Cronica unui exil supravegheat

Exilul francez al principelui Carol al României și al iubitei sale, Elena Lupescu, a fost atent monitorizat de serviciile secrete franceze, la solicitarea autorităților române, după cum reiese din documentele de epocă și rapoartele diplomatice păstrate la Arhivele Naționale ale României.

Prim-ministrul României din acea vreme, Ion I. C. (Ionel) Brătianu, i-a transmis în 1927 ministrului României la Paris, Constantin Diamandy, următoarele directive: „Este absolut necesar ca, de acum încolo, să știu precis și în toate zilele ce face și unde se află principele Carol. Vă rog, deci, să interveniți din nou și în mod hotărât pe lângă Sarraut. Organizați prin Siguranța franceză și un serviciu plătit pentru înlesnirea supravegherii lui. Bineînțeles, cheltuielile necesare le vom acoperi de îndată ce ni le veți indica“. Personajul politic francez căruia premierul român îi cerea să se ocupe de această supraveghere a prințului Carol pe teritoriul Franței era Albert Pierre Sarraut (1872-1972), om politic francez cu o carieră ministerială uluitoare. În anul 1927, Albert Sarraut ocupa funcția de ministru de Interne în guvernul Raymond Poincaré (1926-1928), ulterior având să devină de două ori prim-ministru al Franței (1933, 1936). Sarraut a ordonat serviciilor speciale franceze să îl urmărească zilnic pe principele Carol, agenții secreți realizând rapoarte și note informative foarte detaliate despre acțiunile fostului moștenitor al Tronului pe teritoriul Franței. De altfel, chiar sarcina trasată de Ionel Brătianu – „să știu precis și în toate zilele ce face și unde se află principele Carol“ – era foarte exactă și cerea un mare profesionalism din partea serviciilor secrete franceze.

În aceste condiții, Ionel Brătianu primea regulat rapoarte informative despre acțiunile principelui Carol pe teritoriul francez. Oficial, era vorba despre „o supraveghere de protecție exercitată pe lângă domiciliul prințului Carol“. Neoficial, orice mișcare a fostului principe moștenitor al Tronului României și orice vizită primită din partea românilor din țară sau din Franța erau atent supravegheate. Misiunea urmăririi principelui Carol nu era deloc ușoară pentru agenții de informații români și francezi. „Supravegherea vilei prințului – mărturisea, în noiembrie 1926, un agent al Siguranței din România – este extrem de grea. Bulevardul este larg, vizibilitatea întinsă și aproape pustiu. Timpul meu este redus, ca și mijloacele, care se mărginesc la tramvai. Aștept instrucțiuni în privința necesității imperioase sau nu a unei supravegheri mai strânse.“

Despre toate aceste mișcări ale principelui Carol, notate cu atenție, aproape zilnic, de agenții serviciilor de informații, era informat prim-ministrul României. De pildă, la 25 ianuarie 1927, ministrul României la Paris, Constantin Diamandy, îi transmitea – „strict confidențial și personal“ – premierului Ionel Brătianu „un mic dosar pe care mi l-a trimis domnul Sarraut, ministru de Interne, pentru Excelența Voastră. Acest dosar se raporta la zilele de 20, 21, 22 și 25 ianuarie 1927“. Rapoartele – păstrate cu grijă în Arhivele Naționale Istorice Centrale și publicate acum pentru prima dată – au fost redactate în limba franceză și priveau aspecte aproape cotidiene ale activității principelui Carol pe teritoriul francez.

