Regal cu Orchestra Filarmonică din Viena
Orchestra Filarmonică din Viena va interpreta de la ora 20.00, la Sala Palatului, sub bagheta lui Semyon Bychkov, lucrări de Haydn, Enescu şi Brahms. Publicul meloman se va putea delecta cu Simfonia nr. 3 în Fa Major, op.90, care “excelează în arhitectura formelor mici şi a celor mari, în transformări ingenioase”.
Dirijorul Semyon Bychkov
Solistă: soprana Valentina Naforniţă, cea mai tânără câştigătoare din istoria redutabilului Concurs “BBC Cardiff Singers of the World”.
Bucharest Symphonic Pops Orchestra în Piaţa Festivalului
Gabriel Bebeşelea ne-a dezvăluit din secretele meseriei sale
Dirijorul Gabriel Bebeşelea
Ce înseamnă să dirijezi o orchestră?
În opinia mea, termenul englez de „conductor” este perfect pentru că dirijorul este de fapt un liant. Precum conductorul electric, acesta transmite şi primeşte energie. Energia partiturii şi a compozitorului este transferată către orchestră care, la rândul ei, o transmite spre public.
Poate fi dirijorul influenţat de orchestră?
Bineînţeles! Fiecare orchestră e asemănătoare unui individ, unui organism bine conturat şi determinat. Astfel, fiecare orchestră are un mod personal de atac, de frazare, de emisie sonoră, de comunicare între membrii săi, de comunicare cu dirijori şi solişti etc. Important este ca dirijorul să reuşească să înţeleagă acest organism şi să scoată ce e mai bun, mulându-se pe tradiţiile şi predilecţiile sonore ale orchestrei. Dar cel mai important este să reuşească acest lucru în concordanţă cu stilistica şi personalitatea lucrării interpretate.
Cum descrieţi experienţa trăită pe scenă, în timpul dirijării unui concertl?
Este o experienţă inefabilă. Îmi este extrem de greu să o descriu, dar pot să spun că cercetarea minuţioasă pe care o fac pentru fiecare lucrare pe care o dirijez, are rolul să mă aducă cât mai aproape de compozitor. Totul, de fapt, este realizat în scopul redării cât mai fidele a trăirilor, ideilor, stărilor, sentimentelor compozitorului. Starea care pune stăpânire pe un muzician în timpul actului artistic este cât mai apropiată de cea a compozitorului în timpul scrierii acelei compoziţii. Astfel, se realizează un arc temporal, o conexiune compozitor-public, mijlocită de muzicieni.
De ce „instrumente” mentale sau sufleteşti avem nevoie pentru a trăi muzica clasică?
Cred că atât în cazul muzicienilor, cât şi în cazul publicului, este nevoie de deschidere. Mintea şi sufletul trebuie deschise pentru a primi experienţa trăirii sunetului. Îmi doresc de multe ori să ascult cu urechile unui spectator, să trăiesc experienţa din perspectiva melomanului. Sunt convins că trăirile sunt asemanatoare, dar vin în urma unor experienţe diferite în contact cu sunetul.
Povestiţi-ne episodul din copilărie în care aţi decis că veţi studia muzica…
În familia mea sunt destui muzicieni şi persoane care au studiat muzica, aşa că în casă se asculta foarte multă muzică clasică. Era oarecum firesc să studiez muzica şi totul a decurs natural. Totuşi, un episod din copilărie se tot repeta: luam o croşetă a mamei mele şi dirijam prin casă Eine kleine Nachtmusik şi Simfonia nr. 40 de Mozart. Era un lucru absolut inconştient, dar, rememorându-l, îmi dau seama că mi-a determinat radical dezvoltarea ulterioară.
Un dirijor eşuează când…
Nu reuşeşte să fie transmiţătorul ideii compozitorului, nu reuşeşte să transmită acea energie despre care discutam. Sau o transmite, dar nu primeşte un feedback care să îl încarce.
Se spune despre muzica clasică că este a îngerilor. Dumneavoastră aveţi vreo definiţie?
