CEI O SUTĂ ECCE HOMO (2)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

În antichitatea cunoscută se descrie adesea un animal fioros atât de otrăvitor încât în unele locuri și pronunțarea numelui său cădea sub incidența unui tabu. Acest animal, după toate probabilitățile o reptilă, prezenta prin el însuși un paradox: dacă este adevărat că era atât de malefic încât simplul fapt de a fi privit ajungea pentru a-l ucide pe cutezătorul care l-a văzut, rămâne un mister cum de a putut fi descris – și încă în atâtea detalii – în condițiile în care nimeni nu ar fi putut să-i supraviețuiască privirii. Poate că de aceea și diferă atât de mult relatările: deoarece ele – în mod logic – n-ar trebui să reprezinte decât niște ipoteze. Om care să fi admirat un bazilisc și să mai fi apucat să-l descrie nu a existat. Supozițiile s-ar fi născut în urma observării dezvoltării unei astfel de reptile până la stadiul când mai putea fi privită cu riscuri ceva mai reduse. Astfel, fiara s-ar fi născut în deșert din niște ouă fără gălbenuș. Căldura pustiului le clocea și atunci când spărgeau găoacea, animalele nu arătau încă decât ca niște mici șerpi. Picioarele – ca de crocodil – le-ar fi crescut treptat, iar coroana de pe creștet și coada trifurcată ar fi constituit semnul maturității depline. Nimeni nu cunoștea modul de viață al acestei reptile damnate, nimeni nu știa unde trăiește. Câte un exemplar ar fi apărut în așezări răzlețe în Nubia și în Egiptul de Sud, ucigând deja de la distanță oamenii și animalele prin șuieratul pe care-l emitea. De obicei, nici nu mai avea nevoie să-și folosească otrava, mai veninoasă decât a oricărui șarpe cunoscut. Efectul era întotdeauna instantaneu, astfel încât victimele nu mai apucau să-i prevină și pe alții, nu mai erau capabile să strige după ajutor și, cu atât mai mult, nu mai puteau relata despre ceea ce li s-a întâmplat. Doar urmele labelor bestiei pe nisip mărturiseau numele de nerostit al fiarei. Și, ceea ce este mai cumplit, urmele acestea indicau mereu un singur sens: spre locul incidentelor, așa că n-au fost găsite niciodată și semnele doveditoare că baziliscul ar fi părăsit aria faptei. De unde și concluzia că reptila, după ce se sătura, rămânea ascunsă, poate una cu mediul, printre victime dar și printre supraviețuitori, oamenii aflați în aria de acțiune a bestiei, însă încă neatacați, ci doar înnebuniți de spaimă.

Acesta a fost baziliscul și acesta a fost cel de Al Paisprezecelea. Asemănarea dintre caracteristicile celor doi a fost perfectă. Ambiguitatea trăsăturilor animalului se răsfrânge și asupra chipului personajului. Astăzi, totul a rămas doar ipoteză, dar efectele trecerii, atât ale fiarei, cât și ale omului, au fost întotdeauna implacabil tragice. Al Paisprezecelea își făcea, de fiecare dată, anunțată sosirea, dar dispărea mereu pe nesimțite, fără a se ști dacă a plecat cu adevărat sau dacă sentimentul că ar mai fi de față este justificat. Unii au încercat să-l facă inofensiv – pe vremea reacției senatului roman împotriva influențelor străine și, mai târziu, când fiul lui Katoptronos sosise din Africa în Europa, precedat de faima ce și-o crease. Dar un bazilisc nu poate fi imobilizat, nici nu i se poate smulge dintele veninos. După ce vine din deșert, lăsându-și tiparele urmelor pe nisip, povesteau cei vechi, se grăbește să-și aleagă primele victime, pe care le și ucide fără amânare. Apoi, însă, nu mai poate fi găsit, deși prezența sa este resimțită acut de toți cei rămași în viață. Uneori spaima aceasta sălășluiește luni, alteori generații întregi, oamenii suportând cu greu gândul că fiara s-ar mai afla între dânșii, rămânând la discreția ei momentul când își va face apariția și va semăna noi nenorociri. Totuși, nu este obligatoriu ca baziliscul să-i mai otrăvească și pe alții într-un loc unde a venit, dar de unde n-a plecat poate niciodată. Câteodată nu se mai auzea nimic despre el, alteori semnele erau incerte: o molimă printre vite putea fi opera lui, la fel și moartea neașteptată a cuiva, mai ales dacă aceasta se asocia și cu un alt deces instantaneu. Alteori, este adevărat, baziliscul își lăsa din nou amprenta pașilor în preajma victimei, aleasă după zile sau ani de când și-a făcut apariția în acel loc. De aceea despre bazilisc se spunea că vine pe neașteptate și nu mai pleacă niciodată.

Eratosthenes, cel ce l-a recomandat pe Al Paisprezecelea învățaților din Cyrene, a reprezentat exact contrariul protejatului său. Pentru el, Terra era o tablă pe care în loc s-o admiri, puteai s-o măsori în lung și în lat cu ajutorul a tot felul de calcule trigonometrice. Ceea ce pe Bazilisc l-a nemulțumit la început inconștient, apoi formulându-și rezervele în propoziții concise: veșnicele evaluări ale suprafețelor – ca și cele cronologice – n-au darul de a schimba nimic. Ele, spunea, nu sunt nici sigure, nici nu duc la vreun rezultat palpabil, în sensul satisfacerii unei necesități concrete. Al Paisprezecelea nu-l acuza pe Eratosthenes că-și pierde vremea cu științele: în fond, fiecare om trebuie să-și irosească puterile într-un fel sau altul, însă nici nu-l admira din cale afară pentru atâta lucru și avea grijă ca nici cei ce i se aflau în preajmă să nu prețuiască în mod deosebit o anume activitate umană.

Al Paisprezecelea era unul dintre numeroșii fii a unui Katoptronos, născocitorul de automate devenit figură legendară, aproape ideală. Nimeni nu spunea „Baziliscul, fiul lui Katoptronos”, ci doar „Baziliscul, care ar putea fi fiul celui de Al Treisprezecelea”. Provenind dintr-un asemenea tată, tânărul, așa cum se întâmplă atât de des, în loc să folosească darul tuturor posibilităților oferite de moștenirea paternă, a aruncat totul la o parte, de parcă ar fi încercat să scape de povara strivitoare a faimei strămoșești. În lungul șir al Celor O Sută, acesta nu e un lucru rar, el nu reprezentând decât o formă de tărie, chiar dacă una discutabilă. Ne aducem aminte de unii dintre primii și vom mai întâlni și alții dispuși să trăiască o călduță viață în umbra gloriei strămoșești. Cei ce s-au revoltat în vreun fel au fost disprețuiți de mulți și mustrați de zei, însă ei n-au procedat astfel decât pentru că n-au putut face altminteri. Și, iată, deși suntem încă departe de cifrele marilor repetiții, ajungem iarăși la reluări. Dar este firesc să fie așa: altfel cum am putea spune că descendenții moștenesc atât de izbitor trăsăturile unor ascendenți? Firea Celui de Al Paisprezecelea nu-i permitea să rămână în umbra tatălui său. Al Treisprezecelea era celebru prin puterile sale miraculoase, despre care se povesteau cele mai diferite năzdrăvănii, iar altele noi se adunau încontinuu celor deja și așa prea destule. Prin firea sa, Baziliscul nu putea decât să distrugă faima tatălui și, în primul rând, orizontul de așteptare al celor mulți. Însă, modificând scări de valori, minând încrederea în adevăruri de mult acceptate, sfărâmând convenții ce au părut pentru generații firești și imuabile și nepunând nimic în locul acestui uriaș gol creat, Al Paisprezecelea a rupt echilibrul interior al atâtor muritori. Luându-le reperele fixe, aflate la locul lor de când lumea, Baziliscul i-a atras pe oameni într-un pustiu asemănător cu Țara Umbrelor.

