CEI O SUTĂ ECCE HOMO (16)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

În fond, acolo, în inima deșertului, era absolut indiferent dacă o făceai sau nu. Individul i-a dus până într-un loc, era de așteptat să-i scoată și dintre nisipuri, alt om mai potrivit nu se găsea, n-avea rost să te chinui cu întrebări inutile. (Presupunând că puteai să nu te chinui…)

Apoi, pentru unii dintre romani suspiciunile deveniseră de nestăpânit: călătoria se prelungea, pustiul părea să-i țină prizonieri pentru totdeauna, același peisaj pe care nici după atâta vreme nu-l puteau deosebi ca fiind diferit într-o zi de cel dintr-altă zi, nerăbdarea și unele inadvertențe în vorbele călăuzei, toate erau acum altfel interpretate. Cine, de pildă, a văzut cu adevărat bandiții din cauza cărora au trebuit să se ascundă și să rabde de sete mai multe zile? Și cine să confirme sau să infirme că stâncile în formă de cămile la care le-a promis că vor ajunge în ziua aceea au într-adevăr formă de cămilă și nu de câine sau de pește. Și, începând să te îndoiești, nimic nu mai apare sigur, toate contururile își pierd fermitatea, disperarea începând să se strecoare încet dar temeinic.

Nemulțumirea a mocnit stăpânită până în ziua când au trebuit să ia o decizie, adică până când ghidul le-a cerut să hotărască ei: vor să meargă mai departe de-a lungul dunelor nesfârșite de nisip, tăind pustiul în două sau doresc să cotească la dreapta, pentru a da peste două zile de un râu subțire, de vegetație și de așezări omenești? Urmând cursul apei, vor ocoli mult spre nord, însă calea va fi mai ușoară și vor putea atinge marea cu o întârziere de aproximativ zece zile.

– Care itinerar e mai sigur?

– Primul e dificil, dar cu greutățile cred că v-ați obișnuit. Al doilea nu este atât de obositor nici pentru trup și nici pentru ochi, dar nici sigur nu s-ar putea spune că e. Și tâlharilor le convine mai degrabă o cale mai lesnicioasă și un peisaj mai puțin strivitor, ar fi răspuns ghidul.

Având de ales între două alternative, liniștea drumeților – atât câtă a mai rămas – se sfărâmă în mii de cioburi. Alternative este întotdeauna cea care naște îndoiala, iar îndoiala provoacă suferință. Unii, amăgiți tot mai mult de minciunile călăuzei, doreau să-i urmeze sfaturile până la capăt. Ceilalți, dimpotrivă, încredințați că vorbele ghidului semnifică întotdeauna contrariul adevărului, stabiliră să procedeze în consecință, urmându-i instrucțiunile pe dos. Aceștia erau tot mai convinși că nu au existat nici un fel de bandiți prin preajmă nici mai înainte și nici mai târziu, că nebunul de mincinos îi rătăcește intenționat de săptămîni întregi prin pustiu (Sau poate de luni? Nimeni nu mai realiza în ce anotimp, darămite în ce zi se află), că finalul călătoriei, după sfaturile lui, va fi în cel mai bun caz locul de unde au plecat. Așa că – din motive diferite – i-au cerut cu toții să spună tot el care variantă este de preferat. Călăuza optă pentru continuarea traversării deșertului. Drept urmare, caravana se împărți în două: cea mai mare parte a ei, formată din oameni sătui până la refuz de a vedea mereu același peisaj neprietenos și atât de străin lor și fiind sigură că adevărul se află oricum ascuns exact în partea opusă celei pe care o indica mincinosul, o luă spre nord, în căutarea râului și a așezărilor omenești. Cealaltă parte, condusă mai departe de călăuza cea vorbăreață, își continuă așa-zisul drum mai scurt prin marea de nisip.

