Cei o sută, Ecce Homo (45)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Și atunci primi vestea sinuciderii lui Postumus și a Patriciei. Reveni în grabă la Roma pentru a se îngriji de funeraliile părintelui său. Incendiul cumplit al casei natale îl zgudui. Din uriașa vilă unde văzuse pentru prima oară lumina soarelui și unde copilărise n-a mai rămas nimic. Nici măcar obișnuitele ruine înnegrite de pe urma flăcărilor n-au supraviețuit. Focul se întrecuse pe sine pe domeniul lui Postumus.

– Tatăl meu, i s-a adresat Al Douăzeci și doilea cezarului interesat până la manie de mitologie, tatăl meu a murit asemenea lui Achile. Ca și acela, și părintele meu nu putea fi doborât decât cu ajutorul unui zeu. Aici, în locul lui Apollo, ai apărut tu. Însă vina este întotdeauna doar a muritorului: ca și eroul din poveste, și tatei i s-a întunecat pentru o clipă mintea și a îndrăznit să se ridice împotriva zeului.

Tiberius îi îngăduise lui Felix să se întoarcă numai pentru funeralii și, deși discursul solemn îl măgulise, hotărî să rămână și pe mai departe prudent cu tânărul straniu, pe care nu-l putea cataloga. Așa că-l trimise înapoi la Syracuza. După ce ar mai fi gustat o clipă din mirajul Romei, Felix ar fi trebuit să se retragă și mai nenorocit în ostrovul său mort. Doar că se întâmplă ca și pe Calpurnia, superba fiică a lui L. Calpurnius Pisa să o lovească din plin soarta, soțul fiindu-i prins făcând parte dintr-o conjurație și demascat împăratului de propriul ei tată, averea îi fusese confiscată, iar copilul îi murise în condiții suspecte. Văduvă și lipsită de mijloace materiale, devenise o povară și pentru vechea ei familie, care, dorind să-și păstreze intactă bunăvoința lui Tiberius, o repudiase, rupând în felul acesta și în mod public orice legătură cu fostul ei soț. Evenimentul se petrecuse chiar în preajma dizgrației lui Postumus și Calpurnia era încă total buimăcită de loviturile succesive primite într-un timp atât de scurt. Ea, după ce trăise atâția ani sub protecția marii ei averi, a obârșiei selecte și a frumuseții deosebite, ea, inaccesibila căreia orice posibilitate îi era deschisă, se găsea acum brusc lipsită de alternative, după ce a ispășit, prin moartea copilului și pierderea bogăției, o căsnicie nici măcar dorită de ea însăși. Așa că nu miră pe nimeni și îi fu chiar lăudată hotărârea de a pleca în Sicilia împreună cu semiexilatul Felix, „stăpânul“ acelui loc atât de plăcut și atât de inofensiv. Dispariția undeva în provincie a Calpurniei reprezenta soluția cea mai bună atât pentru familie, cât și pentru Tiberius. Femeia aceea frumoasă trebuia uitată. Iar Felix, „omul norocului”, avusese din nou parte de șansă. (Doar că, în urma nenorocirilor îndurate într-un timp atât de scurt și de neașteptat, soția propretorului Siciliei își pierduse mințile. Frumoasa femeie se căsătorise cu Felix, plecase cu el într-o stare de gravă depresie din Roma și se făcu nevăzută pentru totdeauna în Sicilia, unde mai trăi peste treizeci de ani cu conștiința tot mai obnubilată. Apucă să-i mai nască un fiu și noului soț, apoi, însă, boala i se agravă, paraliză și vegetă între viață și moarte până la bătrânețe.)

Și iarăși trebuie spus: ținerea de minte a muritorilor este scurtă și fără palida „memorie artificială” reprezentată de scrib, trecutul conștient ar dispare, poate, pentru totdeauna. Asta fiindcă oamenii își apără totuși prezentul, iar curiozitatea față de strămoșii îndepărtați primește un fior nedeslușit, străbunii care n-au dispărut cu totul din amintirea urmașilor fiind luminați de aura unor semizei și inspirând sentimente pe măsură. O amețeală neliniștită îi cuprinde pe contemporani gândind la un asemenea (prezumtiv) strămoș și conștiința că au fost conținuți deja în sămânța acelui aproape străin mărește taina. Nimic nu mai știa Felix despre descendenții lui veniți dintr-un Orient fabulos în Graecia Magna, nimic nu mai știa despre un bărbat ce trăise zile de îmbătare pe o terasă suspendată deasupra mării, vrăjit de freamătul nesfârșit al valurilor și părăsind totul pentru o himeră. Nimic nu mai știa despre acel bărbat și totuși îl simțea pe undeva prin tot corpul și îl retrăia în câteva scene de viață.