În adâncul sufletului, Baziliscul credea totuși în izbăvire: drumul îngust dintre Mare și Deșert, din care a călcat o parte, rămânea mereu disponibil pentru a-l duce în Insulele Fericiților. Acolo nu mai există părinți și copii, oameni ai succesului și alții hărăziți veșnicelor înfrângeri. Acolo rostul indivizilor e construit de ei înșiși și de aceea strădaniile lor se anulează senin. Însă acest drum îngust spre ocean trebuie descoperit de fiecare muritor în parte, despre acel drum Baziliscul n-a vorbit nimănui ca despre o realitate concretă, ci doar ca despre o consecință a concepției sale în legătură cu viața corect asumată. Eratosthenes, cu calculele sale, risca, să le ia oamenilor și acest ultim tărâm. Pentru că acolo unde pătrunde știința, visele se retrag. Ca la orice ființă distructivă, speranța Celui de Al Paisprezecelea fugea de concret.

Prima dată și-a arătat fiul lui Katoptronos chipul de Bazilisc la câteva luni după venirea sa la Cyrene. Comunitatea locală se obișnuise destul de repede cu tânărul instruit, însă îl considera și pe mai departe un străin. Simplul fapt că lângă numele său se adăuga mereu și precizarea ca era originar din Alexandria accentua că nu era de-al locului. Ceea ce pentru alții părea doar o denumire definitorie, pentru Bazilisc reprezenta tiparul pașilor lăsați la venirea la Cyrene. Sau cel puțin așa s-a spus mai tâziu: despre Cel de Al Paisprezecelea existau mereu semne indubitabile de unde și când a sosit și niciodată nici un indiciu asupra plecării sale.

La Kritolaos din Pharelis, Baziliscul întâlni și alți tineri dornici de învățătură, în afara lui Carneade. Cei mai mulți discutau în spiritul învățăturii lui Aristipp. Câțiva au ajuns la forma eudemonică a hedonismului și o prețuiau în mod deosebit pe Arete, nepoata filosofului. Baziliscul, însă, a mers și mai departe, reînviind damnata disperare a lui Hegesias: plăcerea fizică și psihică fiind singurele scopuri ale acestei existențe – a spus-o încă Socrate! – într-o lume înșelătoare ca a noastră, totul este făcut pentru a contraveni însuși scopului vieții; mizerii zilnice, neplăceri de tot felul, oboseală și obligații, până la formele extreme: boala și sărăcia – toate duc la amânarea și distrugerea plăcerii; adică viața în întregul ei, cea formată tocmai din mulțimea aceasta de mai mici sau mai mari neplăceri, este inaptă de a-i oferi omului într-o formă limpede scopul său: tot ce ne dă viața este învelit într-un strat sau altul de mizerie, repeta tânărul venit de la Alexandria.

– Până la urmă, spunea Baziliscul, asemenea acelui Hegesias, viața nu este altceva decât îndepărtarea de plăcere. Renunțând la viață, renunți la ceea ce te desparte de plăcere.

– Dar există plăcere în afara vieții? întrebau cei cărora le propunea sinuciderea.

– Iată enigma cea mai perfidă, răspundea el. Ea reprezintă frâna pusă de toți cei ce au pregetat. Dar această frână nu este dată nici de o bucurie, nici de un obiect, nici de o certitudine. Această frână nu este decât o biată întrebare.

– Chiar tu vorbești de certitudine? îl întrebau iarăși.

– Bine, admitea atunci AI Paisprezecelea, să nu cerem o dovadă mai puternică decât ar putea exista. Dar Aristipp n-a pretins niciodată că simțurile, cele atât de înșelătoare, ne-ar duce într-o asemenea ispită încât ar trebui să credem exact contrariul celor comunicate de ele. Simțurile ne spun că eu am dreptate în cele afirmate, raționamentul mă sprijină de asemenea, iar dorința mă călăuzește în aceeași direcție.

Se isca rumoare și fiecare îi răspundea după știința sa. Scepticii, de pildă, îi nimiceau spusele, dar îi dădeau șansa unei posibile dreptăți.

Nimic nefiind într-un fel nu poate fi în mod categoric nici într-alt fel.

– Într-adevăr, o certitudine nu există, moartea fiind singura depozitară a acestei taine. Or, chiar lipsa de certitudine este unul dintre cele mai mari dușmani ai fericirii. Lipsa de certitudine dă alternative, iar acestea nu sunt decât fiicele disperării.

Ajunși aici, Baziliscul îi lăsa pe ceilalți să-și expună părerile, el retrăgându-se din discuție. Pornea de multe ori asemenea convorbiri și întotdeauna, oferind câmp liber celor mai diverse speculații, cam de la acest punct se limita să asculte. Și să gândească. Astfel dădea impresia că nu dorește să impună un anumit raționament și îi prilejuia fiecăruia ocazia de a se simți important. Deoarece dădea un sens anume disputelor din timpul fiecărei plimbări cu prietenii și deoarece acest sens ducea mereu la ideea de sinucidere, fusese numit o vreme „Noul Hegesias“. însă totul părea mai degrabă un răsfăț. Nimeni nu prea lua în serios apelativul și, bucurându-te de discuțiile peripatetice organizate de Al Paisprezecelea, uitai repede de moartea reală. Totul nu părea decât speculație. Totul nu părea decât, inteligență. Așa se credea…

Iar Baziliscul avea grijă ca la următoarea întâlnire să-ți aducă aminte că sinuciderea, ca o îndepărtare a barierelor din calea fericirii, este cea care a stat la baza discuțiilor trecute și se află și la originea disputei ce va urma, chiar dacă, mai târziu, vorbitorii vor divaga spre alte și alte preocupări.

Aceasta a fost prima fază a unei activități de mai mulți ani a tânărului din Alexandria. Lunile treceau blânde, controversele inițiate de Al Paisprezecelea deveniseră o obișnuință a locului, tradiția lui Hegesias continuată de un personaj atât de ambiguu ca fiul acelui aproape mitic Katoptronos nu părea deplasată. Ecourile măcelurilor ce pustiiau alte ținuturi se răsfrângeau asupra conștiințelor prin calmul și subtilitatea teoretică a ipotezelor.