La început, primii părură confirmați în opțiunea lor: ghidul părea să regrete ceva și, parcă nemaifiind atât de sigur pe el ca înainte, încercă să-i convingă să nu facă acea cale fără o călăuză. „Îi e ciudă că i-am scăpat printre degete!“ gândiră oamenii încântați și plecară. Nu erau încă prea liniștiți, fiindu-le teamă că și râul la care li s-a spus că vor ajunge nu ar fi decât tot o fantezie. Unii doriră chiar s-o ia de la început spre sud și nu spre nord, tocmai pentru că erau prea încredințați că tot ceea ce zicea ghidul mincinos trebuia interpretat pe dos. Totuși, după două zile au ajuns la o apă curgătoare. Au pornit de-a lungul ei, însă călătoria nu se mai termina. Nimeni nu putea să le dea nici cea mai vagă explicație, băștinașii erau speriați, n-au mai văzut străini de când erau și nici nu și-au părăsit vreodată ținuturile prăpădite. Râul coti după o vreme spre răsărit și, după încă doar câteva zile, călătorii au început să se certe între ei: unii pretindeau că au fost trași pe sfoară, că dacă mincinosul de ghid le-a spus că trebuie s-o ia de-a lungul malurilor era clar ca lumina zilei că era indicat să traverseze albia și să urmeze în continuare o linie perpendiculară cu locul trecerii. Alții opinau că dacă ar fi fost așa, dacă fiecare afirmație a călăuzei ar fi fost falsă, ar fi trebuit să nici nu plece spre dreapta, atunci când au părăsit grupul cu care au cutreierat deșertul, ci ar fi fost mai bine s-o ia de la început la stânga. Dar nici așa nu puteau să fie interpretate sfaturile primite deoarece, urmând itinerarul indicat, au dat totuși de râul prezis și de micile așezări de localnici. Mai lipseau – ferească zeii! – bandiții. Se pare că, neputându-se pune de comun, drumeții s-ar fi împărțit în grupulețe mai mici și ar fi luat-o fiecare după cum credea că trebuie să tălmăcească vorbele ghidului. De ajuns la Roma n-a mai ajuns nici unul dintre ei. (Rudele lor, făcând cercetări și trimițând o expediție în căutarea dispăruților, au putut afla doar atât cât a povestit scribul mai sus, adică atât cât ne relatează anecdota.)

În schimb, cei ce s-au lăsat conduși și pe mai departe de către călăuza cea mincinoasă au străbătut în luni lungi pustiul și au ajuns cu bine în provincia Asia. Mai târziu, au povestit că uneori au fost și ei încredințați că sunt trași pe sfoară, că sunt victimele celor mai ordinare farse, că tot ce-i punea ghidul să facă nu reprezintă decât umilințe în fața orgoliului unui nebun. Însă nu mai trăiau de mult în realitate și erau prea obosiți pentru a i se mai opune mincinosului De pildă, individul le-ar fi pus într-o zi să stea culcați în nisip, în plin soare, de frica unor animale care ar sfâșia tot ce mișcă, animale ce nu s-au arătat însă ochilor lor. Fuseseră aproape morți de insolație când li s-a îngăduit să continue marșul. Altădată i-a oprit să bea dintr-un izvor al unei oaze pe care o căutaseră două zile. Le-a spus că apa aceea i-ar preface pe toți ce se ating de ea în viermi. Doi dintre călători nu i-au dat ascultare, însă numai după câteva ore li s-a făcut rău și au murit. Ghidul le-a explicat că romanii care nu l-au ascultat vor avea foarte în curând soarta prezisă, viermii făcându-și inexorabil datoria. Doar că oamenii au interpretat întâmplarea ca pe o crimă a călăuzei, suspectând-o de a-i fi omorât pe cetățeni pentru a-și mări prestigiul. Din clipa aceea, neîncrederea s-a transformat în groază și nimeni n-a mai îndrăznit nici cel mai mic pas fără să întrebe dacă poate să-l facă. Erau cu toții hotărîți¹ să-l predea autorităților, în caz că vor mai ajunge la vreo garnizoană romană. Dar nici unul nu îndrăzni să propună acest lucru cu voce tare, de teamă de a nu fi trădat cumplitei călăuze. Iar, pe măsură ce trecea vremea și ei peregrinau mai departe prin labirintul dunelor de nisip și al stâncilor golașe, au uitat și de răzbunare.

Într-o seară, ghidul i-a anunțat că a doua zi vor avea o mare bucurie. Ei erau prea obosiți ca să mai facă supoziții sau să-l mai întrebe ceva. Dar, după alte câteva ore de mers, au ajuns la malul mării, iar după două zile au intrat – venind din est! – în Colofon.

Le-a trebuit o perioadă lungă de odihnă și de adaptare la traiul normal, iar atunci când povesteau cuiva prin câte au trecut, erau întâmpinați cu zâmbete stinghere sau chiar cu râsete: nimeni nu-i credea că ar fi străbătut calea pretinsă. Nu exista nici un drum cunoscut pe unde au venit ei. Mai mult, la Roma au fost învinuiți de rudele celor dispăruți că i-ar fi ucis pe tovarășii lor și doar puținele rezultate confirmatoare pe care a reușit să le adune expediția de căutare i-a disculpat cât de cât. Însă nimeni nu mai amintea de bună voie despre călătoria prin calea inexistentă din deșert.

