Dublul standard al ”cruciadelor pentru democrație”

Întrebat despre posibilitatea unei intervenții pentru înlăturarea regimului Maduro din Venezuela, vicepreședintele SUA Mike Pence a declarat, miercuri, că nu există un ”calendar” din acest punct de vedere. ”Credem că poporul a vorbit prin Adunarea Națională. Președintele interimar Guaido și-a asumat autoritatea potrivit constituției, iar noi ne concentrăm pe restabilirea statului de drept și a democrației în Venezuela”, a spus Pence pentru televiziunea Telemundo.

Juan Guaido, președintele Adunarii Naționale, s-a autoproclamat președinte interimar în luna ianuarie și a adoptat o tactică văzută cu ochi buni de Robert Fisk, unul ditre editorialiștii cei mai cunoscuți din presa britanică. Discursurile sale nu s-au cocentrat pe dărâmarea regimului Maduro, susținut de Rusia sau China, ci pe intrarea în țară a ajutoareloer umanitare trimise de SUA și țările vecine. Însă nu prin ajutoare umanitare (chiar și în cazul în care acestea ar însemna arme, după cum acuză președintele Maduro) se va putea schimba guvernul. Mulți analiști consideră că nici alegerile prezidențiale cerute de opoziție și de Guaido nu pot schimba regimul. Elementul absolut necesar este atragerea armatei de partea opoziției, iar istoria Americii Latine arată ca aceasta presupune concesii majore – nu numai amnistie pentru ofițerii din jurul actualului presedinte, ci și menținerea influenței armatei în economie și chiar recunoașterea tacită a unor fiefuri militare pe teritoriul Venezuelei.

Însă, dincolo de aceste aspecte ale luptei pentru putere, pretendentul Guaido ar face bine să analizeze nu neapărat cine îi sunt inamicii, ci prietenii din străinătate. Robert Fisk reamintește de dublul standard al Vestului în relația cu cei pe care alege să-i susțină.

”Cel mai aproape de Venezuela am fost acum mulți ani, în zona de tranzit a aeroportului din Caracas. Am văzut o mulțime de soldați cu berete roșii și un grup de bătăuși, iar asta mi-a amitit vag de Orientul Mijlociu”, scria Robert Fisc pentru The Independent, în luna februarie.

”Acum, stând în lapovița iernii levantine, îmi arunc ochii prin articolele decupate despre autocrații din regiune – Saddam, Assad, al-Sisi, Erdogan, Maohammed bin Salman (puteți voi să continuați lista) – și mă gândesc la președintele venezuelan Nicolas Maduro.

Comparația nu este deloc un clară. Nu mă gândesc la natura acestor lideri autoritari. Mă gândesc în schimb la reacția noastră față de acești indivizi. Sunt două paralele pe care le pot face: modul în care îi sancționăm și îi izolăm pe dicactorii cei urâți – sau îi iubim, de la caz la caz – și modul în care nu numai că spunem că opoziția este moștenitoarea legitimă a puterii, dar mai cerem și instalarea democrației pentru niste oameni despre a căror lupta pentru libertate se pare că am aflat abia acum, brusc.

Și mai este o temă comună în această poveste. Dacă gândiți că cei care vor o schimbare a președintelui în Venezuela sunt prea grăbiți și că sprijinul nostru pentru președintele interimar autoproclamat Juan Guaido este un pic prematur și riscăm să iscăm un război civil, atunci să știți că veți fi considerați pro-Maduro. Exact la fel, cei care s-au opus invadării Irakului în 2003 au fost considerați ”pro-Saddam”, iar cei care au spus că Vestul ar trebui să ia o pauză înainte să sprijine tot mai violenta opoziție din Siria au fost considerați ”pro-Assad”.

Iar cei care l-au apărat pe Yasser Arafat (care o lungă perioadă a fost considerat un super-terorist, apoi un super-diplomat, iar apoi din nou un super-terorist) în fața celor care nu mai doreau să fie liderul palestinienilor au fost catalogați drept ”pro-Arafat”, ”pro-palestinieni”, ”pro-teroriști” și, inevitabil, ”antisemiți”. Îmi amintesc că George W. Bush ne avertiza după 9/11 că ”fie sunteți de partea noastră, fie împotriva noastră”. Același avertisment a fost lansat și în cazul Assad.

Erdogan a folosit același discurs în Turcia (cu nici trei ani în urmă) și acest discurs era folosit în anii 1930 de nimeni altul decât Mussolini. Iar acum îl voi cita pe secretarul de Stat al administrației Trump, Michael Pompeo: ”E momentul ca fiecare țară să aleagă tabăra… fie sunteți cu forțele libertății, fie sunteți de partea lui Maduro și a masacrului comis de el”.

Ați înțeles, nu? E timpul ca toți oamenii de bine să se alăture SUA, UE, țărilor din America Latină, pentru că altfel înseamnă că i-ați sprijini pe ruși, pe chinezi, pe ciudații iranieni, pe grecii cei perfizi. Că veni vorba de Grecia, presiunea europeană a supra premierului Alexis Tsipras pentru a se conforma sprijinului UE pentru Guaido este un argument foarte bun pentru cei care vor Brexitul, însă pare prea complex pentru ca ei să-l înțeleagă.

