Croaţia: scrutin şi turism

Sâmbătă şi duminică, 4 şi 5 iulie, au avut loc alegerile legislative din Republica Croaţia, prin care s-au reînnoit cele 151 de locuri ale parlamentului de la Zagreb. Dintre acestea, 140 de mandate sunt desemnate în cele zece districte electorale în care este divizat teritoriul ţării. Trei mandate sunt alocate celui de-al 11-lea district (diaspora croată), alte opt fiind destinate reprezentanţilor minorităţilor naţionale.

Rezultatele indică faptul că Uniunea Democratică Croată [HDZ – Hrvatska Demokratska Zajednica] şi-a consolidat prezenţa în parlamentul ţării, cu un spor, oarecum, neanticipat de sondajele preelectorale. Premierului Andrej Plenković îi lipsesc doar zece voturi pentru a forma un nou guvern cu o susţinere suficientă şi nu la fel de pestriţă ca în precedentul legislativ. Comentatorii subliniază că o parte dintre acestea ar putea veni din partea minorităţilor (trei reprezentanţi ai sârbilor şi câte unul pentru unguri, bosniaci, albanezi, cehi şi slovaci – reuniţi, respectiv pentru italieni).

Se apreciază că guvernul actual, ce a forţat, practic, alegeri anticipate, a reuşit să asigure o preşedinţie rotativă a UE în primul semestru al anului 2020 în care, fără să obţină includerea imediată a ţării în grupul Schengen, a acţionat eficient în vederea atingerii acestui obiectiv, cum, la fel, în relaţia cu Statele Unite, devine certă includerea Croaţiei între statele beneficiare ale programului Visa Waiver. De partea cealaltă, coaliţia alcătuită de social-democraţi [Restart], deşi a pierdut câteva mandate, controlează un sfert din parlament şi rămâne a doua forţă politică a ţării. 35 dintre cei 151 de deputaţi aleşi sunt femei.

Lăsând la o parte negocierile pentru reformarea majorităţii guvernamentale ca o chestiune strict internă şi fără o audienţă deosebită pe plan extern, sunt câteva constatări ce sunt de interes în perspectiva apropiatelor alegeri legislative din România. Acestea se referă la reprezentarea croaţilor ce trăiesc în afară. Alături de români şi de polonezi, croaţii au dovedit o puternică înclinare spre emigrare, cu atât mai mult cu cât dinamica proceselor economice din ţară e lentă. Croaţia se bazează pe serviciile din turism în proporţie de circa 20% în crearea PIB. Există o diaspora propriu-zisă, creată, mai ales, în deceniile de libertate de mişcare pe care regimul lui Tito a oferit-o cetăţenilor iugoslavi, suprapusă celei formate din descendenţii acelor militanţi ustaši, care şi-au văzut împlinit visul unui stat formal independent în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, refugiaţi, apoi, în Occident şi ai acelor opozanţi anticomunişti de după 1945. Toţi aceştia, fiind de ordinul sutelor de mii, nu mai păstrează decât o legătură de suflet cu patria [Domovina], fără a se implica masiv în determinarea destinului politic al acesteia.

Majoritatea alegătorilor din străinătate e alcătuită din cetăţenii de etnie croată ce trăiesc pe teritoriul fostelor republici iugoslave. In primul rând, e vorba de cei din Bosnia şi Herţegovina, care, alături de bosniacii musulmani, formează acea entitate a statului numită Federaţia Bosniei şi Herţegovinei (şi care este, împreună cu Republika Srpska, element constitutiv al republicii). Croaţii domină fosta provincie Herţegovina şi au primit, în marea lor majoritate, cetăţenia croată, înscriindu-se în număr mare pentru a partcipa la alegeri. În al doilea rând, este vorba de croaţii din Serbia, care trăiesc la Belgrad (de câteva decenii), ori răspândiţi prin Vojvodina (din vremuri imemoriale, sau în colonizări din vremea stăpânirii habsburgice).

Ca în toate statele-membre UE (cu excepţia României şi Estoniei, aceasta din urmă cu un contigent cu totul neînsemnat – câteva mii de voturi), şi în cazul Croaţiei, pentru a vota la aceste alegeri, a fost nevoie de pre-înregistrare. Termenul-limită a fost 24 iunie 2020. După două zile, Comisia Electorală de Stat a comunicat numărul alegătorilor înscrişi cu drept de vot la 4 şi 5 iulie: 3.859.481 de persoane. Dintre acestea, 3.674.695 au rezidenţa în Croaţia, respectiv – 184.786 din afara ţării. După cum s-au pronunţat cei mai mulţi dintre cei ce au candidat pentru cele trei mandate destinate diasporei, se pare că nu se respectă o proporţie între reprezentarea celor din ţară şi cea a celor din străinătate, norma de 61.595 cetăţeni pentru un mandat fiind sensibil mai mare decât cea pentru restul mandatelor atribuite în ţară (de sub 25.000). Li s-a replicat că nu ar fi avută în vedere decât o reprezentare simbolică, mai ales că cei din Serbia şi din Herţegovina trebuie să-şi exercite drepturile electorale pe plan local şi să reprezinte interesele minorităţilor croate în statul în care trăiesc. Ceea ce acei croaţi din Vojvodina nu au prea reuşit la nivel naţional în ultimele legislative din Serbia.