Astfel, în ziua de 19 ianuarie 1927 – ne asigură raportul zilnic de urmărire din 20 ianuarie 1927 –, prințul Carol „nu a părăsit domiciliul“, dar „a primit un vizitator, de la orele 22 la 23 și 45“. În schimb, câțiva jurnaliști străini au stat toată seara pe Bulevardul Bineau pentru „a se asigura de prezența prințului, despre care un agent semnalase sosirea sa la Nisa“. Jurnaliștii erau de la ziarul Daily Mail, care primise o cablogramă de la Viena, în care se preciza că „prințul Carol fusese recunoscut la sosirea sa la Florența“. Pe de altă parte – consemna raportul din 20 ianuarie 1927 –, „se aflase că prințesa [Elena] de Grecia, soția legitimă a prințului Carol, ar fi părăsit Bucureștiul și ar fi sosit la Rappallo (Italia)“. A doua zi, 21 ianuarie 1927, dintr-o sursă oficială, agenții obțin unele certitudini privind sosirea principesei Elena a Greciei la Rappallo, la care se adaugă și zvonul că și prințul Carol s-ar fi dus în acea localitate: „El părăsise Parisul împreună cu metresa sa, pe care a lăsat-o la Nisa“. Este de menționat faptul că în rapoartele informative nu apare prea des numele Elenei Lupescu, referirile la Duduia – cea care va deveni, în 1947, soția regelui Carol al II-lea – fiind adesea acelea de „sa maîtresse“ (metresa, amanta). De fapt, fusese doar un zvon, deoarece în ziua de 21 ianuarie 1927 prințul Carol primește vizita a patru persoane care nu au plecat decât la ora 4.30 dimineața.

Elena Lupescu aduce o mărturie clară despre informațiile tendențioase apărute în presă față de prințul Carol: „De când ne aflăm aici, la Neuilly, am fost arătați ca locuind în diferite locuri, deși n-am părăsit vila noastră. Așa, bunăoară, presa scria despre sosirea lui Carol la Rappalo, spre a-și întâlni soția și copilul, când de fapt prințul era bolnav de gripă și stătea în casă cu mine. Toate aceste minciuni și povești sunt răspândite spre a-l discredita pe el și familia sa, în fața publicului“. În plus, pentru a le da asigurări privind prezența sa la Paris, prințul Carol împreună cu Elena Lupescu se plimbau zilnic cu mașina, câte două ore, întoarcerea acasă făcându-se prin fața agenților de urmărire. De pildă, la 18 ianuarie 1927, raportul de supraveghere consemnează că „prințul Carol și metresa sa au mers să se plimbe în automobil de la 16.30 la 18.45. La orele 20.00, mașina prințului, cu perdelele trase cu grijă, s-a întors. Nu putem ști dacă prințul era în mașină, în orice caz, acesta era la el acasă în această dimineață“.

Trei zile mai târziu, pe 21 ianuarie 1927, raportul de supraveghere consemnează – pentru dimineața zilei precedente – găsirea de către un servitor al principelui a unei valize foarte uzate, în care nu se aflau decât foi rupte de hârtie. „După toate aparențele – consemna agentul care a găsit valiza –, acest obiect a fost aruncat noaptea peste gardul [vilei principelui, din Neuilly], de către o persoană care s-a debarasat de ea. Nimic, de fapt, nu ne permite să vedem un gest îndreptat împotriva principelui Carol.“ Cel care a fost mai suspicios a fost însuși principele Carol, care „era tentat să creadă că valiza a putut fi aruncată în grădină de șoferul său, Constantin Ivanovici, pe care îl bănuiește că posedă o cheie falsă a porții de intrare. Prințul presupune, în plus, că șoferul său este în relații cu doamna Lambrino“. În vârstă de 28 de ani, Constantin Ivanovici era născut în România și fusese șofer la Consulatul României din Paris. Deși locuia în vila stăpânului său, prințul Carol „dorea să fie supravegheat pentru un anume timp, pentru a se stabili dacă într-adevăr este în relații cu doamna Lambrino“.

Din acest ultim pasaj al raportului, putem presupune clar că principele era în legătură cu unii dintre agenții de supraveghere, de vreme ce le încredința misiunea de a-l urmări pe unul dintre angajații săi, asupra căruia avea bănuieli de colaborare cu prima sa soție, Zizi Lambrino. De altfel, la vila din Neuilly, principele Carol nu avea decât trei angajați, astfel încât era relativ simplu pentru el de a-și da seama cine îi este fidel și cine îl poate trăda. „Menajul nostru este simplu – mărturisea Elena Lupescu. Avem trei servitori: camerierul, care, totodată, conduce și automobilul lui Carol, când nu și-l conduce singur, o cameristă și o bucătăreasă, toți trei români.“ Ceea ce nu știa prințul Carol era că el însuși făcea obiectul unei ample operațiuni de supraveghere și percheziție. În primăvara anului 1927 – își amintea Eugen Buchman, viitorul secretar al Regelui Carol al II-lea –, „în timpul lipsei de câteva zile a Prințului din Paris, i s-a făcut o discretă percheziție domiciliară. Căutau probabil ceva corespondențe din București, dar n-au găsit nimic și operația a fost atât de stângace, că s-a putut imediat constata și dovedi infracțiunea!“.