Haideți să ne uităm puțin la tiranul favorit din zilele astea și la cuvintele folosite pentru a-l descrie de cei care sunt împotriva lui. Este un dictator puternic, înconjurat de generali, își oprimă poporul, folosește tortura, arestările în masă, crimele poliției secrete, falsificarea alegerilor, deținuții politici. Prin urmare, nu e de mirare că îl sprijinim pe cei care vor să-l alunge pe acest tip brutal și să organizeze alegeri libere. Este un referat foarte bun în favoarea politicii Vestului față de regimul Maduro. Însă este o problemă – mai sus mă refeream, cuvânt cu cuvânt, la politica Vestului față de regimul Assad din Siria, nu față de regimul Maduro. Iar sprijinul nostru pentru opoziția democratică din Siria nu a fost deloc un succes.

Nu suntem singurii vinovați pentru războiul civil din Siria, însă nu suntem nici nevinovați, din moment ce le-am oferit niște arme teribile celor care încercau să-l răstoarne pe Assad. Iar luna trecută (ianuarie – n.red.), consilierul pentru Securitate John Boldton studia oportunitatea trimiterii a 5.000 de militari americani în Columbia…

Și acum haideți să privim către un alt Maduro – cel puțin din punctul de vedere simplist al Vestului. Este vorba de mareșalul al-Sisi din Egipt, susținut de armată și ales președinte. Este un dictator puternic? Da. E înconjurat de generali? Cu siguranță, mai cu seamă că a aruncat în închisoare un general rival înaintea ultimelor alegeri. Oprimă? Absolut – dar cu scopul distrugerii ”terorismului”, desigur. Face arestări în masă? Din fericire face, căci toți deținuții din închisorile egiptene sunt ”teroriști”, sau cel puțin așa ne asigură însuși el-Sisi. Poliția secretă comite crime? Chiar dacă trecem peste cazul studentului italian despre care guvernul de la Roma crede că a fost torturat și lichidat de unul dintre șefii poliției lui el-Sisi, tot rămân o mulțime de apeluri disperate ale activiștilor. Președintele Trump i-a transmis ”sincere felicitări” lui al-Sisi, după alegeri. Deținuți politici în Egipt? Sut 60.000 și numărul crește. El-Sisi a fraudat alegerile? Nu e nicio îndoială, deși el-Sisi susține în continuare că ultimul triumf la urne, cu 97%, a fost în urma unor alegeri corecte. În Venezuela, Maduro a câștigat ultimele alegeri – fraudate, se înțelege – cu un amărât 67,84%.

Dacă ne uităm puțin mai la răsărit, în Afganistan, îi avem pe talibanii care au fost alungați de la putere de SUA, în 2001, când trupele americane au inaugurat o nouă viață în democratie, apoi în corupție și în război civil. ”Democrația” s-a făcut praf și pulbere când ”loya jurga”, marile consilii, au devenit un soi de ”grădinițe” tribale, iar americanii au spus că ar fi o exagerare să credem că ”democrația jeffersoniană” se poate transplata în Afganistan. Cât se poate de adevărat.

Acum, americanii negociază din nou cu ”teroriștii” talibani în Qatar, pentru a putea ieși din ”cimitirul imperiilor” numit Afganistan, după 17 ani de împotmolire militară, de scandaluri și înfrângeri, fără să mai amintim de bazele unde se recurgea la o tortură de care până și Maduro s-ar speria.

Și nu am mai pomenit de Saddam, nici despre relația apropiata cu un acel stat din Golf care și-a ucis, ciopârțit și îngropat în secret în Turcia un ziarist rezident în America. Ei bine, acum imaginați-vă că vebezuelanul Maduro, enervat de un jurnalist critic rezident în Miami, decide să-l maomească în Ambasada Venezuelei din Washington, îl face bucățele și îl îngroapă în secret. Ei bine, cred că lui Maduro i-ar fi fost aplicate sancțiuni de mult timp pentru așa ceva. Însă în cazul Arabiei Saudite nu se aplică sancțiuni, desigur, pentru că aici noi nu mai suntem niște susținători ai democrației.

”Acum a sosit clipa democrației și prosperității în Venezuela”, a spus John Bolton. Da, într-adevăr… Maduro conduce o țară care se scaldă în petrol, dar oamenii mor de foame. Este un nebun și un prost, chiar dacă nu l-a ajuns din urmă pe Saddam cu crimele sale. Un coleg din presă l-a descris pe Maduro drept un tiran jalnic. Chiar seamănă cu individul care lega o femeie de șinele de cale ferată într-un film mut.

Prin urmare, mult succes opozantului Guaido. E un tip aparent de treabă, vorbește bine, a fost inteligent din partea sa să susțină intrarea ajutoarelor umanitare în țară și să ceară alegeri libere, în loc să vorbeasca despre cum îi va da jos pe Maduro și pe prietenii lui militari.

Cu alte cuvinte, succes – dar ai grijă! În loc să se concetreze pe cei care nu-l susțin (grecii, de exemplu), Guaido ar trebui să analizeze mai atent cine sunt prietenii lui din străinătate. Și să se uite cu atenție la ultimele cruciade pentru libertate, democrație și dreptul la viață. Și apropo, nu am amintit aici de Libia.”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.