Nu îmi plac definiţiile. Aş spune mai degrabă că muzica, în genere, este un pilon de bază al formării sufleteşti. Muzica clasică, la fel ca oricare gen, poate să determine dezvoltarea într-o direcţie sau alta a persoanei. Cred că puterea muzicii clasice constă în forţa sugestiei, prin care fiecare ascultător are oportunitatea să dea frâu liber imaginaţiei şi să realizeze o conexiune personală cu o compoziţie. Muzica e un act de unicitate pentru că se realizează atunci şi acolo, iar starea muzicienilor, a publicului, determină enorm interpretarea, dar mai ales percepţia mesajului compozitorului.
Cum vă simţiţi după încheierea spectacolului?
După concert sau spectacol, noaptea este destul de lungă datorită încărcăturii pe care o primeşti în timp ce faci muzică. Fiind plin de adrenalină, îmi este greu să dorm şi atunci încep să analizez concertul. Programul meu este încărcat, aşa că trebuie foarte repede să mă detaşez de ceea ce a fost şi să mă concentrez pe ceea ce urmează pentru că, de cele mai multe ori, chiar a doua zi, am repetiţie în cu totul altă parte şi cu un repertoriu radical diferit. Dirijatul e ceva care implică extrem de multă concentrare, aşa că este vitală focalizarea cât mai rapidă pe viitorul imediat apropiat.
Fără muzica clasică, lumea ar arăta…
Nu pot să îmi dau seama pentru că, în primul rând, nu pot să îmi închipui propria viaţă fără muzica clasică. Sau mai bine zis, fără muzică, în general. Cred cu tărie în puterea creatoare a omului aşa că, în lipsa muzicii clasice, cu siguranţă s-ar fi descoperit ceva la fel de înălţător.
Ce faceţi cu 15 minute înainte de spectacol?
Nu am şi nu am avut rutine. Sunt dăţi când am nevoie să fiu singur ca să mă concentrez, dar sunt dăţi în care mă încarc de la energia pe care o emană muzicienii din orchestră înainte de concert. Depinde foarte mult de muzica pe care urmează să o interpretez, de starea de spirit pe care o am.
“The Great Restoration Work of The Romanian Athenaeum (1990-2003)”
În anul 2010, colecţia Caietele Filarmonicii „George Enescu” se îmbogăţea cu încă un volum: Marea refacere a Ateneului Român (1990-2003) – o sinteză consistentă a unei acţiuni unice prin amploarea ei, la alcătuirea căreia au contribuit substanţial istoricii Gheorghe Parusi, cu o lungă poveste a terenului pe care se află astăzi Ateneul Român; Cristian Popescu, care povesteşte cum un grup de intelectuali entuziaşti din secolul XIX transformă un viitor manej în templul culturii române, care va deveni mai apoi sala de concert a Filarmonicii din Bucureşti, Ateneul Român; arhitecta Raluca Nicoară, care îşi aminteşte prin câte avataruri a trecut clădirea Ateneului, din 1888, când a fost construită, şi până la renovarea sa din anii ‘90.
Aproape de la începuturile ei, Filarmonica „George Enescu” este instituţia care a avut în folosinţă şi în grijă monumentala clădire. Era de la sine înţeles ca Filarmonica să fie cea care s-a luptat pentru renovarea ei, şi anume, în principal, prin Cristian Mandeal, care i-a fost director din 1991 şi până în 2010 şi care povesteşte, în paginile cărţii, emoţionantele eforturi făcute pentru obţinerea finanţării şi susţinerii execuţiei marii refaceri. Firma „Proiect Bucureşti”, care are un rol esenţial în dezvoltarea Bucureştiului, a avut în grijă elaborarea proiectelor, iar lucrările de construcţie au fost executate de „Aedificia Carpaţi”. Într-un al doilea material, arhitecta Raluca Nicoară, şefă a echipei de proiectanţi, explică sistematic şi clar în ce a constat marea refacere a clădirii Ateneului Român. Într-un capitol final sunt povestite apoi, pe trei voci – Marius Stan, şef de şantier, Dan Lăcătuş, diriginte de şantier, Teodor Ioan Oprean, şef de punct de lucru, toţi de la „Aedificia Carpaţi” – cele mai pasionante episoade din timpul lucrărilor la marea refacere a Ateneului Român.
