În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008
Următoarele momente din viaţa Cavalerului Marchiz sunt uşor de reconstituit, trecerea fiindu-i notată conştiincios în catastifele băncilor Medici. Din aceste surse şi fără a fi câtuşi de puţin expert financiar, scribul a putut pricepe repede strategia pe care şi-a impus-o tânărul ambiţios: aceea de a-i îndatora cu orice risc pe anumiţi oameni puternici, pe care să-i poată folosi în derularea planurilor sale migălos concepute, însă în continuă schimbare în funcţie de desfăşurarea evenimentelor. Al Şaptezeci şi şaptelea numea acele împrumuturi „plasamente în favoarea băncii”, dar era evident că majoritatea lor conţineau o cantitate de hazard inacceptabilă. Mizând totul pe fantasmele sale, fiul Nătăfleţului era mai mult decât naiv şi se va convinge pe proprie piele că marile favoruri făcute nu aveau neapărat drept consecinţă recunoştinţa creditorilor şi fidelitatea lor necondiţionată. Ba, chiar mai mult, în cel puţin două cazuri cunoscute de scrib, creditorii şi-au trădat fără să clipească binefăcătorul chiar celor pe care acesta voia să-i supună, persoane de la care aceiaşi oameni n-ar fi putut primi niciodată ceea ce au obţinut de la Al Şaptezeci şi şaptelea. În comediile jucate prin târguri de actorii ambulanţi, unul dintre subiectele cele mai uzitate a fost destinul păcălitorului păcălit. Or chiar în asemenea ipostază se simţea Cavalerul Marchiz, profund înciudat când vedea că tocmai cei pentru care a riscat – e adevărat că nu chiar banii săi… – erau cei ce se întorceau împotriva sa, socotind că eliminarea lui îi va scăpa de datoriile contractate. El, cel total lipsit de simţul loialităţii, n-a învăţat că buna credinţă, precum şi recunoştinţa nu reprezintă defel garanţii în afaceri! (Şi tocmai el, cel care nu ştia ce sunt acele sentimente, le supralicita în planurile sale…)
Când, în sfârşit, Piero s-a decis să scape de Cavalerul Marchiz, s-a constatat că acesta a avut grijă să-şi vireze şi sieşi un împrumut, aşa că, deşi reprezentantul venit din Palatul Bosci s-a pomenit lipsit de cea mai mare parte din participaţiunea sa – în urma efectelor precizărilor speciale din contractul de asociere -, se asigurase cu aproximativ la fel de muţi bani prin acel împrumut cu clauze în favoarea sa. Ba, chiar cu mai mulţi bani, după cum subliniază cu satisfacţie Gianni Vengeri. Deşi strict supravegheat şi cu deciziile prompt anulate, Al Şaptezeci şi şaptelea a reuşit să creeze o gaură de zeci de mii de florini în doar doi ani. Isprava aceasta ar părea imposibilă, dacă n-ar fi existat mereu o avalanşă de evenimente care să fi necesitat o contabilitate mult mai complicată decât ar fi părut necesară la prima vedere, trebuind în permanenţă să se ţină cont de numeroase imponderabile atât în bilanţuri, cât şi în previziuni: era de ajuns o schimbare politică undeva în lume, pentru ca multe compromisuri îndelung negociate să-şi piardă orice efecte; apoi nu puteau fi omise nici dificultăţile de a coordona filialele ce se întindeau pe un teritoriu în care ştirile soseau cu întârziere – de pildă, filiala de la Lyon, condusă succesiv de mai mulţi directori, a ajuns sub Lionetto Rossi, cumnatul lui Lorenzo (soţul Mariei, fiica nelegitimă a lui Piero Gutosul) la descoperirea uriaşelor pierderi abia la zece ani după ce i-a început căderea; apoi fluctuaţiile mari ale pieţii în funcţie de catastrofele naturale şi fluctuaţiile valorilor monedelor însăşi, în funcţie de materialul încorporat în ele; şi, nu în ultimul rând, moartea lui Piero, în 1469. Şi mai era ceva: Al Şaptezeci şi şaptelea îşi amintea mereu cum şi el a fost atât de dezinformat despre evenimentele din Florenţa, după doar doi ani de lipsă, ceea ce l-a convins iarăşi şi iarăşi că ambiţiile sale puteau să se împlinească de va şti să fie mereu primul la informaţie. Al Şaptezeci şi şaptelea a trăit într-o lungă, „eră a calului”, după cum a numit-o, după ştiinţa scribului, Cavalerul Marchiz pentru prima oară. Eră deschisă de primii oameni care au ştiut să se folosească de acel animal pentru ca ei – dar şi ştirile – să străbată mai repede zările. Aşa că Al Şaptezeci şi şaptelea şi-a achiziţionat una dintre cele mai vestite crescătorii de cabaline din epocă, cai folosiţi exclusiv pentru transmiterea de mesaje. Caii săi, cei mai rapizi din Europa, străbăteau zările şi-l făceau să ştie întotdeauna el înaintea altora orice noutate. Acesta a fost un atu atât de puternic, încât putea fi folosit cu aceeaşi eficienţă şi ca armă de atac şi ca armă de apărare1. Întrucât teribila armă se afla în mâinile unui profesionist, acesta a răspândit în aceeaşi măsură noutăţi reale, cât şi veşti false. Cum toată lumea ştia că Marchizul Cavaler Umberto dispune de un sistem formidabil de informaţii, nimeni nu-şi permitea să nu analizeze cele sosite pe acea cale, chiar dacă, de multe ori, ştirile nu s-au confirmat. Dar zvonurile şi veştile reale sunt la fel de eficiente în mâna unui jucător priceput… Acestea au fost punctele sale tari şi iată doar o mică parte dintre motivele pentru care a reuşit să-şi pună în aplicare planul. Însă au fost şi destule puncte slabe: permanentele schimbări ale echilibrului politic datorită numeroaselor centre de putere îl obligau uneori chiar şi pe el să navigheze în beznă şi să se orienteze doar după instinct. Un instinct care l-a păcălit de multe ori fiindcă nu se baza pe combinarea previziunilor în lumina antecedentelor, ci, în special, pe varianta care i se părea cea mai favorabilă planurilor sale.