Croaţii din Bosnia şi Herţegovina domină blocul alegătorilor croaţi din străinătate, cu 50.786 înscrişi (27,5% din totalul acestui bloc); oraşul Mostar, capitala istorică a Heţegovinei, se află pe primul loc. Cam tot atâţia s-ar fi putut înregistra pentru a vota şi în Australia, dar numai circa 2.800 de australieni de origine croată au făcut acest lucru. Nici măcar nu au invocat dificultăţile procesului de pre-înregistrare ori pe cele ale procesului electoral propriu-zis, care, pe lângă lista cu formaţiunile politice supuse votului proporţional (cu pragul de 5%), include şi un „cearşaf“ ce include numele tuturor candidaţilor aferenţi votului preferenţial. Pur şi simplu, doar atâţia au fost interesaţi de politica din Croaţia.

S-a vorbit, iniţial, de 41, apoi de 42 de state, în care trebuia să se organizeze votul în străinătate, în condiţiile în care 18 state nu şi-au dat acordul prevăzut de convenţiile de la Viena din anii ’60. In condiţiile epidemiologice actuale, a căror prelungire nu poate fi nici măcar estimată, e puţin probabil ca în cazul alegerilor parlamentare à la roumaine ce se întrezăresc să fie prea multe state bucuroase în faţa perspectivei de a contempla acele cozi şi îmbulzeala tradiţionale. Conform ultimelor date, au fost, în total, 112 SVS în 45 de state, dintre care: în Bosnia şi Herţegovina – 45, în Germania – 11, în SUA – 4 şi 3 în Italia, în rest câte două sau una în fiecare ţară.

Raportând aceste date la România şi la emigraţia sa, se poate constata că în cazul Croaţiei numărul total de alegători e consistent cu piramida vârstelor populaţiei stabile, iar dacă s-ar generaliza procedura pre-înregistrării pentru pariciparea la vot la alegerile legislative viitoare din România (fără a menţiona faptul că în multe ţări nu se va putea vota, probabil, decât prin corespondenţă), reiese un efort logistic deosebit ce trebuie realizat pentru implementarea unor astfel de măsuri într-un orizont de timp nu foarte îndepărtat.

Un calcul simplu, bazat pe declaraţiile autorităţilor conform cărora, la momentul scrutinului, numărul turiştilor străini aflaţi la mare în Croaţia depăşise un milion, s-ar părea că aceştia au reprezentat echivalentul a 60% din electoratul local care s-a prezentat în faţa urnelor (sub 47% din totalul pe ţară). Anul trecut, au sosit în ţară, în special pe litoralul Istriei şi al Dalmaţiei, pentru prima dată în istorie, peste 20 de milioane de vilegiaturişti. Şi e important de notat că majoritatea nu au făcut-o pentru două-trei zile, ci pentru sejururi prelungite. Nu mai e chiar un secret că, în condiţiile pandemiei ce a afectat atât de serios Italia, Spania şi Portugalia, ţările-ţintă rămase în cursă ca destinaţii de vacanţă la mare pentru europeni, Grecia, Croaţia şi Bulgaria, au testat puţin şi au raportat puţine cazuri de infectare cu nCoV. Lăsându-şi plajele deschise pentru ceea ce presa internaţională numeşte „Croatia panic” [sau, mai puţin înfricoşător, „Croatia rush”], autorităţile de la Zagreb au impus un sistem destinat fluidizării traficului prin punctele de control la frontieră, aşa-numitele benzi „Enter Croatia” pentru autoturisme, pe care fluxul este rapid dacă se postează, pe parbriz, un formular completat.

Acesta e disponibil pe site-ul guvernamental entercroatia.mup.hr şi trebuie afişat şi de călătorii provenind din cele zece ţări pentru care nu e necesară declararea unei rezervări turistice. Cu menţiunea că unora dintre acestea li se aplică un regim preferenţial care nu e bazat pe reciprocitate, ele sunt: Austria, Cehia, Germania, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. Se observă că România nu figurează pe lista celor zece, dar intrarea în scop turistic nu necesită decât existenţa unei rezervări confirmate dublată, evident, de mulţi bani în buzunar. Devenită, mai ales după ce războiul contra Serbiei din anii ’90 a coborât preţurile imobiliarelor de pe coastă la niveluri modeste, una dintre destinaţiile favorite pentru vară ale germanilor şi austriecilor, Croaţia turistică mai are de făcut faţă, pentru un an-doi, provocărilor legate de neapartenenţa la spaţiul Schengen şi de limitările pe care le poate impune Slovenia, al cărei teritoriu (cu numai 47 de kilometri de coastă la Adriatica) este folosit drept rută de tranzit dinspre şi înspre spaţiul de limbă germană. In acest moment, se aplică obligativitatea de a traversa Slovenia în termen de 12 ore de la intrare, iar PTF de la graniţa spre Croaţia care sunt prevăzute cu „Enter Croatia lane” sunt cele de la Gruškovje/Macelj (dinspre Maribor), cel mai aglomerat, în general, apoi Obrežje/Bregana (lângă Zagreb), Jelšane/Rupa (dinspre Ljubljana spre Rijeka) şi Dragonja/Plovanja (pe coasta Istriei), cu menţiunea că pentru călătoriile iniţiate din România este indicat a se urmări cu maximă atenţie informările guvernului sloven. De exemplu, pentru câteva zile, Cehia a fost retrogradată din lista celor 17 state verzi la intrare în Slovenia, pentru ca, după proteste şi intervenţia primului-ministru Babiš, restricţia de carantinare să se aplice doar turiştilor veniţi din focarele extrem de active ale ţării.

G.S.Jivănescu 8 iulie 2020

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.