Grupul tinerilor filosofi a fost încurajat de numeroși localnici, însă nu era evitat nici de oamenii cultivați în trecere prin Cyrene. Discuțiile erau pornite întotdeauna de Bazilisc și, uneori, de Carneade. Cunoscutul sceptic de mai târziu nu era deocamdată, decât cel mai apropiat colaborator și „locțiitorul” Celui de Al Paisprezecelea. Eliberată de orice chingi, învățătura acestuia lăsa loc de afirmare gândirii unor oameni de cele mai diferite calibre intelectuale. Ea se adresa în același timp bogaților și săracilor, tinerilor și bătrânilor, învățaților și ignoranților. Încetul cu încetul, prestigiul școlii Baziliscului crescu in așa o măsură încât se vorbea chiar despre „Academia de la Cyrene“, în comparație cu cea de la Athena și, în special, cu noile școli ale lumii civilizate. Consolidându-și prestigiul în timp, noua școală nu-și câștigă, însă, și un profil clar. Dezbaterile, începute de fiecare dată cu elogiul morții, se remarcau mai mult prin spontaneitate decât printr-un curs anume. Dar totul n-a fost decât o tragică aparență, căreia i-au căzut victimă atâția creduli.

La vreo șase-șapte ani după înființarea „Academiei“ sale, Al Paisprezecelea și-a arătat pe neașteptate chipul de Bazilisc și, ca în legendă, cei ce l-au zărit sub această înfățișare au murit de îndată. În anul localizat azi de scrib drept al 183-lea de dinaintea lui Cristos, anul când Hannibal își lua viața la Libyssa, iar Scipio Africanul murea uitat în Italia, în timpul domniei lui Perseus în Macedonia, a lui Ptolemeu al V-lea Epihanes, în Egipt, a lui Seleukos al III-lea Soter, în Siria și a lui Mitridate în Regatul Parților, la Cyrene, unde era mai liniște ca oriunde, s-a întâmplat o măruntă catastrofă, inițial uluitoare pentru mai toată lumea. Apoi furia s-a bătut supra Baziliscului, dispărut însă imediat după ce și-a primit victimele.

În fapt, într-o dimineață ce nu prevestea nimic altceva decât o discuție asemănătoare celor multe ce au avut loc până atunci, Al Paisprezecelea nu i-a mai lăsat pe ceilalți să aleagă temele preferate, ci le-a vorbit doar el mai multe ore în șir. Ce a spus e imposibil de reconstituit, se știe doar că întreaga adunare nu s-a mai despărțit până seara și că noaptea disputele – dar și unele cântece și dansuri – au continuat în casa unui oarecare Eurytos, armator și negustor, unicul moștenitor al unei averi considerabile. Aici s-au golit și numeroase cratere cu vin, iar dimineața întreaga adunare a fost găsită moartă. Întreaga adunare, mai puțin Al Paisprezecelea și Carneade. Cei câțiva sclavi puși să servească la ospăț erau incapabili să dea explicații cât de cât plauzibile și n-au putut s-o facă nici supuși amenințărilor și torturilor. Repetau mereu că, în urma unor discuții aprinse, al căror sens n-au mai fost în stare a-l reproduce, cântând și dansând, comesenii ar fi amestecat într-un crater o otravă puternică de șarpe (!) și ar fi băut conținutul, după ce au mai cântat și altfel de cântece adresate zeilor. Căror zei? Asta sclavii nu-și mai aminteau. Și toți cei ce au participat la banchet au băut otrava? Sclavii erau prea înspăimântați pentru a răspunde limpede și fără echivoc. Totuși, până la urmă s-a putut stabili că dintre victime lipseau Carneade și Baziliscul.

Muriseră treizeci și șapte de comeseni, majoritatea tineri, majoritatea aparținând familiilor celor mai de seamă din Cyrenaica, dar și trei străini, în vizită prin Cyrene. Doliul și indignarea au cuprins întreaga localitate și, în timp ce oficialitățile mai anchetau împrejurările nenorocirii, în alte două case bogate, din Cyrene prima și din Berenice a doua, au avut loc alte asemenea sinucideri în masă. Într-una au murit paisprezece oameni, în cealaltă douăzeci și unu. La toate a fost de față și Baziliscul, de fiecare dată cadavrul lui n-a fost găsit printre cele ale victimelor. Despre Carneade nu se știa dacă a participat la toate trei banchetele.

Din cercetări a reieșit că în toate locurile victimele au folosit același vin de struguri și smochine, dând un amestec parfumat și amețitor în care, după unele declarații, Al Paisprezecelea ar mai fi amestecat încă un condiment. Din resturile rămase la locurile ospețelor nu a putut fi izolat respectivul adaos misterios și nici măcar nu s-a dovedit cu precizie dacă el a existat cu adevărat. Însă nici altă otravă nu a fost depistată. Peste tot s-au cântat – se pare – aceleași cântece și s-au dansat aceleași dansuri.

Carneade n-a putut fi descoperit decât peste mai multe zile. Era incapabil să explice ce s-a întâmplat. Omul părea de bunăcredință și la fel de buimăcit ca și sclavii ce au servit la banchete. Amintirile îi erau confuze și se bănuia că ar fi băut dintr-o licoare dintre cele ce șterg amintirile. Despre Bazilisc nu mai știa nici el nimic.

Dar Carneade n-a sorbit din nici o băutură cu efecte anestezice. Într-una dintre casele lui se ascundea Al Paisprezecelea și avea să se ascundă acolo încă mulți ani de zile. Asemenea oricărui bazilisc, și urmele venirii sale în cetate erau fără echivoc, în timp ce semnele plecării lipseau cu desăvârșire. Înaintea măcelului din casa lui Eurytos, Baziliscul, care ținea foarte mult la Carneade, vrând să-l scutească de priveliștea adevăratului său chip, și-a trimis prietenul de la banchet. După ce i s-au sinucis companionii, Al Paisprezecelea a plecat și din celelalte două locuri unde a organizat astfel de grozăvii. Apoi s-a furișat înapoi la Carneade. Fiara era sătulă și doreai să se odihnească. Și unde s-o facă dacă nu într-una dintre vizuinile prietenului său, cel pe care până la urmă „l-a salvat“ de la moarte?

Cât a stat ascuns Al Paisprezecelea la Carneade e imposibil de stabilit. Așa cum s-a făcut nevăzut pentru contemporani, prezența lui rămânând abia simțită, ecou al unui blestem, așa a dispărut și pentru scrib în tăcerea unor cărturari hotărâți ca despre cel numit Baziliscul să nu se lase mai nimic scris.