În 1469, atunci când foarte tinerii Lorenzo şi Giuliano au ajuns să-şi preia imperiul, Al Şaptezeci şi şaptelea devenise şi el alt om: preocupat de planurile sale, şi-a impus, într-un pact cu sine însuşi, să-şi pregătească atent ascensiunea, astfel ca atunci când ar fi trebuit să dea lovitura cea mare să fie asigurat de o putere financiară suficientă ca nici hazardul şi nici cine ştie ce coaliţie potrivnică să nu-l poată surprinde. Termenul pentru acea „lovitură cea mare” şi l-a fixat pentru anul când va împlini 40 ani, o vârstă după care considera că orice satisfacţie ar veni mult prea târziu, dar şi o vârstă când neastâmpărul tinereţii credea că se va fi domolit suficient cu experienţă şi înţelepciune2. A fost un pact cu sieşi deosebit de dificil pentru cineva obişnuit să acţioneze după primul impuls şi a fost, totodată, şi victoria cea mai mare că a putut să-şi respecte aproape până la capăt promisiunea pe care şi-a făcut-o. Într-adevăr, la moartea lui Piero Gutosul, Al Şaptezeci şi şaptelea îşi cunoştea deja bine rolul şi şi-l juca aşa cum sperase în cele mai optimiste vise: devenise independent posedând o avere proprie tot mai consistentă, îşi făcuse un renume de mare senior, se învăluise cu faima unui condotier în retragere, care însă putea oricând să revină la armele pe care s-a deprins să le folosească atât de bine3.
Aşadar, la moartea lui Piero de Medici, fiul Nătăfleţului a ştiut să se folosească de faptul că noii stăpâni au trebuit să înveţe din mers modul de a conduce marele imperiu financiar. Iar noii stăpâni, Lorenzo şi Giuliano, în ciuda faptului că s-au dovedit mult mai dotaţi decât s-a aşteptat oricine, erau încă foarte, foarte tineri.
În vremea aceasta, Al Şaptezeci şi şaptelea devenise o tumoare ascunsă a organismului afacerilor Casei de Medici, însă alte priorităţi erau mai stringente: aceleaşi veşnice schimbări de forţe în viaţa politică a unui teritoriu atât de mare cum era cel în care îşi aveau ea interesele, aceleaşi intrigi de palat în mai toată Europa, dar şi rivalitatea tot mai accentuată cu familia Pazzi şi conflictul tot mai dur cu papa Sixtus al IV-lea. Acestea erau principalele priorităţi ale lui Lorenzo, iar Cavalerul Marchiz, cel ce părea că duce mai mult viaţa sa din tinereţea florentină, cucerind femei şi amestecându-se în tot felul de conflicte de stradă, părea un subiect secundar. Faima sa din cântecele lui Vengeri, precum şi depărtarea de casă, îi atribuiau alt rol şi îl făceau mai puţin vizibil încât, în mod surprinzător, a rămas aşa până şi pentru majoritatea biografilor Medicilor. Care n-au fost deloc puţini.