Principele Carol nu credea că putea fi obiectul unei supravegheri sau că cineva l-ar împiedica să revină în țară. A fost întrebat textual de ziariștii de la Londra și de cei din America dacă „este adevărat că de la București a fost expediată o brigadă de detectivi pentru a-l supraveghea și împiedica să plece din Franța în țară“. Inspectorul de poliție Costescu mărturisea în raportul său de urmărire că „asta l-a amărât tare, [prințul] este furios, spunând cum de este posibil să se dea crezare unor astfel de zvonuri“. Văzând naivitatea dezarmantă a prințului Carol și cunoscând bine realitatea informativă și misiunea secretă pe care o avea, Costescu l-a „asigurat că și asta ca și celelalte istorii sunt de domeniul fanteziei, puse în circulație de anumite agenții dornice de știri de senzație“. Nimic nou sub soare: ca și în alte cazuri, documentele de arhivă s-au desecretizat și au devenit accesibile istoricilor peste multe decenii, la mai bine de o jumătate de veac, când eroii acestor urmăriri – principele Carol și Elena Lupescu – muriseră de mult, subiectul nemaifăcând acum decât deliciul iubitorilor de istorie.

Tot aici, la vila din Bulevardul Bineau, nr. 126, din Neuilly, principele Carol are – în 1926 și 1927 – mai multe neplăceri din partea primei sale soții, Ioana Maria Valentina (Zizi) Lambrino, mama primului său fiu, Mircea Grigore Lambrino. Pentru a-l obliga să recunoască copilul născut din relația lor, Zizi Lambrino i-a intentat, pe 4 martie 1926, la Tribunalul Senei, un proces fostului principe moștenitor, în care îi cerea să-i plătească despăgubiri de 10 milioane franci francezi pentru întreținerea ei în calitate de „soție legitimă abandonată, traiul și educațiunea fiului lor legitim, Mircea, și reparațiunea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea angajamentelor luate“. În opinia lui Carol – mărturisită într-o scrisoare către Constantin Hiott, mareșalul Palatului, prin care ținea legătura cu familia regală română –, „toată această afacere nu este decât o tentativă vulgară de șantaj și de publicitate în presă, ce trebuie oprită prin toate mijloacele, dar în așa fel încât să-i taie doamnei Lambrino orice chef de a o lua de la capăt. Sunt foarte hotărât în această privință“.

Pentru a reuși să câștige procesul cu Zizi Lambrino, principele Carol a apelat la sprijinul Legației României de la Paris și la ajutorul guvernului român, care nu e ezitat să i-l acorde. „Primul-ministru [Ionel Brătianu] – îi transmitea ministrul de Externe I.G. Duca lui Constantin Diamandy, ministrul României la Paris – este de părere că trebuie dat, deși neoficial, tot ajutorul principelui Carol în procesul intentat de Zizi Lambrino.“ În aceste condiții, ministrul de Interne al României, Octavian Goga, îl trimite la Paris pe inspectorul general de poliție C.D. Costescu, pentru a-l ajuta pe fostul moștenitor al Tronului. „A doua zi după ce am sosit la Paris – îi scria, la 15 noiembrie 1926, inspectorul Costescu ministrului Goga –, m-am prezentat A[lteței] S[ale]. M-a primit imediat, comunicându-mi că m-a chemat, după cum v-am raportat, pentru procesul ce-l are cu d-na Lambrino la 17 nov., miercuri. Mi-a comunicat că, întrucât eu am fost în Paris când a isbucnit acest șantaj și am fost în legătură cu advocații săi, este bine să fiu aci, mai ales că cunosc afacerea cu d-na Lambrino încă de la Odessa. (…) L-am găsit instalat [pe Carol – n.n. ] tot în casa închiriată în bd. Bineau 126, Neuilly s. Seine. Stă tot împreună cu dna Lupescu, pe care am văzut-o, de asemenea.“ După ce a luat contact cu avocații lui Carol (Joseph Paul Boncour și Denisot) – care l-au asigurat „că față de pretențiunile nejustificate ale doamnei Lambrino, nu se poate ca justiția franceză să nu ne dea câștig“ –, inspectorul Costescu îi raporta ministrului de Interne, Octavian Goga, că „aci am aflat că dna Lambrino nu se va da bătută, dacă a văzut că nu i-a mers cu chestia asta. Ea intenționează, se zice că chiar își scrie memoriile, pe cari le va încredința unei agenții de publicitate sau editor american spre a le publica acolo. În aceste note – pot spune de un alt șantaj – spune ea că va denunța publicului anumite intimități de la Curtea noastră Regală“.

