Mari familii, mari iubiri

„Prinţesa Bibescu. Ultima orhidee”

Crescută pe treptele mai multor tronuri, Martha Bibescu devine, la rândul său, una dintre reginele atemporale care-l fascinau pe Proust şi-l fermecau pe Claudel.

Mereu avidă de orizonturi noi, ca şi de oameni noi, cerceta totul din dorinţa de a şti înaintea altora, de a fi în acelaşi timp în inima şi în creierul acelei Europe a cărei muză se credea.

În romanele ei, ca şi în „Jurnalul inedit”, una dintre principalele surse ale acestei biografii, ea a ştiut să evoce multe figuri tragice sau pitoreşti, de la familiile regale ale României şi Marii Britanii până la ultimii Romanovi, de la Proust la Churchill, de la Gorki la Mussolini, de la Anatole France la contesa de Noailles, trecând prin Henri de Jouvenel, Goering şi Ramsay Mac Donald sau Betrand de Fenelon, Andre Gide. Dintre contemporani, puţini sunt cei ce scapă de acuitatea privirii ei, de fineţea judecăţii şi de vorba ei uneori înţepătoare.

Această biografie, scrisă de Ghislain de Diesbach, utilizează documente de arhivă şi corespondenţă, reînvie un personaj fascinant şi dezvăluie faţetele unei epoci.

Într-unul dintre „Carnete”, Martha Bibescu scria în legătură cu opera ei: „Oamenii spun cu mândrie: «eu nu datorez nimic nimănui!». Ei bine, eu una datorez totul tuturor”.

„Pentru europeanul care se dă jos din Orient Express, capitala României oferă, din primăvară şi până în toamnă, aspectul unui bâlci permanent în care culorile cele mai ţipătoare, sunetele cele mai stridente şi mirosurile cele mai nesuferite, iar în cele din urmă promiscuitatea cea mai vulgară îl fac să tânjească imediat după un hotel bun unde, în tăcerea şi penumbra unui salon, poate regăsi, în compania ziarelor «Time» şi «Le Gaulois» civilizaţia lăsată în urmă. În afara hotelului se desfăşoară o viaţă cu tot ce are ea mai deplorabil şi mai pitoresc, o existenţă primitivă ce pulsează pe străduţele sordide şi întortocheate capricios, străjuite de cocioabe, în faţa cărora copii cu capul ras se luptă cu câinii pentru mâncare. Străzile sunt înveselite de dughene ale căror firme grosolane se balansează în rafalele vântului, în timp ce din magherniţe întunecate, în fundul cărora siluete nedesluşite beau ţuică şi joacă cărţi, se ridică o melopee ciudată, melodii cântate la naiuri meşteşugite de două sau trei mii de ani din tibiile vulturilor. Negustorii îşi expun marfa pe jos, stând ghemuiţi alături de ea. Aceştia îşi cară marfa precum chinezii în două coşuri agăţate de o prăjină lungă ţinută în echilibru pe umeri. Când un client se arată interesat, vânzătorii îngenunchează, îşi pun coşurile la pământ şi îşi coboară cobiliţele, operaţie ce le permite să se tocmească îndelung”. Astfel îşi începe Martha Bibescu amintirile intitulate „Un regat de ţărani”, despre o capitală nici vorbă, dar, în fond, un amalgam de sate care par să se fi refugiat în jurul bisericilor.

Aşa cum remarca Carmen Sylva, pseudonimul reginei Elisabeta a României, întâlneşti la aceşti oameni „chipuri de o frumuseţe ciudată, a căror gravitate nu lasă locul decât rareori unui surâs fin care le dezvăluie un şir de dinţi ca perlele”.

De la sosirea lui Carol I, acel neamţ ales pentru a pune capăt rivalităţilor dintre boieri, guvernul a încercat să impună un urbanism rezonabil fără să reuşească însă: „Maidane pline de câini vagabonzi despart reşedinţele princiare, unele aproape părăsite, altele, cum ar fi Palatul Ştirbei, restaurate de discipolii prea zeloşi ai lui Viollet-le-Duc. Pe şoseaua Kiseleff, teatrul unor realizări arhitecturale ale burgheziei oamenilor de afaceri, clădirile se succed, oferind privitorului toate varietăţile de stiluri la loc de cinste în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de la un Ludovic al XVI-lera bătător la ochi şi până la acel Tudor în genul Walter Scott, ca şi mostrele viitoare ale stilului münchenez, după care se înnebunesc românii. În această ţară, profund lipsită de disciplină, este cu neputinţă să se respecte un plan, o hotărâre ca să se obţină o oarecare omogenitate.