Amintirea Baziliscului se sprijină pe patru repere certe cuprinse în legendă și pomenite de autori mai târzii. Și chiar dacă mitul se mai schimbă, și chiar dacă analiștii se mai contrazic între ei, cele patru momente pot fi recunoscute. Ce a fost între ele, cât au durat intervalele care le-au despărțit nu va mai putea fi reînviat niciodată. Să fi rămas Al Paisprezecelea doi ani ascuns la Carneade? Să fi stat într-una din casele prietenului său opt ani? Sau chiar douăzeci și doi de ani, dacă am accepta pe cel de al treilea reper ca anterior celui de al doilea? Ca de atâtea ori, scribul trebuie și de data asta să se bazeze pe instinctul său. Și, poate, și pe noroc. Și, în special, pe credința că varianta pe care o relatează se așează cel mai bine în tiparele prevestite de cei scoși de Cel de Al Paisprezecelea pentru câteva clipe din uitare. Și, totodată, repere ce anunță, la rândul lor și în modul cel mai firesc, pe cei ce vor veni.

În legătură cu prima dispariție a Baziliscului, scribul are motive să creadă că ar fi durat în jur de patru ani. Pe de altă parte, dacă acceptăm că Al Paisprezecelea ar fi plecat la Cyrene în jurul vârstei de optsprezece ani, că a stat acolo cinci-șase, până ce și-a creat și consolidat faima, putem conchide că la data sinuciderilor din Cyrene și Berenice ar fi împlinit în jur de douăzeci și patru – douăzeci și cinci de ani. Cum următoarea lui ispravă trebuie să se fi întâmplat în jurul vârstei de douăzeci și opt – douăzeci și nouă de ani, rezultă că aproximativ patru dintre ei a stat dispărut.

A doua sa apariție este legată de o nuntă. În puținele cazuri când am găsit relatări despre Bazilisc, această întâmplare este câteodată așezată după cea de a treia-i apariție, dar chiar și numai faptul că Al Cincisprezecelea s-a născut în jurul lui 185 î. e. n., în cazul că acceptăm că nunta cu pricina a fost chiar nunta Baziliscului, atunci datarea noastră are șanse să fie corectă.

„Condiția acțiunii este împrejurarea” a spus cu multe secole mai târziu Machiavelli. Împrejurarea care l-a scos pe Bazilisc din bârlogul său este legată de o ceremonie. Pe o hartă unde cetăți întregi dispăreau în urma unor războaie nimicitoare, unde marile puteri erau încleștate într-o luptă pe viață și pe moarte ce avea să se termine cu victoria deplină a Romei, dar va duce între timp la strivirea a numeroaselor „victime mărunte”, într-o lume unde oricând o zi putea să șteargă amintirea gloriei unui secol, moartea niciodată elucidată pe de-a-ntregul a câtorva duzini de oameni se șterge mai ușor. La reapariția sa, Baziliscul nu avea să se teamă de prea multe întrebări. Cu toate astea, el preferă să părăsească neștiut Cirenaica și să apară într-o cu totul altă parte a lumii, la noua graniță a Romei, într-un loc unde însăși nesiguranța și transformările constituiau cea mai bună pavăză. Aquileia, proaspăt fondată, luptând împotriva aventurierilor, încă mai accepta pe oricine.

Cum a ajuns Al Paisprezecelea din Libia în cetatea nou fondată este o altă enigmă, însă, după cum vom mai vedea, ea își are semnificația ei. Asemenea strămoșilor săi, veniți în Peloponez înconjurându-l în prealabil, amușinându-l parcă din toate părțile înainte de a se decide să se stabilească pentru câteva generații acolo, Al Paisprezecelea, primul dintre Cei O Sută care a ajuns la Roma și care și-a adus apoi urmașii pentru secole în acel nou centru al lumii, a ocolit și el mai înainte Italia, de parcă ar fi avut nevoie de noi și noi argumente pentru a se așeza, în sfârșit, în locul acela atât de ciudat, atrăgând mai tare ca un magnet. Neîncrederea în cazul lui era o trăsătură moștenită. Baziliscul n-a plecat din Alexandria direct spre nord, ci mai înainte spre vest. Apoi a dispărut din Cirenaica și s-a ivit în nord-estul țintei sale, în Aquileia proaspăt fondată. Cum a ajuns acolo, pe ce cale și în ce scop nu mai poate preciza azi nimeni. Dar nici din poarta aceea a lumii civilizate n-a coborât încă spre Roma. A treia privire către cele șapte coline o va arunca din sud-est, din Asia. Pentru a reveni din nou cu vechii companioni, sosiți din sud-vest. Un cerc întreg a descris Al Paisprezecelea înainte de a se hotărî să-și atingă ținta.

La Aquileia a participat la o confarreatio, o căsătorie patriciană, pe care putem s-o acceptăm ca pe propria sa căsătorie, deoarece, după tradiție, un an (sau după alte surse, doi ani) mai târziu avea să se nască Cel de Al Cincisprezecelea. Copilul acesta va fi recunoscut de către Bazilisc și nu avem nici un alt indiciu că Al Paisprezecelea ar fi contractat în perioada respectivă (sau chiar și altădată) o altă căsnicie.

Aquileia își așeza primele structuri și, năzuind să devină mai mult decât un fort împotriva amenințărilor barbare, în special împotriva istrilor și a liburnilor, încuraja nașterea primelor familii neaoșe. O asemenea căsnicie a încheiat și Baziliscul. Însă dintre toate aparițiile sale, aceasta este cea mai neclară: acum nu și-a mai lăsat nici la venire amprentele pașilor pe drumul pe care și-a făcut apariția și nici împrejurările grozăviei cauzate nu sunt limpezi.

În primele referiri despre Aquileia se vorbește despre dificultatea ridicării cetății din pricina atacurilor dese ale istrilor, care distrugeau într-o zi ceea ce s-a clădit într-o lună. Afirmația constituie, desigur, o exagerare, dar tocmai scopul pentru care era construită făcea noua cetate un mereu potențial punct de atac. Se mai spune că, la început, din pricina acelor invazii dese până și viața cotidiană era mereu perturbată, amintindu-se textul că „până și nunțile se transformau uneori în măceluri, ca la început de tot, când au murit atâția oameni de parcă valoarea lor n-ar fi depășit prețul unui sclav sard”. Aceasta ridică, insă, o măruntă problemă de datare: dacă „la început” este considerat stricto senso, atunci nu poate fi vorba decât despre primii doi-trei ani ai fondării Aquileii, însă pe vremea aceea sclavii sarzi nu erau încă atât de ieftini, deoarece „ieftin precum un sard“ se spunea abia după ce, patruzeci de ani mai târziu, Tiberius Gracchus a înăbușit desele tulburări din Sardinia. Sigur că de la depărtarea de la care privește azi scribul evenimentele, deceniile de multe ori se suprapun și, într-un înțeles mai larg, adesea nu putem deosebi nici veacurile între ele. Dar pentru biografia unui singur om, anii câștigă altă valoare. Trecem totuși peste acest amănunt, considerând că analistul care l-a relatat mai târziu n-a folosit decât o expresie deja încetățenită la vremea sa.