În Memoriile apărute în 1950, Zizi Lambrino explica, într-un mod evident subiectiv și pătimaș, motivele care au determinat-o să acționeze în instanță pentru recunoașterea paternității fiului: „În ce mă privește, eu m-am sacrificat degeaba. Rațiunea de stat m-a îndepărtat de viitorul tău, inima îmi era zdrobită, dar aveai, poate, scuza de a fi renunțat la iubirea ta pentru a te devota țării. Sacrificiul meu avea o semnificație națională… Dar în 1926 ai ajuns să abdici, să-ți abandonezi meseria de rege pentru a-ți urma pasiunea; tot ceea ce a dat măreție rupturii noastre, asasinării iubirii noastre pe altarul patriotismului românesc, s-a prăbușit sub vânturile acestei noi furtuni. Datoria de mamă îmi interzicea să las să fie sacrificat și fiul meu“. Din păcate pentru ea și fiul său, Tribunalul din Paris i-a dat câștig de cauză principelui Carol în procesul de paternitate intentat de Zizi Lambrino.

Simțind că pierde procesul cu fostul soț (cum s-a și întâmplat!), Zizi Lambrino a încercat să îl șantajeze pe prințul Carol. „Chestiunea noului șantaj este acum la ordinea zilei în casa lor – scria Costescu în raportul din 20 noiembrie 1926 către ministrul român de Interne –, căci dna Lambrino, simțind că procesul este pierdut, face să se știe peste tot că nu se va lăsa până ce lumea nu va ști ce se petrece la Curtea Regală Română și că ea a fost una din victime, că toată dreptatea este de partea ei și câte și câte… Cu puțin înainte de data procesului, dna Zizi Lambrino și cu ai săi au căutat a-i face Prințului toate șicanele și amenințările posibile; astfel, îi trimitea vorbă că îi va face scandal în stradă orișiunde îl va întâlni, că îi va asvârli cu vitriol în față, că îl va otrăvi și câte altele.“ Amenințările fostei soții a prințului Carol au speriat-o mai mult pe Elena Lupescu decât pe cel vizat direct. „În urmă am aflat – își amintea Elena Lupescu – că s-au depus stăruințe mari pe lângă acești servitori spre a-i ademeni să ne otrăvească mâncarea. Ei însă au refuzat să comită o crimă. N-avem dovezi concrete despre acest complot, dar sunt multe altele care au fost dezvăluite pe deplin și de care omul rămâne înmărmurit.“ Inspectorul Costescu raporta șefului său de la București situația de panică instalată în vila de la Neuilly: „El [Carol], care niciodată nu a știut ce înseamnă astfel de proceduri, nu le-ar fi dat nici o importanță, însă ea, dna Lupescu, mai obișnuită cu așa ceva, l-a speriat și și-a luat toate măsurile. Nimenea nu mai poate intra la El până ce lacheul nu vine să deschiză poarta ce este închisă cu cheia, după ce se prezintă cartea de vizită pe care o duce sus și apoi se poate intra. Prefectura Poliției de aici i-a pus pază de zi și de noapte, pază pe care am găsit-o la sosirea mea aci și care se mai menține și azi“.

Speriat de dezvăluirile pe care le-ar fi putut publica fosta sa soție, principele Carol i-a cerut inspectorului general Costescu să transmită guvernului român să facă „tot posibilul, întrucât acum este vorba și de Majestățile Lor, să ne punem în posesia scrisorilor ce are și a publicațiunilor scrise și mi-a precizat că ar fi cazul să se intervină de la Stat la Stat pentru a i se face o percheziție [lui Zizi Lambrino – n.n.] și a fi declarată apoi ca indezirabilă în Franța. Mi-a spus să vin repede în țară spre a nu pierde vremea, ca să nu aibă timpul să încredințeze scrisorile ori manuscrisele oricăriu amator american ori altuia doritor de astfel de știri de senzație“.