Sponsorizată de Aedificia Carpaţi şi apărută sub sigla Editurii Anima, cartea despre care vorbim are condiţii grafice excelente şi o ilustraţie unică prin complexitatea şi frumuseţea ei, care cuprinde fotografii realizate de Alexandru Dinu Şerban, Tania Preda, Gheorghe Petcu, Victoria M. Zamorano şi Suzana Holan. Deosebit de interesante sunt şi planşele extrase din proiectul de consolidare, restaurare, modernizare a Ateneului Român, elaborate de „Proiect Bucureşti S.A.”.
Timp de cinci ani s-a încercat editarea unei versiune în limba engleză care să permită un circuit internaţional şi să facă cunoscută lumii întregi performanţa excepţională a românilor. Nu a fost posibil. S-a realizat totuşi să facem un parteneriat cu Universitatea Bucureşti şi MA Programme for the Translation of the Contemporary Literary Text – English, coordonat de prof. Lidia Vianu şi, cu ajutorul masteranzilor supervizaţi de un nativ englez implicat în proiect, s-a obţinut o foarte bună traducere a textului românesc.
Autorii mulţumesc bunăvoinţei şi interesului doamnei prof. Lidia Vianu şi muncii deloc uşoare, dar profund pasionate şi responsabile a traducătorilor Ioana Ristulescu, Angela Tapoca şi Elena Daniela Radu. Aceasta din urmă a fost şi coordonatoarea întregului demers şi, alături de Jeff Davies, şi corector al textului englez.
Lansarea albumului bilingv “George Enescu. Muzicianul de geniu în imagini”
Joi, 17 septembrie, la ora 18.30, la Sala Palatului, vaavea loc lansarea albumului bilingv George Enescu. Muzicianul de geniu în imagini / George Enescu. The musical genius in pictures. Selecţia, introducerea şi legendele fotografiilor au fost realizate de muzicologul Viorel Cosma. Albumul, editat de Institutul Cultural Român în parteneriat cu Muzeul Naţional „George Enescu“, va fi prezentat de prof. univ. dr. Mihai Cosma.
Viorel Cosma ne oferă o biografie în imagini a strălucitului muzician, oprindu-se asupra primelor trei etape din viaţa sa: copilăria (1881-1895), incluzând şi perioada în care a studiat la Conservatorul din Viena; adolescenţa (1895-1910), petrecută la Paris, unde a frecventat nu numai sălile de concerte, ci şi salonul artistic al prinţesei-pianiste Elena Bibescu, care l-a recomandat Reginei Elisabeta, iar în 1898 aapărut la Ateneul Român în tripla calitate de violonist, dirijor şi compozitor. Bucurându-se de preţuirea Palatului Regal şi a prietenului Dimitrie Dinicu, dirijorul şi directorul Orchestrei Ministerului Instrucţiunii, Enescu şi-a lansat la Bucureşti primele compoziţii de amploare, începându-şi, după 1910, şi cariera de dirijor; tinereţea (1910-1921), când, după izbucnirea Primului Război Mondial, se reîntoarce în ţară, unde se implică în numeroase activităţi: fondarea premiului de compoziţie care-i poartă numele, concertele de adunare a fondurilor pentru instalarea unei orgi la Ateneul Român, recitaluri pentru răniţi în spitale etc. Mărturiile iconografice sunt semnate de fotografi celebri în epocă: Nestor Heck de la Iaşi, cel care l-a imortalizat pe Eminescu înainte de a muri, Franz Mandy, A. Brandt şi Julietta – fotografi ai Curţii Regale, dar şi de numeroşi fotografi anonimi din Europa şi SUA. Fotografiile provin din arhivele Muzeului Naţional „George Enescu“, Teatrului Naţional din Bucureşti, Muzeului Naţional de Istorie a României, Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand“ şi din arhive personale.
Evenimentul are loc în cadrul Festivalului „George Enescu“.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.