„Himerele” lui Paciurea şi „Păsările” lui Brâncuşi

Ceea ce în sculptură este, îndeobşte, particularizat şi identificat ca atare, la Paciurea devine categorie, concept, construcţie mentală pură. Însă revanşa definitivă a sculpturii ,,orientale”, interiorizate, depozitară a principiilor şi nu simplă ilustraţie a individualităţii, faţă de sculptura ,,occidentală”, pozitivistă şi în prag de epuizare ca resurse expresive, se va realiza prin concepţia şi prin acţiunea lui Brâncuşi.

Dimitrie Paciurea, Himera Pământului

Deşi contemporan strict cu Paciurea, din punct de vedere al gîndirii plastice şi al cercetării formale, Brâncuşi se situează în descendenţa acestuia. Dacă Paciurea mai păstrează încă elemente fabulatorii, dacă încercările sale rămîn mai departe într-o convenţie narativă şi în cadrele unui figurativism şarjat, Brâncuşi ţinteşte dezintegrarea materiei, scoaterea tridimensionalului din regimul gravitaţiei şi de sub fatalitatea oricărei arhitecturi exterioare. Ca şi Paciurea, dar într-un alt timp şi într-o altă perspectivă filosofică, Brâncuşi recurge, în disputa sa fundamentală cu statuarul istoric, cel căruia Rodin îi sleise şi ultimile puteri, la trei mari direcţii conceptuale şi formale.

Himera Văzduhului de Dimitrie Paciurea

Gigantul lui Paciurea

Înaintea declanşării oricăror ostilităţi, el face ostentativ dovada perfectei stăpîniri a limbajului, a convenţiilor istorice, a instrumentelor şi a tehnicilor consacrate bimilenar. Antropocentrismul clasico-renascentist şi întregul figurativism mai mult sau mai puţin încadrabil într-o anume direcţie de gîndire, sunt epuizate rapid prin intervalul dintre academism (Vitellius, doctorul Davilla) şi impresionism (portretul lui Dărăscu, Capetele de copii, Supliciul etc.). Însă marele examen al antropocentrismului şi, simultan, declaraţia de război împotriva aceleiaşi filosofii, îl constituie o lucrare aparent minoră şi circumstanţială, mai curînd o comandă practică decît o realizare artistică, şi anume Ecorşeul. Prin această lucrare Brâncuşi ia în stăpînire o întreagă civilizaţie a statuarului, îi comprimă istoria printr-o analiză halucinantă a corporalităţii, a anatomismului, a obiectualităţii exterioare şi lăuntrice a fiinţei umane, ducînd ideea construcţiei antropomorfe pînă la eviscerare şi pînă în proximitatea ideii de cadavru. Încă înaintea oricărui război declarat, Ecorşeul devine un fel de testament al întregului statuar de pînă la Rodin.

Dimitrie Paciurea, Fata cu ulcioare

Ceea ce urmează este, de fapt, ceea ce anunţă insidios şi puţin cinic această lucrare: adică o execuţie lentă, graduală şi polimorfă. Ceea ce la Paciurea reprezentase, prin Giganţi, o evaziune spre retorica mitologică, spre stratul unor culturi istoricizate, uşor de localizat, la Brâncuşi se realizează prin scufundarea în substrat, în protoistorie, în arhaicul de sub orizontul idolatriei şi al magiei. Lucrările din categoria Sărutului şi a Cuminţeniei pământului, monolitice, antiretorice, nepersonalizate şi realizate prin cioplire directă, reconectează statuarul la o vîrstă vag neolitică şi la reflexele unei umanităţi izomorfe.

Brâncuşi, Rugăciunea

Fără a se plasa în descendenţa spontană a unui model generic, dar şi fără a reanima, prin citat cultural, o anume formă muzeificată, Brâncuşi sugerează, într-o perspectivă eliberată atît de pragmatismul reprezentării, cît şi de bovarismul construcţiei imaginare, posibilitatea unei alte lecturi a sculpturii, mult mai apropiată de un anumit spaţiu al inocenţei.

Constantin Brâncuşi, Cocoşul

Constantin Brâncuşi, Cuminţenia Pământului

Cel de-al doilea front de luptă deschis împotriva sculpturii tradiţionale, cel care ar corespunde aspiraţiei postbizantine din opera lui Paciurea, este, şi în concepţia lui Brâncuşi, tot unul cu sursă bizantină, şi anume Rugăciunea. Numai că, spre deosebire de Paciurea, care s-a oprit la ornamentica bizantină, la exterioritatea previzibilă şi mecanică a drapajului, Brâncuşi extrage din tipologia bizantină austeritatea lăuntrică şi monumentalitatea indescriptibilă a sacralităţii. Fără cea mai elementară descripţie şi fără nici o aluzie individualizatoare, hieratica Rugăciunii constă în resorbţia substanţei în atitudine, în dematerializarea formei sub presiunea unui sentiment energic şi imponderabil în acelaşi timp.

Constantin Brâncuşi, Sărutul

Şi, în fine, ultima ipostază a resurecţiei nonfigurativului în concepţia lui Brâncuşi este momentul purismului, al definiţiilor, al axiomelor tridimensionale.

Fie că este vorba de Peşte, de Focă, de Ţestoasă, de Cocoş sau de oricare alta din aceeaşi categorie, aceste lucrări pot fi percepute ca o acţiune simetrică, abreviată pînă în vecinătatea interjecţiei, la Himerele lui Paciurea.

Pasărea măiastră a lui Brâncuşi sau forma unică a perfecţiunii

Însă momentul care închide cea mai amplă şi mai profundă luptă a sculpturii împotriva ei înşeşi, este tema Păsărilor, începînd cu Măiastra cea abia temperată în elanu-i figurativ şi terminînd cu Pasărea în văzduh, cu acea flamă care despică spaţiul prin propriile-i energii luminoase şi calorice.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.