Dorind să impresioneze prin orice mijloace presa de scandal a vremii, Zizi Lambrino a jucat adesea adevărate scene dramatice în fața reședinței prințului Carol din Neuilly. Scenariul înfățișării soției abandonate (ținându-și copilul de mână!) în fața casei în care soțul infidel își consuma noua iubire cu Elena Lupescu s-a repetat în cursul anului 1926. „Zilnic – scria inspectorul Costescu –, dna Lambrino, fie în compania mamei sale, fie cu copilul de mână ori cu dl Ruso, trec prin poarta Lui, se opresc și arată cu mâna la geamuri și – dacă cumva simte că [Prințul Carol] iese cu automobilul –, dna Lambrino oprește lumea, le spune toată istoria, cine este El și ea, îl urmărește prin magazine și, oriunde-l găsește, nu-l slăbește deloc.“

În ziua de 24 ianuarie 1927, principele și iubita sa, Elena Lupescu, părăsesc domiciliul timp de trei ore (15.40 – 18.40). În timpul absenței lor – ne asigură raportul de supraveghere din 25 ianuarie 1927 –, „fosta cameristă a doamnei Lambrino s-a prezentat la gardul vilei și a antamat o conversație cu valetul de cameră al prințului, apoi și-a întâlnit soțul care o aștepta puțin mai departe“. Raportul redă apoi scena apariției lui Zizi Lambrino și a fiului său lângă reședința principelui Carol: „Doamna Lambrino a înaintat la rândul său, ținându-și copilul de mână. L-a făcut să țipe: tata, de mai multe ori, apoi s-a îndepărtat, după ce a scos ea însăși mai multe țipete, dar în română“. A doua zi, 25 ianuarie 1927, lângă vila prințului Carol, își face apariția doamna Ștefănescu, camerista lui Zizi Lambrino, în compania unui individ care, la prânz, a mers la fosta soție a lui Carol. Doamna Ștefănescu – ne asigură raportul din 26 ianuarie 1927 – a „pătruns la prinț, la orele 15.00, la invitația valetului de cameră, dar n-a rămas decât câteva minute“.

Devenind tot mai vocală și amenințătoare la adresa familiei regale române, Zizi Lambrino a fost pusă sub urmărire nu numai de autorităţile române – cu care aceasta semnase mai multe angajamente de a nu reveni în ţară, contra unei frumoase rente viagere –, dar şi de fostul său soţ, căruia nu îi mai trebuia, în contextul exilului parizian şi al relaţiei cu Elena Lupescu, un scandal în plus, care ar fi putut atrage atenţia presei asupra sa. Sursele de informaţii ale agenţilor români și francezi erau chiar persoanele din anturajul principelui Carol şi al primei sale soții, servitori sau prieteni, toţi fiind la fel de zeloşi în a dezvălui autorităţilor franceze, contra cost, toate mişcările celor care le oferiseră un cămin şi un serviciu bine plătit. De pildă, în martie 1927, după ce a fost descoperit şi concediat de principele Carol, fostul său valet de cameră Lebranche le-a mărturisit agenţilor mai multe aspecte din viaţa stăpânului său, între care şi acela că acesta îşi urmărea fosta soţie, pe Zizi Lambrino. Săptămânal, prinţul Carol era informat de toate acţiunile lui Zizi Lambrino, tocmai de camerista acesteia, care venea la vila din Neuilly şi îi raporta fostului soţ tot ce făcea patroana sa. Urmărirea aceasta între foștii soți Carol și Zizi Lambrino era reciprocă, Elena Lupescu mărturisind că „mai deunăzi am fost siliți să concediem pe camerier și pe soția lui, descoperind că amândoi făceau spionaj pentru d-na Lambrino, căreia îi raportau zilnic tot ce făceam“.