Din aceeași sursă aflăm că în timpul ceremoniei, în vreme ce mireasa se afla încă sub flammeum, iar trecătorii însoțeau cortegiul cu strigătele din care nu lipsea tradiționalul „thallasio”, o incursiune a barbarilor avea să pătrundă până în cetate. Luptele se întețesc, dușmanii sunt aruncați în afara zidurilor, însă cortegiul acelei confarreatio își vede mai departe de drum, cântând și dansând, de parcă toți membrii alaiului ar fi asurzit și orbit brusc, nevăzând și neauzind cele ce se petreceau în jur. Sau, la fel ca într-un coșmar, oamenii se îndreptau spre centrul primejdiei fără a putea schița și cel mai mărunt gest de a i se opune. Și nici dansurile și nici cântecele nu erau cele cunoscute, iar întreaga comportare a nuntașilor avea să fie descrisă ca fiind mai mult decât stranie. Trecând senini prin mijlocul ambuscadei și văzându-și doar de ciudatul ceremonial, majoritatea nuntașilor își găsește moartea, iar Baziliscul și tânăra soție dispar.

A doua zi nimeni nu-și poate explica evenimentele, nimeni nu înțelege cum de a încercat să treacă alaiul prin mijlocul luptelor și cine le-a luat mințile oamenilor pentru a-i determina să comită o asemenea nebunie. Insă, adunându-se morții, n-au fost găsiți nici Al Paisprezecelea și nici mireasa. Și, dacă faptul a produs uimire, aceasta s-a datorat desigur doar amănuntului că nimeni dintre cei de față n-a făcut legătura cu realitatea după care niciodată pe locurile măcelurilor sale Baziliscul nu-și lasă trupul său și al unuia sau a doi dintre apropiații lui.

Cel de Al Paisprezecelea, ajuns la Aquileia, putea privi acum și din nord-est spre Roma. Dar, încă înainte de a se hotărî să ajungă acolo, se spune că ar fi fost amestecat în misiuni secrete de recrutare a aliaților lui Perseus în războiul dus de urmașul lui Philip împotriva romanilor. Dacă regele macedonean nu ar fi sfârșit atât de lamentabil și dacă n-ar fi fost atât de crunt urmăriți toți cei ce l-au sprijinit în vreun fel, poate că și rolul fiului lui Katoptronos ar fi rămas mai limpede în conștiința contemporanilor. Astfel, însă, folosindu-se de abilitatea sa mitică de a șterge orice urmă a trecerii sale, Baziliscul n-a lăsat nici o dovadă în legătură cu activitatea-i din timpul războaielor macedonene. Se pare chiar că și-ar fi luat precauția de a acționa deja din timpul evenimentelor sub alt nume, ca nimeni să nu-l poată învinui mai târziu pentru cele săvârșite atunci… Dar grija de a nu fi compromis ca macedonofil dovedește din nou că fiul lui Katoptronos a avut încă înainte de a se decide soarta lui Perseus (dar chiar și mai devreme!) intenția fermă de a cuceri odată și odată Roma1.

Raportându-se iarăși la Orașul celor șapte coline ca la ținta de taină a vieții celui de Al Paisprezecelea, scribul poate nota o altă direcție din care-și face apariția personajul. E mai mult decât semnificativ că imediat după bătălia de la Pydna, în care Perseus este înfrânt definitiv de către romani, Baziliscul își lasă acum amprentele în mod cât se poate de clar în altă parte a lumii. Ritmul acesta i-a zăpăcit pe unii analiști, astfel încât nu știau dacă să dateze mai întâi incidentul de la Aquileia sau pe cel ce i-a urmat. Dar atât evenimentele sigure – războaiele macedonene, prăbușirea lui Perseus și începutul răscoalei Macabeilor – cât și logica proprie a personajului, aceea de a fi atras mereu oriunde mirosea a sânge, ne îndreptățesc spre o cronologie fără echivoc a succesiunii evenimentelor. După ce părăsește pe nesimțite Aquileia, concepe din Rhinocolura o epistolă către Carneade. Este unica scriere atestată a Baziliscului și foarte probabil că singura pe care a zămislit-o. Se prea poate ca scrisoarea să nu fi fost gândită decât ca un alibi al Celui de Al Paisprezecelea, alibi menit să înlăture orice bănuială în legătură cu un posibil amestec în războaiele romanilor cu Perseus. Dacă a fost așa, atunci putem iarăși conchide că prevederea Baziliscului a fost determinată în mod conștient de gândul său de a ajunge până la urmă la Roma. (Poate se vorbesc prea puține despre calitatea Baziliscului de a-și preconcepe cu încăpățânare și tenacitate scopurile…)

Textul scrisorii nu ni s-a păstrat, doar referiri la ea. Dar și din aceste trimiteri putem să înțelegem că filosofia propagată de Al Paisprezecelea nu era doar o preluare a lui Hegesias, supranumitul Peisithanatos, deoarece îi sfătuia pe învățăceii săi să opteze pentru moarte, ci că Baziliscul își propovăduia concepția împletită cu unele rituri păgâne, un amestec între credințe bachice și altele dedicate zeului egiptean Serapis, dar reluând și influențe străvechi din devoțiuni dispărute. Mai ales aceste ultime elemente s-ar fi bucurat de un mare succes pentru că, necunoscute decât în parte, ele puteau fi ușor adaptate la nevoile Baziliscului, fără a-și pierde însă nimic din autoritate. (Nu este un secret pentru nimeni că numele pe jumătate uitate, dar încă păstrate in memorie, prezintă mereu o greutate mai mare decât lucrurile bine cunoscute, dar lipsite de misterul tuturor posibilităților. Extrase din amintire, ele acționează de parcă ascultătorul însuși le-ar fi redescoperit, oferind pe deasupra și un aport afectiv pe măsură.)

Fapt e că Epistola de la Rhinocolura justifica anumite proceduri care par a fi identice cu cele ce au avut loc în împrejurările măcelurilor din Cirenaica și eu cel din Aquileia. Se pomenește în ea atât de partea „teoretică” a acelor ritualuri, cât se descriu – în parte – și unele amănunte practice. Doar în parte pentru că Baziliscul nu dorea să-și prezinte oricui armele, mai ales că – după toate aparențele – cele întâmplate în timpul întrunirilor erau secrete. Însă dacă ne gândim că oricine era oricând acceptat la ele, înseamnă că inițiatorul lor mai avea un atu prin care reușea să garanteze taina, armă neamintită nici în Epistolă și nici altundeva, dar care nu putea fi decât ori o amenințare severă, ori un elixir amnezic amestecat printre euforicele și afrodiziacele îngurgitate în cantități mari de cei ce luau parte la acele reuniuni. Unii autori nu exclud nici o anumită influență hipnotică, dar prezumția nu se sprijină pe nici un argument concret. Oricum, ne aflăm într-o perioadă când romanii erau deja confruntați din plin cu infiltrarea diferitelor ritualuri păgâne orgiastice, rituri care în primul rând atentau la moravurile severe ale „cetățeanului trist și grav”. Practicile secrete nocturne în cinstea lui Bacchus au dus la pedepsirea a mii de oameni, dar și alte manifestări asemănătoare apăreau tot mai des și nici o sancțiune, oricât de severă, nu le putea înlătura cu totul. „Credința” răspândită de Bazilisc se sprijinea deci pe un teren gata pregătit. Viața lui Cato cel Bătrân rămâne un exemplu tocmai pentru lupta Romei acelor timpuri cu obiceiurile străine, numeroase arhaice, cele mai multe orgiastice. Ceea ce presimțea el putea avea consecințe abia peste secole. Iar majoritatea oamenilor trăiesc o viață scurtă. Cato însuși reprezenta un ideal vechi. Cei mulți erau mai maleabili. Și mai curioși. Deci mai ușor coruptibili. Forma cea mai cruntă de rezistență împotriva Romei se năștea deja: ea se cocea din interior și distrugea vechile cutume, idealurile sacre. Și, presimțind modificările ireversibile, exponenții ierarhiilor s-au opus cu hotărâre oricărui cuvânt nou, care ar fi putut aduce cu el și ideile nepotrivite. De aceea, nici filosofii străini nu erau doriți și izgonirea lor periodică devenise o consecință firească.