Acum și Felix își avea întreaga avere la Syracuza, din bogățiile tatălui său a rămas destul, acela n-a distrus la moartea-i decât obiectele pe care obișnuia să le folosească zi de zi, de care s-a atașat și care, supraviețuindu-i, nu i-ar fi lăsat sufletul să se odihnească. Restul a rămas intact: vile indiferente, abia locuite, pământuri lucrate de alții, bani împrumutați și bani lichizi. Partea Liviei, sora lui Felix, era neînsemnată, ea își prăpădise de nenumărate ori dota, iar ultimul soț nu mai știa cum să scape de ea. (Fusese până la urmă găsită înecată, bărbatul îi fusese acuzat de crimă, însă nimeni nu a susținut cu prea mare ardoare cauza și omul scăpă de urmări.) Octavia, văduva lui Postumus, se mută într-una din casele lui Felix din Sicilia, după ce i s-a spus răspicat că nimeni nu are nevoie de ea la îngrijitul copiilor Liviei. Mai târziu, când starea Calpurniei devenise tot mai rea, veni s-o îngrijească pe bolnavă și rămase și pe mai departe pe lângă Felix, chiar și atunci când toată lumea i-a uitat de mult poziția în cadrul familiei. Astfel încât, practic, întreaga moștenire trecuse asupra Celui de Al Douăzeci și doilea, în fapt unicul fiu al defunctului. Iată dar, stând pe terasa vilei sale din Syracuza și admirând marea – ca și străbunul ce l-a conținut cu sute de ani în urmă – Felix putea să-și spună din nou că tot ce se întâmplă pe lume nu este decât în favoarea sa. Privea valurile și își impunea să fie fericit.

În conștiința urmașilor, din uriașa-i avere, Felix, se spune, dorea să refacă gloria Siciliei, însă nu reuși decât să se ruineze, fără a fi măcar înțeles în intenții de către contemporani. Investite prost, bogățiile-i se risipiră, se mai zicea, asemenea prafului împrăștiat de vânt, și, atunci când Tiberius își aminti întâmplător de fiul lui Postumus și-l rechemă la Roma ca să dea socoteală în fața senatului pentru perioada cât fusese propretor în Sicilia, Felix se dovedi a fi fost mai cinstit decât cel mai fidel magistrat: el nu numai că nu s-a îmbogățit, ci s-a întors în metropolă pur și simplu sărac. Oamenii spuneau că din nou a avut noroc Al Douăzeci și doilea: împăratul tocmai pornise să-i cerceteze pe diferiții proconsuli, guvernatori, procuratori și propretori pentru modul cum se îngrijiseră de regiunile și de provinciile ce le-au fost încredințate spre administrare și găsindu-i pe mulți vinovați de delicte reale sau imaginate, folosindu-se de acuzatori autentici sau de martori mincinoși, nu se sfiia să-i condamne pe cei mai bogați dintre ei, considerându-i delapidatori și jefuitori și confiscându-le averile (pe care, de cele mai multe ori, și le însușea sub o formă sau alta). Era vremea când la Roma puterea era exercitată de bărbatul de încredere al augustului, Sejanus, om nou, un intrigant tot mai nerăbdător și un arivist invidios în special pe cei ce proveneau din familii cu un trecut glorios. Un moment mai prielnic pentru a lovi într-un descendent de senatori, asemenea Celui de Al Douăzeci și doilea, n-a existat niciodată. La rechemarea subită a lui Felix, toată lumea era convinsă că norocul proverbial al fiului lui Postumus a luat sfârșit. Odată și odată trebuia să se termine și cu șansa extraordinară a unui om ce n-a făcut în toată viața nimic pentru a o merita, se bucurau cei mulți, cei ce, văzându-l ca și doborât, găseau, ca de obicei, justificări dizgrației altuia cu aceeași convingere cu care i-au acceptat gloria. Însă senatul a trebuit să recunoască gestiunea imaculată a lui Felix și, neavând ce să-i ia, Sejanus îl lăudă în fața tuturor, iar Tiberius îl primi în mai multe audiențe succesive și îi oferi, în sfârșit, titlurile și magistraturile îndelung râvnite.

Invidioșii nu mai înțelegeau nimic, chiar și oamenii cei mai bine informați ridicau din umeri. Ce s-a întâmplat cu uriașa avere moștenită de Felix? Unde a dispărut tocmai în clipa când ar fi trebuit Al Douăzeci și doilea să dea socoteală pentru fiecare bănuț? În Sicilia, nici Felix și nici vreun alt roman nu s-au omorât cu firea în a ridica temple sau alte edificii menite să reziste secolelor. Unde erau banii? În ce i-a investit ca să reușească să-i piardă atât de repede și chiar la timpul potrivit? Întrebarea a interesat și peste veacuri cercuri restrânse de specialiști și s-au emis ipoteze dintre cele mai năstrușnice. Însă niciodată nu s-a uitat să se amintească faptul că marele norocos a fost poate singurul om care s-a bucurat de o nemăsurată șansă până și în clipa când a devenit un om aproape sărac dintr-unul dintre bărbații cei mai bogați ai timpului. (Acesta a fost punctul unde s-a spus mai târziu că Al Douăzeci și doilea și-ar fi pierdut uriașa avere la jocuri de noroc sau în investiții bazate pe asemenea preocupări.) Părerea lui R. G. Hudson, cum că Felix ar fi încercat pe cont propriu o reconstrucție economică a insulei nu aduce în sprijin nici o dovadă palpabilă. Sicilia, deși atât de aproape de Peninsulă, nu mai apare decât foarte rar în scrierile analiștilor, câte o vizită a unui împărat punctând, o dată la câteva decenii, o provincie căzută pentru veacuri aproape cu desăvârșire în uitare. O încercare, oricât de utopică, ar fi fost totuși amintită. Dar Felix n-a stârnit nici măcar atâta zarvă câtă a făcut șederea lipsită de ambiții a lui Postumus la Petra. Vaste planuri de colonizare, precum și atragerea savanților și poeților nu se sprijină decât pe urmele unor apeducte și pe ruinele teatrelor romane, cele mai multe dintre ele nici măcar contemporane cu Cel de Al Douăzeci și doilea. Iar vizita unor poeți nu reprezintă nimic, cel puțin Ovidiu călcând pământul Siciliei mult înaintea administrării acesteia de către Felix.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.