Din culisele unui spectacol de operă

Teatrul „La Monnaie” din Bruxelles afişează până în 19 martie premiera mondială a celei de a doua opere al lui Benoît Mernier, „Disputa”, într-o distribuţie prestigioasă, în frunte cu Stephanie d’Oustrac şi Stephane Degout, avându-l la pupitru pe Patrick Davin.

Considerată una dintre operele cele mai inovatoare din Europa, „La Monnaie” şi-a fixat ca obiectiv de a crea o nouă operă pe an, după părerea directorului ei, Peter de Caluwe.

Această „comedie în proză şi muzică”, după Marivaux, este rezultatul a cinci ani de pregătiri. Compozitorul belgian a făcut o pauză de numai câteva luni după crearea primei sale opere, „Deşteptarea primăverii”, după piesa omonimă a lui Frank Wedekind.

„M-am decis să folosesc limba mea maternă, cu toate riscurile şi dificultăţile pe care acest fapt le presupune, îndreptându-mă mai curând către autori de la sfârşitul secolului la XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Am găsit chiar o piesă de Meterlinck al cărei format era perfect pentru operă. Dar când am încercat să-mi imaginez muzica, m-am găsit într-un univers apropiat de cel al lui Debussy. Doream mai ales să mă distanţez de «Deşteptarea primăverii», unde am lucrat mult asupra ambianţei, ca un fel de înveliş poetic. Mi-am îndreptat deci cercetările către teatrul clasic şi am descoperit «Disputa», o comedie destul de puţin cunoscută şi chiar stranie a lui Marivaux. Autorul tratează un subiect universal, dar într-o manieră cu totul originală şi decalată în raport cu un anumit mod de a gândi al Secolului Luminilor, în sensul că întoarcerea la natură nu rezolvă nimic, că raţiunea nu rezolvă nimic. În plus, procesul de observare pus în joc pentru a dovedi cine, bărbatul sau femeia, «a dat primul exemplu de inconstanţă şi infidelitate în dragoste» mi s-a părut extrem de contemporan, în măsura în care ne petrecem timpul încercând să ne reglăm problemele luându-i de exemplu pe ceilalţi, fie citind, fie privind un film sau participând la un voaieurism generalizat. Un ultim element m-a determinat în această alegere. Am avut şansa să văd «La Seconde Surprise de l’amour» în foarte frumoasa punere în scenă a lui Luc Bondy şi decorurile şi costumele lui Karl-Ernst Herrmann, despre care nu ştiam atunci că va participa la crearea «Disputei». Ascultând piesa, pe care n-o citisem, mi-a fost greu să cred că nu fusese adaptată, pentru că stilul lui Marivaux suna contemporan. Era un semn bun! M-am dus la Peter de Caluwe, directorul Teatrului La Monnaie cu proiectul meu şi lucrurile s-au legat”, îi povestea Benoît Mernier jurnalistului Mehdi Mahdavi, pentru revista „Opera”.

Un parfum care părea dispărut

Amor şi Cupidon

Karl-Ernst şi Ursel Herrmann, artişti deveniţi legendari după „Clementza di Tito”, montată la Bruxelles, 1982, au intrat în spiritul acestei premiere mondiale. O aventură inedită pentru aceşti specialişti ai teatrului liric din secolul al XVIII-lea, mai ales că Ursel a scris şi libretul, la patru mâini cu Joel Lauwers.

„Cum nu mă ocupasem niciodată de opera contemporană, a explicat ea, era timpul s-o fac măcar o dată în viaţă. Faptul că noi realizam şi regia a fost foarte important în elaborarea libretului. Perspectiva de a lucra în strânsă colaborare cu compozitorul şi în acelaşi timp, de a influenţa alegerile la nivelul structurii muzicale, m-a interesat în mod deosebit. Am petrecut cea mai mare parte a ultimilor doi ani în compania lui Benoît Mernier şi aşa s-a născut «Disputa»”.