Exasperați de șicanele lui Zizi Lambrino, pe 26 ianuarie 1927, prințul Carol și iubita sa merg și își rezervă locuri la Théatre de Paris, de unde se întorc la ora 1.00 noaptea. „În lipsa prințului Carol – consemnează raportul de urmărire –, un tânăr a transmis o scrisoare valetului, iar o tânără venită cu taxiul a adus un pachet și a rămas 10 minute în reședință. În cursul zilei au fost văzuți foștii servitori ai doamnei Lambrino, soții Ștefănescu, plimbându-se în împrejurimile casei prințului.“ Între preocupările prințului Carol, armata și aviația au avut un rol special, fiind unele dintre pasiunile sale. Înainte de a renunța la Tron, principele Carol fusese inspector general al Aeronauticii, funcție din care și-a dat demisia în decembrie 1925. Lui Carol – își amintea Elena Lupescu – „îi place automobilul și zborul“. Din acest motiv, în 27 ianuarie 1927, însoțit de doi prieteni, prințul Carol merge la Velizy, unde are o lungă discuție cu directorul Casei Aviației, Morane Saulnier. Definitorie pentru pasiunea principelui Carol pentru aviație este următoarea scenă mărturisită de Elena Lupescu: „Îmi amintesc de o seară, care a urmat unei zile de grele încercări, în care toate păreau că au mers pe dos. Carol ședea în odaia de la etaj, tăcut, descurajat, cu totul abătut, ținându-și capul în mâini în semiobscuritatea lămpii de masă. Servitorul a adus un pachet care pentru mine nu prezenta nici un interes și l-am lăsat nedesfăcut. Ochiul obosit al lui Carol a căzut asupră-i și, desfăcând pachetul, s-a înviorat ca electrificat. M-am apropiat să văd ce-l poate interesa atât de mult. Și ce era? Nimic alta decât două volume, scrise de un aviator francez, asupra mecanicii, pilotajului și construcției aeroplanelor! Carol a stat până la trei dimineața, absorbit de ele, nepăsător la tot ce-l înconjura, inclusiv de mine“. În aceeași zi, 27 ianuarie 1927, din surse oficiale, agenții de urmărire aflaseră că „părinții doamnei Lupescu, metresa prințului, erau la Paris de ieri și doreau să își ia fata [acasă]“. Din fericire pentru Carol și pentru Elena Lupescu, acest lucru nu s-a întâmplat.

Alte zile, cum ar fi 28 ianuarie 1927, sunt dedicate exclusiv primirii unor oaspeți și prieteni români din Franța, precum George Bogdan, vărul Elenei Lupescu, sau Ianculescu, fratele consulului României la Paris. Un alt trimis al guvernului român, inspectorul general de poliție C.D. Costescu, consemna într-un raport din 15 noiembrie 1926, adresat ministrului de Interne, Octavian Goga, că „am constatat că Alteța Sa este în strânse legături cu Legația [României la Paris] prin d-nul consul Ianculescu, căruia i-a botezat un copil, și cu secretarul Geblescu, care îi face legătura cu dl ministru Diamandy. Bogdan tot vine, însă foarte rar, l-a cam îndepărtat; Mircea este în legătură directă cu Boncour, advocatul principal și prin care și l-a și procurat“. Interesant de știut ar fi conținutul acestor discuții dintre principele Carol și oaspeții săi, din care nu puteau lipsi aspecte legate de situația politică din țară. Într-un alt raport trimis ministrului de Interne în noiembrie 1926, agenții secreți aduceau următoarele „informațiuni precise fără nici o rezervă“: „Victor Ianculescu, consulul de la Legația noastră, este aproape zilnic în relațiuni directe cu prințul [Carol], căruia îi comunică ziarele românești. Vinerea trecută a fost acolo cu Bogdan, ca să-i dea Neamul Românesc și Politica, în care apăruseră declarațiunile lui Iorga favorabile prințului. Consulul Ianculescu este protejatul și omul de încredere al lui Iorga“.