Aceasta a fost anecdota și ea a fost reprodusă în mai multe variante de către diferiți autori. Cu timpul, totul n-a fost considerat decât o versiune coruptă a unui episod din Odiseea (?!). Întâmplarea mai reapare, după știința scribului, o dată într-un manuscris medieval arab, însă nu face cariera așteptată în literatura evului mediu.

Scribul a introdus-o în povestirea despre Caius M și crede că nu a greșit prea tare.

De altfel, viața celui de Al Șaptesprezecelea nici nu poate fi reconstituită decât pe baza unor asemenea episoade răzlețe. Toate au proprietatea de a fi posibile, ca să nu zicem probabile, toate au fost atribuite – în măsura în care s-au păstrat – unor personaje cu totul și cu totul diferite. De fiecare dată, minciunile eroului sunt evidente până la un punct, rămânând și o câtime de alternativă plauzibilă – din păcate imposibil atât de dovedit cât și de infirmat.

Să fi cutreierat Caius M. Orientul în calitate de ghid?! Greu de crezut, însă personajul s-a lăudat nu o dată (dar la Roma!) că a îndeplinit numeroase misiuni pentru încercarea de a-l face pe Mithradates VI Eupator, regele Pontului, să renunțe la politica de anexare a statelor vecine. Dar dacă n-a fost în misiunea pretinsă, unde s-a ascuns cât a lipsit din for? Unii pretindeau că a căzut pur și simplu bolnav și că mințise, ca de obicei, inventând o călătorie îndepărtată. Alții erau de părere că Mendax însuși și-ar fi născocit boala. Se mai bănuia și că a stat pitit acasă doar pentru a putea spune mai apoi că a fost cine știe unde. Nimeni n-a cercetat prea mult lucrurile, nimeni nu-l lua în serios pe Al Șaptesprezecelea, evenimentele zilei erau suficient de grave pentru a concentra atenția asupra lor. Dar Caius M. și cascadele de râs provocate nu o dată le lipseau multora. Revenirea sa din misiune, din boală sau din locul unde s-o fi ascuns a fost primită cu plăcere. Iar Mendax își reluă firesc locul în for și născoci din nou tot felul de povești trăsnite, debitate cu seninătate.

Era uimitor cum acest bărbat, ce poza cu multă gravitate și care, pe deasupra, mai era și destul de suspicios, era în stare să suporte netulburat modul cum i se sfârșeau toate discursurile atât de solemne: în secunda când izbucnea primul hohot de râs, cel ce aducea după sine puhoiul celorlalte izbucniri nestăpânite, în clipa când parcă toată lumea se trezea dintr-o stare de care-și amintea aproape cu jenă, când deci întreaga construcție a lui Mendax se sfărâma în mii de cioburi, el, oratorul aparent batjocorit – deși nimeni nu râdea cu răutate, ci doar dintr-un sentiment de eliberare – el, Mendaciloquus, rămânea cu fața destinsă și aștepta să se potolească gălăgia. Atunci abia termina fraza întreruptă și, punându-i punct, anunța auditoriul că a doua zi o să reia povestirea de unde a fost întrerupt. Și, într-adevăr, a doua zi o lua de la capăt, până ce apărea iarăși râsul mulțimii. Exact același lucru se întâmpla și dacă Mendax nu vorbise până atunci doar el, ci se angajase într-o dispută cu unul sau mai mulți interlocutori. Și în cazul acela, la fel, Caius M. părăsea locul dezbaterii cu promisiunea că va lămuri lucrurile în ziua următoare. Stăruie doar întrebarea cine ar fi fost dispus să intre în controversă cu un om cu un asemenea renume. Surprinzător, dar adevărat, s-au găsit destui și dintre aceștia. Și de multe ori era vorba, despre cetățeni cu demnități importante, despre filosofi cunoscuți sau despre oratori temuți. Cu fiecare dintre ei, Mendax accepta bucuros disputa, fiecăruia îi dădea destul de furcă, servindu-i argumente de multe ori colosale, însă cu atât mai anevoie de combătut.