Iar dușmanii – ce foloseau armele pe față – nu se sfiiau să atace armata romană oriunde aveau prilejul. Totuși, Cel de Al Paisprezecelea nu mai îndrăzni să-i deranjeze pe cei ce – nu uita nici o clipă! – reprezentau ținta ultimă a drumurilor sale încâlcite. În schimb, le veni rândul seleucizilor să audă de el. (Dar n-ar fi exclus să mai fi existat un motiv pentru care să se fi ferit Baziliscul să mai dea – cel puțin deocamdată – față cu romanii. Între Aquileia și Rhinocolura, scribul crede că i-a descifrat numele și la Tibur. Aceasta putea să nu fi fost întâmplător, mai ales că Tibur și Praemente erau cetățile care aveau dreptul de a-i primi pe cetățenii romani grăbiți de a se autoexila de bunăvoie, pentru a evita un proces. Doar că, dacă mergem atât de departe cu supozițiile, atunci trebuie să admitem că Baziliscul a devenit între timp – pentru ce mente excepționale? – cetățean roman și că isprava de la Aquileia sau o altă faptă rămasă necunoscută ar fi fost urmărită de lege. Însă prezumția nu este prea plauzibilă dacă anticipăm și-l găsim pe Al Paisprezecelea în delegația filosofilor la Roma, într-un moment când aceștia aveau toate motivele să fie cât se poate de precauți înainte de a ajunge într-un loc de unde au fost izgoniți în mod repetat până atunci atâția învățați.)

Deci n-a fost scutit de tribulațiile Baziliscului nici Antiochos al IV-lea Epifanes. Fiul lui Katoptronos a ajuns la Modein după ce Mattathias evreul, nepotul lui Chașmonai, omorâse un sol regesc, ca semn al declanșării revoltei neamului său. Al Paisprezecelea n-a mai apucat să intervină pe lângă Matthatias, dar a ajuns în preajma fiilor acestuia. Cum a nimerit Baziliscul într-un anturaj atât de exclusiv se poate iarăși explica doar prin proprietățile sale de a se insinua oriunde simțea sânge. Însă, față de alte prilejuri, este cu totul improbabil să fi reușit să-i atragă și pe Macabei în procedurile sale, deoarece revolta lor avea un caracter prea național pentru a permite o imixtiune spirituală străină. Dar că Baziliscul a mirosit sânge în preajmă este sigur.

Un oarecare Țipor, personaj cu totul secundar al răscoalei Macabeilor, păru să fi constituit veriga de legătură. Nimeni și nimic nu ne mai dovedește că între acest Țipor și bătrânul om de încredere al Celui de Al Doilea ar fi mai mult decât o coincidență de nume. Dar, precum acela era adâncit în credința sa, rămânând însă cu ochii deschiși la toate cele din jur, așa cum urmașul său n-a putut pleca împreună cu Zorobabel, fiul lui Șeltiel, avînd probabil o mică (?) erezie pe conștiință, așa și acest „nou Țipor” se arăta un om bolnav de curiozitate. Nu-și trăda ritualurile, în spiritul cărora trăia, dar nici nu se putea abține să nu arunce o privire și dincolo de gard. Că Țipor a fost omul de legătură și confidentul Baziliscului o argumentează și faptul că el a scăpat neatins de măcel, asemenea lui Carneade la Cyrene și a soției celui de Al Paisprezecelea la Aquileia.

O armată psalmodind, aceeași armată ce era obișnuită să fie trimisă la marginile imperiilor pentru a le apăra cu forța armelor și cu prestigiul unui popor care în antichitate a fost socotit în primul rând războinic, pentru ca abia mai târziu să fi fost numit neam de negustori, o armată rugându-se între lupte, acesta era universul unde l-a dus Țipor pe Bazilisc. Ostilitățile au transformat toată țara într-un singur front. Populația se arăta indiferentă la numărul dușmanilor, accepta confruntarea și toată lumea punea mâna pe arme, și toată lumea era oricând gata să fie măcelărită. Printre ei erau și tineri și bătrâni, și femei și copii. În credința unei asemenea lupte nu încăpeau procesiunile, cântecele și dansurile Baziliscului. Războiul Macabeilor n-a fost numai cu armele, ci, în primul rând, cu mentalitățile combatanților, cu gândurile, cu credințele. Cu lipsa de toleranță. Pe măsură ce îi ajungea moartea în luptă, cei cinci fii ai lui Mattathias și-au transmis unul altuia comanda. Era un drum fără de întoarcere și cu atât mai de neînțeles, de imposibil chiar, pare azi cum de a putut Baziliscul să adune între cele două tabere, pe un teren al nimănui atât de efemer, o procesiune formată din… din cine? Anterior măcelului se știe doar că Al Paisprezecelea a cutreierat locurile indiferent sub a cui ocupație momentană erau ele. Pretextul călătoriilor sale era „comerțul cu vorbele”, singurul comerț ce nu lăsa impasibil pe nimeni, al cărui practicant nu putea fi jefuit de „marfă” si ale cărui „produse” erau „transportate” fără greutăți. În dispute se purta asemenea oricărui filosof ambulant, propagându-și învățătura, adunând în jur grupuri mari de curioși, stârnind controverse și născând prozeliți. Al Paisprezecelea, un poliglot, reușise să câștige suficienți adepți care, în ciuda războiului, părăseau frontierele și se asociau drumurilor sale. Baziliscul începea să-și facă intrarea în cătune și cetăți urmat de un alai de ucenici ce nu se despărțeau nici măcar formal de trecutul lor și a căror reuniune părea cu atât mai de neconceput. Ce ferestre a știut să le deschidă Baziliscul spre tărâmuri miraculoase promise? Și cu ce mijloace? Doar faptul că le vorbea tuturor în graiul lor nu-i explică întru totul succesul.