Contemporaneitatea lui Marivaux

Nouă săptămâni de repetiţie, în timp ce şase sunt deja un lux pe care numai marile case şi-l pot permite, au fost condiţia necesară pentru ca Ursel Herrmann să accepte colaborarea.
Patrick Davin, unul dintre dirijorii care nu fac mereu înconjurul globului, a apreciat şi el posibilitatea de a conmunica pe îndelete cu autorii operei. „Se respiră un parfum pe care îl credeam dispărut în lumea Operei, unde totul se petrece în viteză, mai ales din cauză că soliştii sunt foarte puţin timp disponibili. Trebuie să te arăţi curajos, furios chiar, pentru a putea supraveghea cele mai mici detalii. Chiar dacă li se întâmplă să dorească ca un lucru să fie rezolvat imediat, soţii Herrmann au răbdare, abnegaţie. Energia pe care o insuflă şi o menţin este incredibilă! Ursel s-ar putea culca pe lauri, dar dă dovadă, cu blândeţe, de o încăpăţânare extraordinară. Intrarea mea în echipă a adus nu al doilea suflu, ci un alt mod de a funcţiona. N-am hotărât cine are dreptate sau nu, dar dorinţele unora şi ale celorlalţi au fost formulate mai clar. Cele ale unui compozitor sunt întotdeauna foarte simple: notele din partitură. Dirijorul este într-o oarecare măsură avocatul lui. Când fiecare se instalează pe poziţie sau când cererile privind dramaturgia mi s-au părut justificate, relativa noutate a punctului meu de vedere a permis obţinerea unui rezultat imediat. Toată lumea, şi Benoît Mernier în special, a făcut mari eforturi ca proiectul să devină o operă unică. Procesul poate părea obositor, pentru că doreşti întotdeauna să ajungi la o concluzie şi să nu mai discuţi, dar precedentele sunt numeroase – şi nu numai în domeniul operei – ale unor mari compozitori care au acceptat să-şi încredinţeze partiturile celor care fac spectacolul. Fie că e vorba despre scenele de conflict, de dragoste sau de tandreţe, Benoît propune descrieri destul de obiective ale fenomenelor…. Maniera în care tehnica sa compoziţională oscilează între vorbit şi cânt – care este o bizarerie în operă – are o naturaleţe şi o fluiditate, cu adevărat remarcabile”.

O piesă-experiment

Joel Lauwers şi Ursel Herrmann

Amour, apărătorul sentimentelor pure, al fidelităţii, al romantismului, şi Cupidon, opusul său, apărătorul libertăţii, al uşurinţei şi al infidelităţii, îşi dispută supremaţia asupra vieţii amoroase şi se hotărăsc să facă o experienţă.

În prima scenă, Prinţul este la braţul unei tinere necunoscute, iar Hermiane îşi afişează gelozia. Cei doi zei, Amor şi Cupidon, în forma umană a lui Carise şi Mesrou, intervin în cearta lor violentă propunându-le să se supună unei experienţe singulare. Patru tineri de ambele sexe sunt izolaţi încă din copilărie, feriţi de orice influenţă şi educaţi de ei. Confruntaţi cu lumea exterioară sunt observaţi metodic la primele lor emoţii. Prinţul şi Hermiane acceptă cu curiozitate. În epilog, zeii comentează rezultatul acestei experienţe, ajungând la concluzia că sentimentul dragostei nu poate fi redus numai la Iubire sau la Plăcere. Amândoi vor trebui să lucreze de acum împreună.

Alain Garichot, Albane Carrere şi Julie Mathevet

Repetiţiile corului au durat până în 19 februarie, dată la care întreaga echipă a urcat pe scenă. O „comisie” formată din Benoît Mernier, Patrick Davin, asistentul lui, Antoine Glatard, Ursel Herrmann alături de indispensabilul Joël Lauwers şi Karl-Ernst Herrmann, urmărea cu atenţie repetiţiile. Ca şi regizorul Alain Garichot, care lucra cu soliştii asupra inflexiunilor textului, mai ales cel vorbit, pentru că partitura alternează cu diferite alte modalităţi de expresie, povesteşte Mehdi Mahdavi, dezvăluind misterele culiselor.

În faţa lor, într-un spaţiu ale cărui dimensiuni permit cu greu să recreezi condiţiile de pe scenă, alături de practicabilul din metal şi pânză verde şi carcasa decorului, actriţa Katelijne Verbeke, în rolul unui Cupidon tip muschetar, şi dublul ei, Mesrou, îl măsoară cu privirea pe contratenorul Dominique Visse, purtând veşmintele Carisei, dovedindu-şi experienţa jocului în travesti, aşa cum cere opera. Pentru că, la fel ca Patrice Chéreau în mitica montare din 1976, Ursel Herrmann şi Joël Lauwers au simţit nevoia de a da mai multă substanţă comediei lui Marivaux.