Ni s-a păstrat, de exemplu, un dialog, din păcate nerevelator, a lui Panaitios cu un mincinos. Cu toate dificultățile de datare, acesta ar fi putut să fi fost Cel de Al Șaptesprezecelea. Panaitios, cel mai important reprezentant al stoicismului mijlociu – sau „eclectic” – s-a născut în 180 î. e. n. la Rhodos și a murit 70 ani mai târziu. Era deci cu 36 ani mai mare ca Mendax². Prieten cu Scipio cel Tînăr și cu Laelio (?), a călătorit în Orient și în Egipt. Și Caius M. pretindea că a fost în acele locuri. La sfârșitul vieții, Panaitios a condus școala stoică de la Athena. Înseamnă că a părăsit Roma cel mai târziu pe vremea când Al Șaptesprezecelea a fost încă tânăr, însă posibil ca acesta să fi avut deja totuși douăzeci și cinci – douăzeci și opt de ani, fiind adică, în felul său, de acum o figură cunoscută. Păi, alții, la douăzeci și cinci de ani…

Discuția s-ar fi purtat în jurul conceptului de datorie, subiectul preferat al filosofului. Dialogul se pare că ar fi făcut parte din celebra carte a lui Panaitios despre datorie, carte azi pierdută, dar copios citată de autorii vechi. O variantă din respectivul dialog ne-a parvenit printr-un miscelaneu cuprinzând diferite texte creștine și păgâne, adunate între coperțile frumos lucrate în stilul artei cărții de la începutul secolului al XII-lea în mânăstirea de la Ferme zu Chiuso. Iată un fragment din fragment :

„Panaitios: Și ce știi tu să ne spui despre acest subiect?

Mincinosul: Eu, nimic. Dar pot reproduce întâmplări exemplare trăite de mine însumi. Tot ce ai vorbit tu până acum despre datorie nu reprezintă decât fraze minunate, dar eu pot să-ți ofer pilde adevărate.

Panaitios: Și eu am adus în fața noastră suficiente exemple la îndemână. Se află aici destui bărbați atenți la cele spuse de mine, putând depune mărturie și reîmprospătându-ți memoria atât de slabă. (…)

Mincinosul: Eu am călătorit prin lume, la fel ca tine. Poți tu să afirmi, după toate astea, că sentimentele sunt la fel trăite peste tot? Că – să nu-l luăm decât pe cel al datoriei – parții se laudă cu aceleași lucruri ca și egiptenii, sau pentru o faptă săvârșită la Sparta ai primi aceeași pedeapsă ca la indieni? De aceea, toate vorbele tale n-au valoare decât pentru frumusețea lor, ceea ce, recunosc, nu este puțin lucru.

Panaitios: Până acum n-ai afirmat încă nimic apt de a mă contrazice!

Mincinosul: Bine. Atunci să luăm un fapt concret! Noi am discutat mai înainte despre modul în care a izbutit regele Cambises al Persiei să cucerească în vechime orașul egiptean Peleuse.³ Aceasta ți-a permis să ridici un monument celor ce au preferat să fie înfrânți, în loc să accepte să ucidă felinele sacre în care credeau. Dar să părăsim, zic eu, un domeniu atât de puțin cunoscut de ascultătorii noștri, cum ar fi cel despre animale neștiute – slavă zeilor! – la Roma!⁴ Să analizăm, mai bine, o situație mai ușor de conceput de toți cei de față. Eu am cutreierat pământul în lung și în lat, și la răsărit și la apus, și în nord și în sud. Tot ceea ce pretinzi tu ca ideal pentru om este văzut diferit în alte părți. De pildă, în Britania există un loc numit Epuracum. Acolo am întâlnit oameni albaștri și _:oameni indigo. Ei ar fi peste măsură de indignați dacă ar auzi că «înțeleptul» trebuie să trăiască «potrivit rațiunii» și să-și înfrângă «pasiunile», să considere vanitatea drept cel mai mare dușman, iar virtutea ca țel suprem. Atunci când te lupți zilnic cu o viață foarte aspră, vanitatea, spun ei, bogăția și laudele celorlalți, invidia celor din jur pentru sănătatea, pentru femeia sau pentru averea ta reprezintă unica răsplată a vieții mizerabile ce o duc. Cred că oamenii de acolo te-ar omori cu pietre sau te-ar băga într-o cușcă pentru a se mira toată lumea ce te-ar zări. Nimeni nu ți-ar da ascultare și toți te-ar batjocori.

Panaitios: Eu mă refeream la oameni civilizați, nu la barbarii asemănători fiarelor pădurilor.

Mincinosul: Știam că așa ai să-mi răspunzi. Dar oamenii aceia nu sunt câtuși de puțin fiare sălbatice! Barbari, da! Dar nu proști. Mergând mai departe de acolo, am întâlnit în calea mea o insulă unde stăpânea un bărbat uriaș, iar supușii săi erau cu toții cel puțin de trei ori mai înalți ca mine. Și, vezi bine, nici eu nu sunt chiar pirpiriu.