Fiind pasionat de cultură și de tot ce era românesc, prințul Carol nu putea rata – în acest context – o conferință ținută la Universitatea Sorbona de marele istoric Nicolae Iorga, unul dintre profesorii și susținătorii săi, care stârnește curiozitatea fostului moștenitor al Tronului. În 29 ianuarie 1927, însoțit de Elena Lupescu – pe care, se vede, părinții nu o convinseseră să se întoarcă în România! –, prințul Carol merge cu automobilul la Sorbona, unde intră singur, în timp ce iubita sa merge la cinematograful Aubert Palace din Bulevardul Italienilor, nr. 24. „La Sorbona – consemnează raportul din 30 ianuarie 1927 –, prințul a asistat la conferința profesorului Iorga, apoi a stat de vorbă mult cu acesta din urmă într-o cameră vecină. Încă de la venirea sa, ca și la plecare, el a fost obiectul unei discrete manifestări de simpatie din partea asistenței, formată în mare parte din români.“ După plecarea de la Sorbona, prințul Carol își reîntâlnește iubita la cinematograf, unde rămâne până la ora 19.45, întorcându-se apoi la Neuilly. În lipsa prințului, la reședința sa au sosit doi civili și un ofițer român, care părăsesc casa la ora 2.00 noaptea.

Următoarele două zile, 31 ianuarie și 1 februarie 1927, sunt dedicate primirii unor oaspeți, între care consulul Victor Ianculescu de la Paris și colonelul Capșa, atașatul militar al României. Deși starea de sănătate a prințului Carol nu era tocmai bună, colonelul Capșa, consulul Ianculescu și fratele său Bogdan revin în vizită în zilele de 2, 3 și 4 februarie. Rapoartele nu dau nici un detaliu despre conținutul convorbirilor, din păcate. Îndată ce starea de sănătate a prințului Carol s-a îmbunătățit, acesta a primit-o în vizită la reședința sa, în 5 februarie 1927, pe o veche prietenă a mamei sale, celebra dansatoare Loïe Fuller (1862-1928), care „a plecat spre orele 16.00 cu doamna Lupescu, pe care a luat-o la ea“. În 14 februarie 1927, prințul Carol și Elena Lupescu îi întorc vizita doamnei Fuller, la reședința acesteia din Neuilly (Bulevardul Chateau, nr. 29). Două zile mai târziu, Loïe Fuller îi face prințului Carol o vizită de trei ore.

Alături de nelipsitul colonel Capșa, prințul Carol este vizitat – pe 5 februarie 1927 – de doi domni și o doamnă, care stau la reședința din Neuilly de la ora 22.00 la ora 4.30 dimineața. Identitatea acestor din urmă persoane nu este făcută publică de către agenții serviciilor secrete franceze, astfel că nu putem ști ce calitate aveau acești oaspeți nocturni ai prințului Carol. Cert este că aceștia revin mereu la reședința princiară din Neuilly, cam la aceleași ore ale nopții. Probabil că erau persoane din anturajul apropiat al principelui și care vor face parte din viitoarea camarilă regală. Sau, poate, simpli parteneri la jocurile de noroc atât de iubite de cel de-al treilea rege al românilor. Cine poate ști? Elena Lupescu mărturisea că „jucăm adesea cărți, îndeosebi bridge. Partidele noastre se termină noaptea târziu. După aceea mâncăm, bem puțin vin, dar cu multă voie bună. Nu discutăm chestiuni grave și nici afaceri politice, despre care Carol evită să vorbească“. Acest ultim aspect este greu de crezut, mai ales că, în noaptea de 7 februarie, Bogdan Ianculescu, fratele consulului român la Paris, și căpitanul Nicolau cu soția sa îi fac principelui Carol o lungă vizită, de la 8.30 la ora 3.40 dimineața, în care, pe lângă jocul de cărți, politica a fost în mod sigur un subiect de discuție. Era aceasta și o modalitate pentru diplomații români de a afla direct de la sursă gândurile și planurile principelui Carol, care erau apoi comunicate ministrului României la Paris, Constantin Diamandy, de unde ajungeau în mod sigur – pe cale diplomatică – la premierul Ionel Brătianu, atât de interesat de toate acțiunile fostului moștenitor al Tronului României. Pe 9 februarie 1927, după vizita doamnei Danielescu, prințul Carol primește vizita unui cuplu care nu părăsește reședința din Neuilly decât la ora 1.00 noaptea. Sunt și zile, ca 10 februarie 1927, în care prințul Carol merge să facă cumpărături la magazinul Printemps și nu primește vizita nici unui oaspete.