Întrucât oamenii de stat ai ţărilor mici se iau totdeauna foarte în serios, Bucureştiul se laudă deja în aceşti ani 1880, cu un mare număr de personalităţi defuncte, intrate împreună cu redingota, barba şi jobenul lor în nemurirera statuilor de bronz sau de piatră. În pofida intenţiei regale de a vedea pe scară mare şi a uniformiza, rămân încă, în afara arterelor principale, străzi fermecătoare, adevărate alei de parc, umbrite de sălcii şi de salcâmi, al căror parfum trezeşte la viaţă, primăvara, senzualitatea îngheţată din pricina iernilor lungi. Pe aceste străzi descoperi, învăluite de pomii grădinilor, case rustice încântătoare, vopsite în culori vii, de la verde deschis la roz de bomboană. La capătul străzilor, acolo unde începe câmpul, se află restaurante populare, cârciumi care amintesc de cele din Grinzig. Vara, la apusul soarelui, lumea bună din Bucureşti merge la aceste cârciumi pentru a lua masa de seară sau doar ca să bea şi să asculte ţiganii”.

Un volum de un romantism princiar, plin de melancolia lucrurilor fragile, de un contrast patetic.

„Din viaţa familiei Ion C. Brătianu”

„Sabina (Cantacuzino), Tanti Bi, cum o chemam noi cu toţii, copiii, era un personaj extraordinar. Avea o prestanţă de regină. Deşi mică, părea şi devenea chiar, în chip misterios, mare. Era frumoasă ca doamnă bătrână, o frumuseţe imperială şi doar aparent distantă, aristocratică… Se plimba repede şi energic, zilnic, la Şosea, de la un capăt la celălalt şi înapoi, sau în pădurea, pe atunci pustie şi minunată, de la Băneasa… Povestea minunat episoade din copilăria lor, a fraţilor Brătianu… Era foarte cultă. Iubea şi cunoştea muzica în profunzime. La casa ei se dădeau concerte de cameră şi se cântau sonate de George Enescu… Mai ales, avea un mare simţ al dreptăţii şi egalităţii. Ea a organizat şi întreţinut căminul de copii cu primul sistem Montessori aplicat în ţară. La fel, tot ea a înfiinţat şi şi-a dat timpul şi energia ei totală pentru un cămin de bătrâni model… Trăia singură de tot în casa ei atât de frumoasă, înconjurată de mobilă, tablouri şi bibelouri minunate… Avea o vitalitate şi o agilitate absolut extraordinare până s-a îmbolnăvit… Nimeni din familie nu a ştiut că e bolnavă… Tanti Bi detesta slăbiciunea, lăcrămarea, văicăreala, mila. Era o stoică”, scria Pia Pillat în „Sufletul nu cunoaşte distanţele”.

Făcând parte din familia ziditoare de veac a Brătienilor, Sabina Cantacuzino, autoarea acestui volum, a ştiut să dea numelui acestei familii o nouă aureolă în domeniul culturii şi al asistenţei publice, căci s-a dăruit mult susţinerii şi încurajării talentelor din domeniul ştiinţific şi cultural, precum şi operelor de caritate socială.

Sabina Cantacuzino, fiica lui Ion C. Brătianu şi sora lui Ionel, Dinu şi Vintilă Brătianu, a început să-şi scrie memoriile folosind însemnări proprii şi corespondenţa familiei, în 1921, când se împlineau o sută de ani de la naşterea celebrului ei tată. Dar nu atât înfăptuirile politice ale acestuia, cât viaţa privată a numeroasei sale familii constituie subiectul acestui volum care a acoperă perioada 1821-1891, adică cei 70 de ani cât a trăit Ion C. Brătianu. Întâmplările vieţii obişnuite de la moşia Florica şi, mai târziu, din casa de la Bucureşti, naşteri, căsătorii şi morţi, sărbători de familie şi baluri, studii în străinătate şi vacanţe, atentate şi războaie, rude şi prietenii – familiile Rosetti, Odobescu, Golescu, Davilla, Cantacuzino, Sturdza, Ghica, Alecsandri… Carol I, Regina Elisabeta şi personalităţi ale vieţii politice, zvonuri şi bârfe din epocă, pe scurt, fapte de mică şi mare istorie trăită, povestite de Sabina Cantacuzino cu vervă şi atenţie pentru detaliu, alături de nenumărate portrete memorabile.

Trăind într-un cerc de oameni care se situau în prim planul vieţii politice a ţării, devenită colaboratoare a tatălui său, Sabina Cantacuzino a fost o sfătuitoare de bună credinţă a fraţilor săi ajunşi şefi de partid, prim-miniştri sau miniştri, dovedind perspicacitate în urmărirea desfăşurării evenimentelor politice, asumându-şi responsabilităţi ce porneau din legăturile de familie, dar şi îndatorirea firească pe care o presupunea poziţia ei în viaţa societăţii.