Oricum, compoziția eterogenă a discipolilor ne face să afirmăm cel puțin un lucru cu o oarecare certitudine; procesiunile Baziliscului nu aveau un caracter religios în sensul clasic al termenului – altfel ar fi fost imposibil să participe la ele cei ce se ucideau în numele credinței lor, să ia parte o vreme și să se întoarcă apoi firesc, fiecare în tabăra de unde a plecat. Într-un război al intoleranței născută din intoleranță n-ar fi trebuit să mai existe cale de întoarcere pentru nimeni. Antiochos omora miile de evrei pentru că aceștia se încăpățânau să nu dispară ca popor; la fel au fost în stare evreii să moară și trei sute de ani mai târziu, și o mie cinci sute de ani mai târziu, și două mii de ani mai târziu. Încăpățânarea de a supraviețui ca neam a devenit intolerantă și o plăteau periodic prin măcelărirea unei mari părți dintre ei. Pentru evrei, Antiochos n-a reprezentat decât un alt chip al fiarei.

Necontrazicând nici un rit, Al Paisprezecelea propunea o exaltare autonomă, profană, dar căreia cu atât mai mult adepții nu vedeau de ce ar fi trebuit să i se opună. Și, chiar dacă se pare că mulți nu au aderat la misterioasele principii ale Baziliscului, ele stârnind și controverse aprige, vagi ecouri ale unor polemici biblice, nimeni nu a ridicat arma împotriva fiului lui Katoptronos, aparițiile sale devenind obișnuite în diferite regiuni limitrofe câmpurilor de luptă, regiuni unde mirosea a sânge.

Scribul simte nevoia unei precizări: se spune îndeobște că revolta Macabeilor a fost războiul de rezistență al iudaismului împotriva elenismului devenit brusc intolerant. Devenit, deoarece întâiul contact al grecilor n-a contrazis cel desfășurat sub bunăvoința unui Alexandru veșnic biruitor, grijuliu să nu distrugă structuri, ci să găsească o cale de mijloc. De ce, atunci, Antiochos Epifanes a trecut pe neașteptate la o neîngăduință extremă, interzicându-le barbarilor riturile, oficializând altarele zeilor săi, „chipurile cioplite”, introducând statuia lui Zeus până și în Templul din Ierusalim și promulgând pedeapsa cu moartea pentru obiceiul de veacuri al circumciziei? O schimbare bruscă de atitudine ține de multe ori de factori mai personali decât este dispusă istoria să accepte. Legile obiective sunt pentru răstimpuri spulberate de capricii individuale, a căror cauză nu poate fi elucidată câteodată nici în cazul biografiilor unor oameni, darămite în cele ale unor colectivități. Scriitorii sunt poate singurii apți de a depista acest inefabil. Viața lui Antiochos IV Epifanes ar putea oferi cu prisosință o intrigă, un generos nod epic, permițând apoi explicitarea logică a micii povestioare a Baziliscului. Dar am intra într-un alt roman, într-unul dintre multele cu care se întretaie povestirea Celui de Al Paisprezecelea, cu unul dintre infinitele romane eu care se intersectează viața Celor O Sută. Pe toate acestea scribul nu are putere să le descrie. Și nici timpul necesar nu i-ar fi îngăduit. De aceea, procesiunile Baziliscului – ale acelui „filosof” straniu, ale acelui „proroc” al morții, ale acelui dascăl urmat de o mulțime de ucenici proveniți direct din taberele opuse (și unii întorcându-se pentru o vreme sau definitiv în rândurile combatanților dintre care au plecat) – de aceea acele procesiuni, asemenea atâtor altor întâmplări par de neînțeles. A fost de parcă un ceai cu efecte halucinatorii sau o vrajă în cel mai tradițional sens al cuvântului ar fi sucit mințile oamenilor, conducându-i în preajma fiului lui Katoptrons și lăsîndu-i fără de amintiri pe cei ce reușiseră să se elibereze la timp de sub puterea farmecelor. Oricum, contemporanii n-au fost atât de indulgenți ca scribul: în ziua când toată comunitatea Baziliscului a fost găsită moartă într-un defileu săpat de vânturi printre dunele de nisip, nimeni n-a fost dispus să-i ierte pe defuncți. La început s-a crezut că oamenii aceia au fost uciși de către una sau cealaltă dintre armatele beligerante. Insă nici o urmă, nici o rană, nici un semn aducător de moarte nu s-a găsit pe vreun cadavru. Cu câteva zile înainte, în locurile acelea fusese semnalată o ambuscadă; dar nici cea mai mică rană indicând că moartea oamenilor Baziliscului ar fi fost o consecință a acesteia nu putea fi găsită. Cât au fost căutate cauzele decesurilor, atât seleucizii cât și evreii au privit leșurile cu durere și înțelegere, însă când întrebările s-au epuizat fără răspunsuri cât de cât logice, neputând concepe dezastruosul amestec al Baziliscului (al „Fiarei”, cum a mai fost numit acela prin asimilare vreme de secole), oamenii au început să socotească totul o pedeapsă a păcatului de nerăscumpărat al profanării de care s-ar fi făcut vinovate victimele. Drept urmare, morții au rămas neîngropați, neplânși, afurisiți până și de către rudele cele mai apropiate. Nimeni n-a vrut să-i mai vadă și nimeni n-a vrut să mai amintească de ei, iar locul acela strâmt între dunele de nisip unde au fost găsite leșurile n-a mai fost călcat ani și ani de zile de picior de om. Valea a fost botezată „Locul pedepsei” și și-a păstrat această denumire în toate limbile celor ce au stăpânit de atunci meleagurile respective. Încă două mii de ani mai târziu, o superstiție îi împiedică pe băștinași să treacă pe acolo.

Printre cei ce au găsit morții, printre cei ce și-au pus primele întrebări și au ajuns până la urmă să blesteme defileul, cine să numere cadavrele și să-l caute printre ele și pe Al Paisprezecelea? Dar nici nu l-ar fi găsit nimeni, la fel cum nu l-ar fi găsit nici pe acel Țipor. Macabeii și-au continuat lupta împotriva păgânilor seleucizi, iar Antiochos n-a contenit să-i urgisească pe păgânii evrei. Dar nici unii, nici ceilalți nu și-au dat seama că porecla „Epifanes“, dată regelui Antiochos al IV-lea, nu reprezenta mai nimic pe lângă epifania Baziliscului, epifania unui personaj pe care se grăbeau cu toate puterile să-l uite: așa cum e descrisă dintotdeauna, imaginea Celui de Al Patrusprezecelea este egală cu chipul morții. Dintre cei ce au văzut acel chip, nu mai există ființă să mai fi apucat să-l descrie si altora.

A patra și ultima oară, Al Paisprezecelea a apărut în tovărășia delegației filosofilor la Roma. A fost prilejul cu care și-au făcut Cei O Sută intrarea în noua capitală a lumii. Aceasta a fost justificarea ultimă a vieții Baziliscului.