Egle şi Azor

„Iniţial propunerea o avea în vedere numai pe ea şi, fără îndoială, ar fi fost posibil de făcut spectacolul, multiplicând pasajele cântate. Dar, după ce am citit textul, am avut impresia că era prea subţire pentru o operă. Piesa originală acordă un loc însemnat experienţei privindu-i pe patru tineri, în timp ce Prinţul şi Hermiane nu apar decât la început şi la sfârşit. Pentru că ştiam deja că dispunem de artişti de talia unor Stéphanie d’Oustrac şi Stéphane Degout pentru aceste două roluri, am simţit nevoia de a le acorda mai multă atenţie. Am recitit deci tot Marivaux pentru a căuta nu fraze, ci pasaje interesante în piesele în care cuplurile sunt puse în situaţii de derivă. Am descoperit două texte superbe şi puţin cunoscute, care aveau drept personaje pe Cupidon şi pe Amor: «La Reunion des Amours», proces al libertinului Cupidon prin raport cu Amorul platonic, şi «L’Amour et la Vérité”, în care primul se retrage în vârful unui arbore şi al doilea în fundul unui puţ pentru că nimeni nu-i doreşte! Structura „Disputei” a fost astfel modificată pentru că experienţa asupra lui Egle, Azor, Adine şi Mesrin nu mai aparţine Prinţului şi lui Hermiane, ci celor doi zei. Nici nivelul voieurismului nu mai este acelaşi, în măsura în care cuplul mai în vârstă devine şi el obiect al experienţei. Dintr-odată, disputa intervine pe trei planuri diferite: între zei, pentru a decide care dintre ei este mai modern şi mai potrivit, între Hermiane şi Prinţ, care pun întrebarea rămasă fără răspuns în piesa originală, şi între adolescenţii care, la sfârşit, se îndoiesc total de sentimentele lor şi se regăsesc într-o situaţie similară celei din «Cosi fan tutte»”.

Compozitorul Benoît Mernier

Cu un calm olimpian şi o concentrare fără cusur, Stéphane Degout evocă o experienţă complet diferită de cea pe care a trăit-o cu Chéreau în „Cosi fan tutte”: „Primele două săptămâni am petrecut mult timp la masă, citind textele şi discutând. Am început apoi să vedem scene întregi şi spectacolul a început să prindă formă”.

Inspirate de picturile lui Balthus, costumele create de Karl-Ernst Herrmann, autorul decorurilor, sunt descrise ca locul lumii cel mai sălbatic şi solitar, înconjurat de ziduri de o înălţime remarcabilă. „Am ridicat nişte ziduri înalte, dar locul experienţelor este total artificial. Această lume este una închisă, în care zeii sunt cu adevărat stăpâni. Cei patru adolescenţi evoluează într-un spaţiu delimitat de linii luminoase. Hermiane şi Prinţul sunt în egală măsură prinşi în inchisoarea naturală de vegetaţie, fără să ştie că sunt observaţi. Este o metaforă care a dat o piesă scurtă, dură şi spontană. Anecdota tinerei domnişoare în oglindă pe care o povesteşte Marivaux în «Spectatorul francez» este concludentă.”

Stephane Degout şi Stephanie d’Oustrac

„Disputa” lui Benoît Mernier nu este un gest liric neîntrerupt, ci un autentic teatru muzical, vorbit şi cântat, cu tăcerile lui, în care cântecul se poate desfăşura în arii intense, cu ornamentaţii, cu curbe senzuale à la Monteverdi ori turnuri ale frazei muzicale à la Couperin.

Spectatorul este captivat de orchestraţia luxuriantă, de lirismul fragmentelor, dar şi de tandreţea relaţiilor dintre personaje. Arta dirijorului Patrick Davin în „Disputa” este accesibilă, chiar dacă este traversată de ambiguităţi, este stilată şi rafinată.

Presa mondială a apreciat la superlativ calitatea acestui spectacol.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.