele la fiecare suferind, se avânta în lungi discursuri despre virtute. Dar, cu timpul, cuvântările celui de Al Şaselea semănau prea tare cu nişte idei fixe. Poate că, aflând despre aceasta, Platon şi-a modificat de atâtea ori dialogul despre medicină, până ce a renunţat cu totul la el. (La acest dialog.) Philadelphul muri la optzeci şi şapte ani. Între timp, devenise la Atena un simbol între atâtea simboluri a căror origine s-a pierdut de mult.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.