Cronologic, după cum afirmă Elisabeta Simon în prefaţă, memoriile încep în primele decenii ale secolului al XIX-lea şi se încheie cu însemnări din anii ’41-’42, introducându-ne în atmosfera timpului şi a familiei.

„Ajungând la Bucureşti, am găsit toate lucrurile regulate, prânzul servit şi toată casa luminată cu gazul aerian. Ni s-a părut un palat feeric, dar a doua zi am înţeles în ce înghesuială era să trăim pe lângă spaţiurile neţărmurite de la Florica şi, de la început, unde trăiam raiul pe pământ.

Munceam toţi din răsputeri, ne sculam la şase şi jumătate şi până la 10 seara, afară de timpul mesei şi de o plimbare după dejun, nu ne opream din lucru, toată familia. Era chiar excesiv şi numai buna noastră constituţie ne-a păzit sănătatea, deşi eu, Taţi şi Pia am fost foarte obosite şi anemice după bacalaureat, iar Mariuţa a avut o astfel de criză încât a trebuit să suspende examenele clasei a şaptea şi să renunţe a-şi lua diploma de bacalaureat… Ca să nu piardă vremea prea multă, dejunul tatei se trimitea la Ministerul de Interne, unde era Preşedinţia Consiliului, într-un coş care veşnic conţinea două ouă proaspete, o cotletă de berbec sau de căprioară, doi cartofi copţi, un măr şi o bucăţică de lisă de chitră. Acolo, pe marginea biroului, mânca primind lume şi dictând la secretari. Nu se întorcea acasă decât la 7 seara, obosit, îngrijorat uneori şi adesea amărât. Dar, după ce trecea pragul şi dădea de noi, închidea într-însul toate necazurile, ne săruta, ne mângâia bătându-ne pe spate şi pe obraji sau scuturându-ne de umeri, glumea, înveselea pe toţi, primea raportul individual al fiecărui copil şi colectiv al mamei despre tot ce se petrecuse începând cu lecţiile. În fiecare seară, poftea la masă fără nicio ceremonie şi fără măcar să previe pe mama doi-trei senatori şi deputaţi. Câteodată soseau figuri cu totul necunoscute, dar gheaţa nu rezista atmosferei calde şi vesele, căci foarte puţin li se vorbea şi le se îngăduia să vorbească politică”.

Pline de savoarea epocii sunt descrise balurile de la Curte: „În balurile de atunci, câteva cadriluri şi lansie-ul erau dansurile de bază. Câteodată, la Curte, în ciuda angajamentelor anterioare, te preveneau în ultimul moment că faci parte dintr-un careu oficial. Cotilionul era partea cea mai veselă, cea mai frumoasă a serii. Priveliştea era încântătoare, numai tinerele femei şi fete ocupau scaunele puse de jur împrejurul salonului, domnii erau alături sau, în lipsă de loc, la spate. Feciorii aduceau pe tăvi mari accesoriile sau buchetele de flori, doamnele în acest dans privilegiat aveau dreptul să-şi aleagă tovarăşul la un rând de vals, oferindu-i o cocardă, fie un drapel, fie o floare mică, arătând astfel o preferinţă. Domnii, la rândul lor, se întreceau să prindă cea mai lungă panglică sau eşarfă, cel mai frumos buchet. La Curte, regina însăşi lucra la organizarea cotilionului, orna sau făcea inscripţii pe saşeuri cu maxime sau idei poetice. Şi aceste accesorii deveneau amintiri preţioase.

În alte case bogate, bunul gust nu domina întotdeauna. Astfel, la balul Marghiloman, s-a dat doamnelor brăţări de aur, domnilor ace de cravată de aur. Între dansuri era un bufet în care şampania nu lipsea. La sfârşit, mare supeu, unde, la masa centrală, prezidată de rege şi regină, perechile erau desemnate de mareşalul Curţii. Regele nu juca decât cadrilurile oficiale”.

Două romane, sub pana inconfundabilă a lui Andrei Makine

„Makine îşi are locul său pe raftul marii literaturi universale, între Lermontov şi Nabokov, poate cu câteva volume în spatele lui Proust”, comenta cronicarul de la „The Atlanta Journal”. Iar cel de la „The Guardian” afirma: „Andrei Makine cultivă un stil elegant, dar nu întotdeauna uşor de pătruns. Viziunea sa este pe atât de nemărginită, pe cât de bine este stăpânită proza”.

