CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (44)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Al Optzecilea a fost profund religios, chiar cucernic, însă nesfârşitul său dialog cu Dumnezeu nu era intermediat de nimeni, aşa că a devenit evanghelic pentru că regiunea a trecut la reformă şi poate că ar fi devenit anglican, dacă ar fi trăit în Anglia. Ar fi devenit orice, rămânând el însuşi. Bătrânul ştia foarte bine că, până şi în Noaptea Sfântului Bartolomeu, motivele de ordin religios n-au fost decât pretextul unor ambiţii politice şi mercantile, aşa că, pentru el, oameni asemenea celor cu care a venit de Fragniol nu-i erau nici mai apropiaţi, nici mai puţin doriţi decât oricine altcineva.)

Nici de Fragniol nu i-a plătit pe loc găzduirea. Şi el avea s-o facă mai târziu. Împreună cu hughenotul, a venit la Hanovra familia sa, o soţie însărcinată şi trei copii. Important pentru povestea Celor O Sută n-a fost atât de Fragniol tatăl, ci mai ales fiica născută în Han. Eveniment întâmplat în primele zile din 1573. Domnişoara de Fragniol, cu ceva mai mult de trei ani mai tânără decât Al Optzeci şi treilea, avea să-i devină acestuia soţie şi să-i aducă pe lume o fată şi doi băieţi. Iniţial, Bătrânul, văzând cum au murit unul după altul primii trei copii ai părinţilor domnişoarei, n-a fost prea fericit de căsătoria strănepotului său, socotind că spiţa hughenotului e prea fragilă, nefiind în stare să producă prunci apţi de viaţă. Şi nu a fost prea fericit Bătrânul şi fiindcă, la o primă vedere, chiar şi tânăra de Fragniol părea bolnăvicioasă, tenul ei fiind mai degrabă palid decât alb. Aşa că străbunicul se temea să nu moară şi ea, iscând şi în soţul ei o criză la fel de cumplită ca aceea din care nu şi-a revenit niciodată Bastardul, atunci când a pierdut-o pe Barbara.

Aşadar, la vârsta de 25 de ani, Al Optzeci şi treilea avea trei copii, era sănătos, arăta foarte bine şi era întotdeauna gata la orice efort i se cerea. În afară de Bătrân, toată lumea îl percepea ca pe bărbatul ideal. Însă, ca de obicei, Stăpânul a fost cel ce a intuit bine, văzând că, deşi atât de bun executant, strănepotul nu era capabil de nici o iniţiativă proprie.

– Dacă ţi-ar cere cineva să mergi drept înainte, când te-ai afla în faţa unei râpe adânci, sunt sigur că n-ai pregeta să cauţi şi să găseşti calea cea mai scurtă până la prăpastie, îi tot reproşa patriarhul, iar Al Optzeci şi treilea nu-i răspundea decât cu veşnicul său zâmbet senin.

„Probabil că nici nu înţelege ce vreau să-i spun”, îşi zicea tot mai posomorât Bătrânul. Strănepotul i se purta asemenea unei păpuşi frumoase: unde-l puneai, acolo stătea. Şi „Păpuşa” o să-l numească, în continuare, scribul. „Probabil că un astfel de comportament ar fi ideal pentru o soţie”, mai adăuga în gând Stăpânul, el care privea cu suspiciune orice iniţiativă străină, mai ales dacă era venită din partea unei femei.

Alături de Păpuşă, a crescut şi Richard, fiul verişorului Martin, cel ucis chiar înainte de a prelua frâiele Hanului Diavolul Argintiu. Richard, spre deosebire de Al Optzeci şi treilea, l-a moştenit cu totul pe răposatul său tată – Dumnezeu să-l odihnească la dreapta sa! Îi semăna leit şi fizic, îi continua şi caracterul. Măcar atât putea vedea cu mulţumire Bătrânul: după dispariţia atât de complicatului Bastard, cei ce-i umpleau acum ograda se manifestau ca nişte oameni normali, mulţumiţi cu soarta lor, alcătuind o adevărată familie. Idealurile nu le treceau zidurile Hanului, decât cel mult atunci când erau implicaţi într-una dintre „activităţile anexe”. Vise teribile nu aveau. Să rişte încă o dată Stăpânul să-l promoveze pe fiul celui de al doilea fecior nu îndrăznea, deşi era pe deplin convins că acela ar fi avut mult mai multe calităţi pentru a menţine continuitatea prosperităţii Hanului Diavolul Argintiu. Poate că ar fi mai potrivit, pentru a nu repeta greşeala, să împartă sarcinile între Păpuşă şi Richard. Însă era la fel de adevărat că „pasăre cu două capete n-a fost încă văzută zburând”.