De ce nu este niciunde pomenit fiul lui Katoptronos în grupul din care se amintește întotdeauna numai Carneade, Diogene Stoicul și Kritolaos Peripateticul? Și cum de au îndrăznit acești profesioniști ai disputelor să ia cu ei un om atât de compromis ca Baziliscul, un om ce n-ar fi fost exclus să fie obligat chiar să se disculpe pentru niște delicte mai vechi? Să se fi întâlnit abia la Roma Al Paisprezecelea cu prietenul său din tinerețe, Carneade? Poate că s-ar fi reîntors grațiat în cetatea al cărui cetățean era deja de mult și unde-i trăiau soția și băiatul. Poate… Oricum, cu tot ecoul stârnit de delegația filosofilor din anul 155 î.e.n. în noua capitală a lumii, cu toate dovezile rămase peste veacuri despre această solie a înțelepților, cei nou sosiți au trebuit să fie precauți de la început: cu mai puțin de douăzeci de ani în urmă, doi gânditori epicurieni au fost alungați din Roma, apoi, cu numai șase ani mai devreme, filosofii și retorii au fost izgoniți cu toții. Cetatea încerca să-și apere cutumele și nici o gândire prea îndrăzneață nu era dorită. Și așa apărătorii tradiției se vedeau neputincioși în fața diferiților străini ce aduceau mereu și mereu alte obiecte ale luxului, desfrâului și himerelor. Nici măcar vechea religie nu s-a mai putut menține și când, după lungi dispute, senatul a pus să fie arse sulurile găsite în mormântul bătrânului rege Numa Pompilius, apăruseră deja noi și noi erezii, precum și tot mai multe scrieri apocrife. Se spunea, de pildă, că sulurile acelea n-au putut fi distruse toate, că unele s-au păstrat și altele au fost copiate din timp. Riturile stranii pe care le-ar fi conținut erau din când în când certificate de diferiți șarlatani. Printre cei ce pretindeau că se află în posesia acelor secrete s-ar fi numărat și Baziliscul. De altfel, o justificare mai tentantă pentru practicile sale ar fi fost și greu de găsit.

Dintre filosofii păstrați de memoria istoriei ca făcând parte din delegație, cel mai bun vorbitor a fost socotit Carneade. Kritolaos din Pharelis trebuie să fi fost la data aceea deja foarte bătrân, iar Diogene Stoicul spunea lucruri prea neobișnuite pentru publicul larg roman. Poate de aceea el este numit când Diogene din Babilon, când Diogene din Seleucia (de pe Tigru). Dar tradiția pretinde că măcar Carneade ar fi avut inițial mare succes în fața romanilor și în special în fața tineretului. Astfel, se mai povestește că discursul său despre dreptate ar fi reușit să convingă și că doar faptul că a doua zi filosoful a venit cu argumente la fel de infailibile, dar cu totul contrarii, i-a făcut pe romani să se supere pe el. Evidența că oratorul acesta putea să facă în plină zi din alb negru și din negru alb li s-ar fi părut periculos și toți acești gânditori ar fi trebuit să părăsească, la rândul lor, cetatea. Un an mai târziu, senatul interzicea și proiectul construcției unui teatru permanent. Roma „veche”, Roma tradițională, se apăra tot mai greu de dușmanul care o cucerea pe dinăuntru. Măsurile extreme par justificate. Cu aceasta interludiul soliei filosofilor sosiți din Cyrene pare clasat.

Dar n-a fost doar atât. Atunci când se pomenește despre unul sau altul dintre cei trei (?) învățați, se amintește delegația la Roma ca punct culminant al existenței lor. Nimic nu mai urmează după aceea. Când se vorbește despre expulzarea lor, se ia în considerare o consecință logică, în spiritul timpului, atât de evidentă încât nici nu mai trebuia dovedită.

Există, totuși, un moment, un singur moment, ce nu se lasă explicat și se luminează doar prin prezența Baziliscului. Acesta nu mai era de mult singur. După ce a dispărut din Siria, lăsând un defileu plin cu leșuri umane, se află și el la Roma pe vremea delegației lui Carneade. Doar că episoadele anterioare l-au învățat multe. Acum nu mai umbla solitar, în chip de filosof ambulant, așa cum o făcuse în tinerețe la Cyrene și nici nu mai angaja procesiuni ocazionale ca la Aquileia. La Roma era mereu însoțit de alaiul adepților săi, dintre care unii deveniseră permanenți, spre deosebire de admiratorii periodici din Orient, unde răsculații evrei sau războinicii seleucizi veneau și plecau. Adunătura de oameni ce-l urma mai nou tot timpul cuprindea și câțiva gladiatori instruiți în încercarea lui Antiochos Epifanes de a introduce luptele din arenă și printre eleni. Alaiul Baziliscului devenise o forță, dar se pare că ar fi fost tratat cu indiferență, deoarece părea un cerc destul de închis și de dezinteresat de cele din jur. Se prea poate ca Al Paisprezecelea să fi ales acum o formă mai exclusivă pentru ucenicii săi pentru a da mai mult mister celor propovăduite. Și nu este exclus ca tot mai numeroasele secrete pe care le impunea apartenența de grupul lui să-i fi transformat convoiul într-o confrerie de unde, din cauza păstrării tainelor, nu se mai putea ieși. Experiența îndârjirii cu care erau dispuși oamenii să înfrunte orice pedepse, inclusiv moartea, în cazul că erau atrași în asemenea practici, îi oferea la Roma Baziliscului un câmp de înrolare mai întins ca oriunde. Pe vremea când au fost distruse sulurile găsite în mormântul lui Numa, mii de oameni s-au pomenit osândiți la moarte pentru vina de a fi participat la sângeroase ceremonii nocturne în cinstea lui Bacchus. După puțini ani au urmat alte mii de condamnări. Morbul pătrunsese ca o epidemie, iar după perioade de liniște, izbucnea din nou. De asemenea, și vânătoarea de vrăjitoare se dovedește o boală veche. Pentru cei însărcinați să vegheze la păstrarea tradiției era foarte greu de delimitat cine ar fi. capabil să reîntețească urgia: un filosof, un poet, un preot străin, un autor dramatic? (Iar Baziliscul era ceva din toate astea…) Așa că, din când în când, Roma îi expulza. în mod profilactic, pe toți, așa cum încercăm prin tuse repetată să eliminăm din noi un rău pe cale să pătrundă în organism.

1

Doar în trecere: ce legătură a fost între Al Paisprezecelea și Perseus și dacă această legătură a existat într-adevăr nu mai poate fi precizat cu exactitate. Nici printre numeroșii profitori, aventurieri și pierde-vară acuzați și urmăriți de romani nu se afla. Însă Baziliscul apare sub numeroase nume și unul dintre ele ar putea fi și Alexandru din Berenice, om fără biografie, care propovăduia însă printre voluntarii pe care-i trimitea lui Perseus o învățătură foarte asemănătoare cu cea a fiului lui Katoptronos. Nimic nu se știe despre acest individ nici înaintea războaielor macedonene, nici după bătălia finală de la Pydna. Scribul n-ar nici o dovadă certă că acel Alexandru din Berenice și Bazilisc ar fi fost una și aceeași persoană. De aceea tace… Dar nu există nici dovezi contrarii…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.