După mai multe cercetări, agenții serviciului secret francez află identitatea uneia dintre vizitatoarele misterioase ale prințului Carol: ziarista britanică Drumond Hay Grace, care a transmis de la biroul de poștă din strada Saint Ferdinand, pe 14 februarie 1927, o lungă telegramă la Berlin. De altfel, mai mulți ziariști au păstrat legătura cu principele Carol, în condițiile în care, în România, unele partide politice și unii oameni politici (între care Ion Mihalache, de la Partidul Național Țărănesc) considerau că „se impune revizuirea, pe cale legală, a actului de la 31 decembrie 1925 și 4 ianuarie 1926. În acest scop, Partidul Național-Țărănesc crede oportună convocarea unui consiliu de coroană“. Simțind că este încă dorit în țară ca moștenitor al Tronului, principele Carol nu ezită să își clameze această calitate într-un interviu acordat agenției americane International New Service, în februarie 1927: „M-am născut ca prinț și toată educația mea era îndreptată înspre pregătirea pentru Tron. Pentru libertatea mea de astăzi răspund. Eu însumi însă am sentimentul ca și cum aș fi provocat aparența că vreau să ocolesc datoriile și obligațiile care mi-au fost impuse chiar de nașterea mea“.

Deși scria în Memoriile sale că „nu dăm interviuri și nu vorbim ziariștilor“, Elena Lupescu mărturisește totuși: „Câteva pagini despre viața noastră le-am scris pentru o publicație englezească. Nici nu știu cum de m-au convins să le scriu. Au fost primele cuvinte scrise pentru presă și, înainte de aceasta, n-am autorizat să se publice nimic, nimic scris de mine“. Interviul este acordat ziarului englez Daily Express, în 6 martie 1927, în care Elena Lupescu ține să precizeze că „prințul Carol nu a renunțat la Tron și la Coroană pentru mine, așa cum a fost făcută să creadă lumea, mulțumită unor zvonuri defăimătoare. Nu sunt nici o sirenă, nici o Circe, nici un vampir… Nu sunt decât o prietenă loială, iar nu o piedică la îndatoririle prințului Carol“. Așadar, cei doi iubiți nu ezită să reafirme calitatea la care renunțase prințul Carol: aceea de moștenitor al Tronului. De altfel, în opinia Elenei Lupescu, vinovat pentru renunțarea principelui la Tron nu era Carol, ci… premierul Ion I.C. Brătianu. „După cum am spus – scria cea de-a treia soție a viitorului rege Carol al II-lea –, primul ministru Brătianu, care caută să stăpânească România, nu are nevoie de un om cu voință, ca prințul Carol. Partidul său voiește să-l scoată din linia de succesori ai Tronului. Pentru a-și atinge acest scop, dânșii trebuie să rupă orice legătură între Carol și familia sa. Dânșii au otrăvit opinia publică, înfățișând «afacerile de iubire ale lui Carol» și chipul în care el își «înjosește țara»“.

În urma decesului lui Ionel Brătianu (noiembrie 1927), acțiunile principelui Carol de revenire în țară se intensifică, sprijinit de diverși susținători români și străini. Între aceștia din urmă, fostul deputat socialist francez Modigliani a susținut – la sediul Lojilor Masonice Reunite Franceze din Nisa, pe 24 noiembrie 1927 – un discurs în care afirma, literalmente, că „mai multe milioane [de franci] sosiseră la Paris pentru a subvenționa, în România, o acțiune a prințului Carol“. „Sursa acestor bani nu a fost indicată, dar… se poate bănui că ea se găsește nu departe de țara dumneavoastră“ – preciza G. Mauponi în scrisoarea sa.

Acesta este ultimul document din anul 1927 relativ la urmărirea principelui Carol al României pe teritoriul francez. Din acel moment, acțiunile principelui Carol de întoarcere în țară s-au diversificat, în condițiile în care chiar în România existau foarte mulți susținători ai revenirii sale pe Tron, un rol esențial în Restaurația din 8 iunie 1930 avându-l chiar unul dintre personajele acestui articol: Mihail Manoilescu.

Dr. Narcis Dorin Ion, 

Director general al Muzeului Național Peleș

Fotografiile provin din colecția domnului arhitect Mădălin Ghigeanu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.