JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (22)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

Pe terenul de fotbal, arbitrul este suveran şi poate arăta cartonaşul roşu oricărui sportiv. În viaţă, arbitrul este la fel de suveran şi poate de asemenea elimina pe oricine. Încă o dată: una dintre cele două deosebiri dintre jocurile copiilor şi activitatea adulţilor o reprezintă faptul că în cazul jocurilor copiilor consecinţele sunt de obicei mult mai puţin grave decât cele din jocurile adulţilor[1].

Aşadar, vom repeta ori de câte ori este nevoie:

Manifest pentru savanţii lumii: „Lăsaţi din preocupările dumneavoastră temele inutile! Concentraţi-vă geniul şi experienţa doar pentru a inventa procedeele prin care să poată oricine reveni în burta mamei, unicul loc unde nu există încă spaima faţă de moarte, iar fericirea depăşeşte clipa singură, fiind prezentă tot timpul!” 

2.c11 – satisfacţia

„Nu adaptarea, ci satisfacţia (sau lipsa de satisfacţie) este cauza conştientă sau inconştientă, declarată sau nedeclarată, a fiecărei stări. Nu adaptarea, ci satisfacţia este scopul final conştient sau inconştient, declarat sau nedeclarat, al fiecărei acţiuni a individului om[2]”. Păi, cine visează să se adapteze la o condiţie mizerabilă (chiar dacă din diferite motive o face)? Deci, nu adaptarea, ci satisfacţia este scopul final conştient sau inconştient, declarat sau nedeclarat, al fiecărui joc practicat de individul om.

Vom aminti că jocul este satisfacţia în sine, fără a putea fi, totuşi, confundat cu fericirea, întrucât tot ceea ce poate naşte satisfacţia jocului este bucurie/tristeţe. Şi vom mai adăuga că la stabilirea unui scor pozitiv, atât copilul, cât şi adultul îşi pot pune în cuvinte reuşita, în vreme ce fericirea nu poate fi verbalizată. În DEX, satisfacţia este definită drept „sentiment de mulţumire, de plăcere”, iar bucuria drept „senzaţie de mare plăcere, veselie, veste bună”, pe când despre fericire ni se spune că ar fi „o stare mentală de bine, fiind caracterizată de emoţii pozitive sau plăcute, de la mulţumire la bucurie intensă. Deosebirile par a fi doar calitative şi de nuanţă. Totuşi, bucuria şi satisfacţia le provocăm sau ni se oferă, pe când fericirea poate veni şi nechemată şi aparent din senin. Delimitarea dintre cele trei se poate face cel mai uşor, aşa cum tocmai am repetat, prin aceea că bucuria şi satisfacţia se pot pune în cuvinte, pe când fericirea nu.

Bibi (un an) este încredinţat că reprezintă centrul universului, aşa că toate persoanele ce-l înconjoară nu au altă menire decât să-i confirme această convingere. Fără ele, fără ceilalţi, centrul nu are sens, aşa cum nici mijlocul nu are sens fără margini. De aceea are atâta nevoie Bibi de cei ce-i dau atenţie, ei asta sunt şi nu şi parteneri de competiţie. Bibi îşi bagă degetul mare de la picior în gură şi are satisfacţie. O satisfacţie pură ce nu pretinde verbalizare[3]. Pe Bibi jocul îl face fericit.

Bubu (4 ani şi 5 luni) joacă fotbal în curtea blocului. Seara, la cină, povesteşte cum a contribuit el la victorie. Bubu îşi arată din plin bucuria. Dacă este împărtăşită şi de ceilalţi este şi mai bine. Dacă echipa sa a pierdut, povesteşte de asemenea şi nu uită să amintească elementele subiective care au dus la înfrângerea pe care o trăieşte din plin, o povesteşte în amănunte şi este încredinţat că data viitoare nu se va mai întâmpla să piardă. Oricum, faptul că joacă fotbal chiar şi cu copii mai mari îl face şi pe el să se simtă mai mare, ceea ce îi oferă bucurie şi satisfacţie.

Augusta (13 ani) a fost cerută la dans de Raul, elevul de la liceu. Augusta a dansat cu Raul şi îi împărtăşeşte lui Lily, colega de bancă şi cea mai bună prietenă, evenimentul. Augusta e foarte bucuroasă, mai ales că nesuferita tocilară Ramona a rămas mai toată seara pe scaun, căci n-a fost cerută de nici un băiat.

Doamna Victoria, şefa de catedră, s-a străduit mult să se facă remarcată în faţa directorului şi a colegilor, iar când, de data asta, însăşi inspectoarea a nominalizat-o la Consiliul profesoral de analiză printre evidenţiaţi (în total doar doamna Victoria şi două învăţătoare, faţă de lista lungă a celor criticaţi), a simţit că eforturile i-au fost răsplătite din plin. Şi doamna Victoria e bucuroasă şi povesteşte cu lux de amănunte la cină succesul reputat şi le oferă ailor ei budinca pe care n-o face decât la sărbători.