Cu cine să mai discute patriarhul care – iată – se apropia de un veac de viaţă pe pământ? Cu cine să se consulte? Sorocul său era pe sfârşite şi i se părea că degeaba a construit imperiul pentru moştenitorii săi, când aceştia păreau a nu fi fost făcuţi să se bucure de truda sa. Cu cine să mai discute patriarhul, care – iată – se apropia de un veac de viaţă pe pământ?

La cea de a douăzeci şi cincia aniversare a zilei sale de naştere, Păpuşa, aflată la Castelul Obersdach, fu rechemat acasă. Bătrânul depăşise nouăzeci de ani şi trebuia să ia o hotărâre. Festivităţile somptuoase nu i-au plăcut niciodată, iar cele petrecute atunci când a permis să fie organizate pentru Bastard i-au lăsat un gust pe care nu a reuşit niciodată să îl şteargă.

A fost pentru prima oară când Al Optzeci şi treilea nu s-a executat întocmai. La Obersdach se afla un prelat francez, Jean de Metz, iezuit ajuns devreme la gradul III, cel de „profes al celor trei legăminte”, fost paroh la Lyon, devenit episcop şi obligat să se ascundă de oamenii viitorului nou rege, Henric de Navara. Situaţia lui Jean de Metz, oricât de absurdă părea, nu era singulară la acea dată. Catolic convins, el trebuia să fugă de „noii catolici”, cei reveniţi la papalitate odată cu Henric, la 25 iulie. Henric de Navara a primit coroana de la predecesorul şi cumnatul său, Henric al III-lea, cu condiţia de a face acest pas. Numai că Henric de Navara a şovăit timp de mai multe luni, iar în ochii a nu puţini, revenirea la catolicism nu i-a fost foarte concludentă. În perioada aceea, Jean de Metz – care, în paranteză fie spus, n-a fost episcop de Metz, numele venindu-i de la locul unde a copilărit alături de părinţii săi originari tocmai din Albi¹ – s-a situat din convinge în tabăra activă împotriva hughenoţilor. Când aceia au venit la putere alături de Henric de Navara, devenind catolici, n-au uitat de foştii lor duşmani, printre care episcopul, datorită rangului său, ocupa un loc de frunte pe listă.

Soarta ţese, uneori, scenarii greu de imaginat: Jean de Metz, după ce a scăpat din două atentate, a fugit în Saxonia Inferioară şi a petrecut o vreme la Castelul Obersdach. Desigur incognito: el, catolicul convins şi luptătorul împotriva reformei, a trebuit să se refugieze din faţa noilor catolici în fieful reformaţilor! De obicei, la Obersdach, aşa cum scribul a mai menţionat, nu erau găzduiţi simultan mai mulţi oaspeţi importanţi. Însă cum anul 1583 a acoperit numeroase evenimente care în loc să limpezească voinţa Domnului pentru mintea îngustă a oamenilor, mai mult o învălmăşeau, în vremea aceea numeroase personaje cunoscute preferau să stea deoparte şi să aştepte să treacă furtuna. Printre ele, şi un mai vechi oaspete al Diavolului Argintiu, Christoph Ernest, conte de Dietz. S-a întâmplat ca fiul lui Philipp I de Hessen din căsătoria morganatică să fi fost acolo şi cu mulţi ani în urmă, când alteţa, „mai mult decât să binevoiască să-i facă onoarea micuţei sale gazde de a petrece atât timp cu ea, până la urmă s-a dovedit că l-a format pe Al Optzeci şi doilea pentru viitor. [El] a învăţat Bastardul cât trebuie să-i cedeze pentru moment unui interlocutor şi cât trebuie să rămână intransigent, cât trebuie să spună şi cât trebuie să ascundă, cât trebuie să promită şi cât şi când să ceară”. Şi a mai notat scribul: „Dacă la Obersdach alteţa princiară l-a învăţat multe pe Bastard, după atâţia ani, părea că ucenicul şi-a întrecut cu mult maestrul. Numai că acelaşi Christoph Ernest va mai apere printre Cei O Sută.” Şi a apărut tocmai în acelaşi timp cu Jean de Metz…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.