Panaitios: De ce aduci iarăși exemple cu ființe necunoscute?

Mincinosul: Dar tu n-ai venit cu întâmplarea regelui persan și a unor animale la fel de necunoscute la Roma? În Țara Oamenilor Înalți nu există o crimă mai mare decât aceea de a-ți face datoria față de prieteni sau față de oricine ți-ai luat un angajament. Cine săvârșește așa ceva este socotit în cel mai bun caz un prost. Ca să mă lumineze, mi-au povestit că odată unul dintre strămoșii lor a făcut un legământ cu niște străini să aducă dintr-un regat vecin un bou de aur, pe care cei de acolo îl socoteau zeitatea lor cea mai puternică. Pe vremea aceea, toți oamenii înalți erau încă foarte cinstiți, așa cum înțelegem noi acest cuvânt. Zeii au vrut însă altfel și uriașul nostru a fost prins de o furtună năprasnică, scufundându-i-se vasul. L-au salvat tocmai cei pe care a intenționat să-i prade. Drept răsplată, le-a spus de ce a făcut acea călătorie și a fost ucis. Văzând că nu se întoarce acasă, a plecat și fratele său cu o corabie pe același drum și în punctul unde a naufragiat primul vas s-a scufundat și cel al fratelui.

Panaitios: Da. Și bineînțeles că și pe el l-au salvat adoratorii boului de aur, dar fratele, nemărturisindu-le de ce a venit, a scăpat cu bine și – te pomenești – a reușit să și fure zeitatea minunată. Am mai auzit destule asemenea povești și am citit destule. Numai că astfel de exemple nu contrazic nimic. În primul rând că nimeni nu tăgăduiește că, pe spații mici, nu de puține ori în istorie ticăloșia a avut câștig de cauză în fața virtuții. Nici că muritorii sunt de foarte multe ori cumplit încercați de către zei nu se poate nega. Dar aceasta se întâmplă tocmai pentru a li se pune în evidență calitățile ascunse. Dacă am trăi într-o lume lipsită de asemenea fapte, virtutea nici n-ar mai fi virtute, iar destinul n-ar constitui decât o nesfârșită trecere în revistă a plăcerilor oamenilor. Tocmai greutățile și nedreptățile, mereu posibile, dau adevărata strălucire a virtuții.

Mincinosul: Așa-i, numai că povestea spusă de tine este alta decât cea auzită în întâmplarea trăită de mine. Atunci când a naufragiat și vasul fratelui, din apă au apărut o mulțime de pești care i-au înghițit pe toți marinarii, i-au dus într-un loc îndepărtat și i-au scuipat vii pe plaja unor stânci golașe, ce ieșeau direct din mijlocul Oceanului.

Panaitios: Iartă-mă, dar iarăși trebuie să te întrerup.

Mincinosul: Poți să mă întrerupi de câte ori vrei. Pe mine cu adevărat nimeni nu mă poate întrerupe.

Panaitios: Tu m-ai învinuit pe mine că aș fi citat mereu din autori străini sau din povestirile altora. Dar nu oare același lucru îl faci și tu acum?

Mincinosul: Nu, pentru că eu am fost de asemenea înghițit de un pește și dus pe stânca despre care tocmai începusem să povestesc. Acolo am trăit un an singur și, zău, în singurătate nu există nici bunătate, nici răutate, nimic.

Panaitios: Aici greșești din nou: virtutea se află în noi și nu în relațile cu oamenii!

Mincinosul: Nu! Ea se află mereu doar în oglindirea noastră în cei din jur. Acolo n-am avut în cine să mă reflect. Tocmai de aceea, unii învățați din țările de la răsărit se retrag de multe ori în pustiu, pentru a nu mai simți greutatea lor oglindită în sufletele celor ce-i înconjoară.

Panaitios: Am auzit de asemenea oameni, dar altul este motivul retragerii lor periodice sau definitive.

Mincinosul: Pe stânca aceea, în timpul îndelungatei mele recluziuni, am trăit zile lungi de ani de zile și nopți la fel de lungi.

Panaitios: Parcă ziceai că n-ai fost decât cu totul un an acolo!

Mincinosul: Am trăit un an de zile cât un an și un an de nopți cât un an. În mod normal, ar fi trebuit să mă întorc de acolo cu o etate de moș, dar timpul macină altfel în diferitele locuri. Pot să vă spun doar că fiind atâta vreme singur, mi-au crescut mai multe mâini și mai multe picioare și am simțit că nici chipul nu-mi mai seamănă cu acela cunoscut mie.”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.