Tot la cină, o altă doamnă Victoria, doamna Victoria Volotaci, (V.V.), se uită cu câtă poftă mănâncă atât soţul ei, cât şi cei doi copii salata pe care le-a pus-o în faţă. Şi doamna Victoria Volotaci este bucuroasă, ba ea nici nu trebuie să spună cum de e atât de bucuroasă: putem zice că e aproape fericită. (Aproape, întrucât ştie şi-şi poate verbaliza această stare de bine, aşa că este totuşi doar bucuroasă.)

Domnul inginer doctor Gheorghe Moraşanu (Ghiţă) nu prea povesteşte succesele sale nimănui. Ghiţă consideră fiecare reuşită doar o gară de trecere atinsă în parcursul său ascendent. (Asta le spune şi prietenilor care exultă după fiecare victorie a echipei favorite: „Bucuraţi-vă, dar nu uitaţi că mai avem şapte etape până la final!”) Ghiţă, mereu cuceritor în societate, ştie că lauda de sine stârneşte invidii, aşa că îi lasă pe ceilalţi să-i constate realizările, mai precis avansările în ierarhia socială. „Vreau să cred că eu am rămas acelaşi!” spune mereu cu modestie, dar pândeşte cu satisfacţie reacţiile celor din jur. Mai ales sclipirile de invidie. Inginerul doctor Gheorghe Moraşanu îşi pune rar în cuvinte succesele, însă şi le pregăteşte cu minuţiozitate în lungi colocvii cu sine însuşi. Iar când se priveşte în oglindă, mai ales când nu e văzut de nimeni, simte o mare mulţumire: „Iată unde am ajuns!”.

Cât sunt active, toate personajele caută în jocul lor satisfacţia: că au realizat un scor bun, că au ajuns unde şi-au dorit, că au reuşit să fie apreciate, că au reuşit să trişeze fără a fi prinse, că au mâncat un prânz excelent, că fiul a devenit student (iată ce tată excepţional sunt!). La fel şi săracul că a avut ce le pune copiilor pe masă de cină sau că a izbutit să facă rost de lemne de foc. Şi, iată, toate aceste bucurii sunt rodul locului în jocurile prestate.

Satisfacţia este cea care ne permite să continuăm. Ce rost ar avea să se mai agaţă de viaţă şi ultimul boschetar, dacă nu şi-ar construi şi el nişte tabieturi care să-i ofere satisfacţie? O sticlă de rachiu, un locşor călduţ neştiut de nimeni şi numai al lui, o demonstraţie în faţa celorlalţi că nimeni nu e în stare mai bine şi mai rapid decât el să scoată cu dinţii un dop de pe o sticlă de bere.

Şi fiindcă a venit vorba despre tabieturi, domnul judecător pensionar Bazil Moraşanu este la vârsta tiraniei stereotipurilor: acestea îl ţin în continuarea vieţii. Când afirmă că politicienii de astăzi nu sunt decât nişte şnapani, abia aşteaptă ca ţara să intre în criză. Don Bazilio simte satisfacţia că IARĂŞI a avut dreptate, satisfacţie care, în cazul lui, pune în umbră neplăcerile aduse de criza pe care a prognozat-o.

Din nou nu putem să n-o scoatem în evidenţă pe celebra violoncelistă Julia Zimberlan: nu adaptarea la muzică, la instrumentul care a făcut-o faimoasă, ci chiar satisfacţie când cântă ţinând violoncelul între picioare. Da, celebra violoncelistă Julia Zimberlan este dovada de netăgăduit că nu adaptarea, ci satisfacţia este cauza conştientă sau inconştientă, declarată sau nedeclarată, a fiecărei stări. Nu adaptarea, ci satisfacţia este scopul final conştient sau inconştient, declarat sau nedeclarat, al fiecărui joc al individului om!

După cum se poate uşor observa, toţi aceşti oameni trăiesc mari sau mici victorii, dar doar Bibi (un an) şi domnişoara Julia Zimberlan, fiica Marelui Julius Zimberlan Junior şi nepoata academicianului profesor doctor Julius Zimberlan Senior (doar până ce cântă) sunt cu adevărat fericiţi. Ceilalţi îşi comentează succesele şi, simţind impulsul de a le pune în cuvinte, sunt (doar) bucuroşi.

[1] Revezi la 07 diferenţele dintre jocurile copiilor şi cele ale adulţilor, p. 12.

[2] Gheorghe Schwartz, Psihologia trasversală…, p. 225.

[3] Scălâmbăiala cu care obişnuiesc să „se adreseze” adulţii bebeluşilor nu poate fi socotită vorbire. Totuşi, faptul că îi dau atenţie constituie un factor extrem de important în dezvoltarea normală a micuţului.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.