Numai că Al Şaptezeci şi şaptelea, asemenea unui vierme dintr-un măr, rodea cu putere şi cu perseverenţă din interior. Folosindu-se şi de amintirea celor două misiuni diplomatice din prima tinereţe, a reuşit să lege între ele şi contactele cu marile personalităţi cu care – şi în special prin care – spera să cucerească puterea, să dea „marea lovitură” şi să revină la Florenţa, la Palatul Bosci, în fruntea unei procesiuni pe care şi-o imagina în fiecare zi şi în fiecare noapte, moment pentru care a fost în stare să-şi stăpânească firea iute şi să-l pregătească drept clipa îndelung dorită. Pentru că, după umila părerea a scribului, nu entuziastele laude aduse de Gianni Vengeri au dat strălucire personajului, ci tocmai nesperata sa răbdare de a pregăti cu atenţie un scop pentru care a avut nevoie să-şi înfrângă veşnica surescitare ce i-a adus atâtea neplăceri. Da, susţine scribul, câştigarea răbdării a fost cea mai mare victoria a Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea. Răbdare fără de care n-ar fi putut să smulgă atâtea promisiuni de la marii seniori în mod obişnuit total indiferenţi faţă de unul ca el. Bineînţeles, argumentul şi forţa sa au fost banii. (Şi nici măcar banii săi…) Cavalerul Marchiz a reuşit să împrumute case regale, cardinali şi episcopi şi a făcut tot ce a putut spre a se infiltra şi la Vatican. Când Sixtus al IV-lea a trecut de partea familiei Pazzi, ajungând chiar să intre în dispută directă cu imperiul Medici, pare de-a dreptul incredibil ca un om din anturajul lui Lorenzo să fie acceptat de papă. Poate că acesta a fost şi motivul pentru care direcţia acelor tranzacţii a şi fost ignorată: Cavalerul Marchiz a reuşit să-şi formeze o echipă de „intermediari profesionişti”, cu ajutorul cărora banii îşi pierdeau urmele într-un labirint extrem de greu de urmărit. Al Şaptezeci şi şaptelea a găsit persoane – printre VIP-uri, ca şi printre anonimi -, persoane dispuse să se împrumute de la el şi să transfere acele împrumuturi mai departe, devenind din creditori debitori. Desigur că de-a lungul unui asemenea lanţ, comisioanele succesive diminuau suma iniţială, însă acele scăderi erau suportate doar de către următoarea verigă a afacerii, banca nepierzând nimic, iar, la rândul lor, „intermediarii profesionişti” obţinând, fără mare efort, câştiguri bunişoare. Pe o cale atât de întortocheată, direcţiile se învălmăşeau şi doar Cavalerul Marchiz mai ştia sursa primă şi punctul final între care se situa întregul traseu al unor sume de multe ori foarte mari. Mai ales că în asemenea cazuri, centrala afla doar identitatea primului intermediar, iar acela era întotdeauna cu o bună reputaţie fiscală, înlăturând orice suspiciune. Pe deasupra, de cele mai multe ori fiul Nătăfleţului îşi alegea intermediarii chiar dintre persoanele care au apelat şi altădată la întreprinderile Medicilor şi care puteau garanta împrumuturile nu numai cu bunuri fizice, dar şi cu influenţa lor.
Însă cel mai important pentru ca ingineriile Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea să poată dăinui atâta vreme l-a reprezentat faptul că – deşi iniţial nimeni n-ar fi crezut-o – fluşturaticul şi arogantul peste măsură de la Florenţa a reuşit să înveţe extrem de profund legile contabile, încât, peste vreo doi ani, nu numai că nu mai putea fi contrazis nici de un funcţionar cu experienţă, ci a devenit el cel ce-şi dovedea argumentele în faţa oricui pentru măsurile pe care le lua. Încât rămâne ciudat doar că la Florenţa imaginea sa a rămas aceeaşi cu cea a celui ce a fost el cu mai mulţi ani în urmă, iar în filiale era văzut ca un profesionist serios şi extrem de eficace. Şi aici cântecele lui Gianni Vengeri au continuat să joace un rol important în persistenţa acestui chip dublu, având în centru un Cavalerul Marchiz campion al aventurilor, învingător în toate confruntările cavalereşti şi apărând cu totul diferit de postura unui funcţionar cu nasul în registre4.
1 Vengeri vorbeşte şi despre porumbeii poştali pe care i-ar fi utilizat în aceleaşi scopuri eroul său.
2 Ceea ce dovedea un lucru rar: Al Şaptezeci şi şaptelea, un ins atât de nestăpânit, era conştient de impulsivitatea sa şi de consecinţele ei nefaste şi spera ca, la un moment-dat, să şi-o înfrângă.
3 În privinţa acelui renume, un rol important l-a jucat şi Gianni Vengeri, un derbedeu ştiutor de carte aciuit pe lângă Cavalerul Marchiz şi hrănindu-se vârtos din banii aceluia. Deja prin 1460 au început să circule cântecele despre faptele de vitejie ale Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea şi ele au avut un asemenea succes încât şi eroul lor a început să creadă în adevărul lor şi să se poarte ca atare: Al Şaptezeci şi şaptelea a ajuns să joace rolul Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea!
4 S-a întâmplat ca Al Şaptezeci şi şaptelea, întrucât era numit direct de către scribul menestrel, să fie recunoscut şi atunci consideraţia de care se bucura bancherul devenea totală: un bancher, oricât de bogat şi oricât de creştin, era cel ce, la fel ca şi evreii, îţi amintea tot timpul că-i eşti dator, motiv pentru care n-avea cum să fie iubit. În schimb, un erou de legendă, chiar dacă te împrumută cu dobândă, o face în continuarea înaltelor sale principii morale de bunătate, a dragostei faţă de aproape şi în virtutea scopurilor profund caritabile.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.