CEI O SUTĂ Anabasis (56)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Rana Aretei n-a fost tratată în nici un fel de medici. La câteva luni după moartea lui Leukos, iubita îi născu un fiu. După naştere, starea mamei a rămas multă vreme bună. Dar situaţia aceasta se dovedi înşelătoare. Un medic a examinat-o trei ani mai târziu şi putu sesiza evoluţia. Plaga crescuse îngrijorător atât la suprafaţă, cât mai ales în profunzime. Faţă de dimensiunile acestei răni neobişnuite, durerile i se păreau doctorului neînsemnate. Şi iarăşi Arete refuză orice tratament. Suferinţa i se părea dulce şi, venind deseori în port pentru a asista la ridicarea colosului, obişnuia să spună că trăia chinurile unei noi faceri: usturimile rănii, simţea ea, se datorau naşterii statuii lui Leukos.

Colosul din Rodos, se zice, ar fi fost ridicat într-o perioadă de doisprezece ani. Acceptând această cifră şi coroborând-o cu deznodământul legendei, putem calcula şi viaţa Aretei. Se povesteşte că iubita lui Leukos era tot mai bolnavă: pe măsură ce statuia lui Chares se desăvârşea, se adâncea tot mai mult şi rana de pe corpul ei, cotropindu-i până la urmă întregul trup. În ziua cea mare, când schelele au fost îndepărtate şi colosul s-a arătat falnic privirilor, Arete, toată numai carne vie, muri privindu-şi iubitul care domina acum cerul albastru al Rodosului. Nemaiputând să se deplaseze până în port la inaugurare, ar fi fost dusă în crângul de pe dealul din apropierea casei părinteşti, de unde, cu ani în urmă uitându-se în aceeaşi direcţie, spre locul unde marea se îngemănează cu cerul, ar fi văzut fulgerele lui Jupiter dăltuindu-l pe Leukos. Acesta s-a plimbat o vreme printre muritori, rămânând acum nemişcat în dimensiunile la care, prin arta lui Chares, l-a proiectat însuşi părintele zeilor. Sau poate că nici nu stă în nemişcare colosul, poate că dimensiunile uriaşe îi permit să trăiască în alt timp, un timp proporţional cu viaţa-i nesfârşită, ce-l fac să se deplaseze în ritmul nemuritorilor, în ritmul eternităţii. Fără timp. Dându-se la o parte schelele, Arete îşi văzu iubitul apărând ca sub dalta lui Jupiter însuşi. Priveliştea acoperea în intensitate până şi durerile îngrozitoare de care era chinuită. Muri fericită.

Legendele se despart aici iarăşi: alte variante povestesc că imensa statuie ar fi continuat să existe îndrăgostită de Arete, rămasă totuşi în viaţă, ceea ce ar fi stârnit mânia lui Jupiter. Acesta ar fi lovit de supărare pământul cu pumnu-i uriaş şi un cutremur năprasnic ar fi dărâmat colosul. Acelaşi seism ar fi crăpat pământul şi în locul unde se afla Arete, înghiţind-o. Cei doi tineri s-ar fi întâlnit într-o peşteră (sau pe un ostrov) şi ar fi trăit acolo viaţa eternă a îndrăgostiţilor, asemenea Penelopei şi a lui Telegonos sau a Circei şi a lui Telemah pe insula Araea.

Colosul din Rodos, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice, s-a prăbuşit într-adevăr în urma unui cutremur, după ce a dominat priveliştile timp de numai cincizeci şi şase de ani. Oricât de tânără ar fi fost Arete la moartea lui Leukos, adăugând cei doisprezece ani cât a durat munca lui Chares la ridicarea operei sale şi cei cincizeci şi şase de ani cât a stat colosul în picioare, iubita celui de Al Zecelea trebuia să fi avut o vârstă venerabilă la acea dată. Să vorbeşti despre „cei doi tineri“, referindu-te la Leukos şi Arete în momentul nefastului cutremur, nu poate fi decât o figură de stil. Dar, dacă pentru îndrăgostiţi timpul stă în loc, putem să acceptăm şi această variantă.

Nu atât de bine s-a sfârşit, se pare, viaţa artistului. Deşi privită cu maximă admiraţie de către toată lumea, deşi devenită un simbol al înfloritorului Rodos învingător, statuia i se părea lui Chares tot mai nereuşită. Alţii spun că artistul şi-ar fi dat seama că lucrarea avea un grav viciu de construcţie, care a făcut-o să se prăbuşească atât de curând. Prevăzând ceea ce avea să se întâmple doar printr-o minune abia peste cincizeci şi şase de ani, Chares s-ar fi sinucis. După o altă variantă, rana care a omorât-o pe Arete îşi avea corespondenţa într-o rană la fel de adâncă ascunsă în trupul şi în sufletul lui Chares. După ce şi-a terminat opera, sculptorul n-a mai găsit un motiv suficient de puternic pentru a îndura suferinţa şi s-ar fi omorât. Şi încă o versiune! Jupiter i-ar fi luat minţile lui Chares, iar acesta, pretextând mica inexactitate de la picior (adevărată sau imaginară), ar fi vrut să distrugă colosul, motiv pentru care ar fi fost omorât de către cetăţeni. Oricum, Chares n-a fost decât un executant, un personaj în piesa lui Leukos şi a Aretei. Un executant ce a supravieţuit istoriei, în vreme ce protagoniştii s-au retras în dragostea lor, contopindu-se în mulţimea nesfârşită a eroilor iubirii.

Legenda despre Leukos, legenda despre Al Zecelea, ameninţă pentru un moment să-l răpească pe erou din lanţul nevăzut al Celor o Sută. Revenirea-i în anonimat pare providenţială. Celebri sau apropiindu-se de celebritate, urmaşii Primului au dispărut cu toţii în negura istoriei. Excepţiile ar fi tins să se rupă şirul. Dar n-ar fi fost decât o aparenţă.

Povestea lui Leukos şi a Aretei, perechea exemplară de îndrăgostiţi din Rodos, s-a pierdut, la fel cum s-au pierdut atâtea legende celebre timp de o sută sau de o mie de ani. Renumele lui Leukos a intrat de două ori în statuie: o dată, fiind pomenită doar opera lui Chares, a doua oară, vorbindu-se despre un îndrăgostit ce nu trebuie jignit de nici un alt înamorat. În evul mediu tot ce a rămas din legendă a fost statuia Comandorului luată în derâdere de Don Juan. Şi chiar dacă în statuia Comandorului nimeni n-a mai recunoscut un urmaş de-al Primului — dându-i o altă origine simbolului — este plăcut de ştiut că albul Leukos, unul dintre Cei o Sută, a avut grijă de puritatea iubirii timp de atâtea veacuri. Şi nu există nici un motiv să ne împiedice să credem că Al Zecelea, spiritul celui ce a însufleţit vechea legendă, mai trăieşte şi azi, ocrotindu-i pe îndrăgostiţi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.