Născut în Siberia, dar stabilit la Paris spre sfârşitul anilor ’80, Andrei Makine se numără azi printre cei mai iubiţi scriitori francezi contemporani, fiind asimilat de ţara de adopţie imediat după succesul răsunător al romanului „Testamentul francez”, publicat şi în limba română la „Polirom”, distins cu cele mai prestigioase premii literare din Franţa: „Goncourt”, „Medicis” şi „Prix Goncourt des Lyceens”. Scris într-un stil sobru şi evocator inconfundabil, romanele sale au încântat cititorii, fiind traduse în peste 40 de limbi. La Editura „Polirom” au mai apărut „Crima Olgăi Arbelina”, „Pământ şi cerul lui Jacques Dorme”, „Femeia care aşteaptă”, „Iubirea omenească”, Recviem pentru Est”, „Viaţa unui bărbat necunoscut”, „Cartea scurtelor iubiri eterne” şi, recent, „O femeie iubită”. Scriitorul a fost recompensat în 2005 cu Premiul „Prinţul de Monaco” pentru vasta sa carieră literară.

În 2011, Andrei Makine dezvăluia că el se ascunde în spatele pseudonimului Gabriel Osmonde. Sub această semnătură apăruseră patru romane: „Călătoria unei femei care nu se temea de îmbătrânire”, „Cele 20.000 de femei din viaţa unui bărbat”, „Lucrarea iubirii” şi „Alternaştere”, care stârniseră interesul criticilor literari atât prin curajul şi subversivitatea scriiturii, cât şi prin misterul identităţii autorului. „Makine nu este numele meu adevărat. Osmonde este mai adânc ancorat în mine decât Makine”.

Scriitorul de origine rusă se bucură azi, la fel ca şi ieri, de un succes răsunător de public pentru cărţile apărute sub numele său.

„Lucrarea iubirii” este o carte despre refuzul vieţi contemporane, a urâţeniei, rutinei, clişeelor şi cretinismului ei, cărora li se opun desăvârşirea clipei, nemurirea pe care numai iubirea o face posibilă.

Protagonistul, un marginal caustic, ne poartă prin lumea falsului umanism, a corectitudinii politice, a învăţământului decăzut, a psihiatriei, a scriitorilor, în care, într-un capitol, ne înfăţişează satiric figuri marcante ale literaturii franceze de astăzi, cu nume nu îndestul schimbate cât să nu poată fi recunoscute, sau a pornografiei. Mizantropia personajului principal alternează cu o puternică iubire de semeni pe care vrea să-i salveze deschizându-le ochii spre frumuseţe.

Iată un mic fragment: „Dunele sunt acoperite de ierburi lungi. Noaptea, sub vânt, ele emit un murmur continuu, puţin înfricoşător. Înainte să mă culc, rectific înşiruirea celor două episoade din viaţa mea, pe care memoria mea le-a inversat dintotdeauna. Iată ordinea exactă: o mică stradă potopită de soare, o femeie pune o plantă la fereastră, un adolescent vede un piept frumos şi greu în decolteul rochiei. Piatra caldă a zidului de care se sprijină, savoarea aerului, ciorchinii mov care se revarsă peste gard condensează deodată sensul vieţii lui… O vertiginoasă intuiţie a totalităţii. Perfecţiunea clipei. O lume unde ar putea rămâne pentru eternitate… A doua zi, agresiunea. Colegii lui vor fi adulmecat în el acea lume care-şi atinsese plenitudinea. Ei simt pericolul, nu vor să pună la îndoială necesitatea de a derula filmul timpului: prima experienţă carnală, căsătorie, slujbă, copii, jocul de selecţie biologică şi naturală, îmbătrânire, moarte. Şi libertatea în toate acestea? Analiza mea e datată. Da, anii 40, cei ai adolescenţei mele. Astăzi ar fi… de fapt cam acelaşi lucru. Acelaşi film al vieţii, plus alegerile de individualizare oferite de prospectul pe care l-am luat din magazin şi care îmi foloseşte acum la aprinderea focului. O mie de posibilităţi de a-ţi personaliza programul genetic”…

„O femeie iubită”

O femeie care trebuie iubită…

O femeie care trebuie apărată…

O femeie căreia bărbaţii i-au dorit trupul şi pe care au invidiat-o pentru puterea ei extraodinară.

O femeie care încă trezeşte pasiuni: Ecaterina cea Mare. Şi o asemenea pasiune îl împinge pe tânărul regizor rus Oleg Erdmann să dezlege misterul care o înconjoară pe ţarina admirată de Voltaire, Cagliostro ori Cassanova. Cine a fost cu adevărat Ecaterina cea Mare? O desfrânată cu tendinţe nimfomane? Sau un suveran luminat care a reformat imperiul rus transformându-l într-o mare putere europeană? Dincolo de toate aceste clişee, investigaţiile lui Erdmann aduc la lumină dramele intime ale celebrului personaj istoric, constituindu-se într-un roman memorabil, ceva care transcende biografia, revelând totodată libertatea de a trăi şi de a iubi.

„Cu un aer de puştoaică suflă într-o buclă care-i gâdilă obrazul… În ultima vreme observă detaliile pe care nu le-ar fi luat niciodată în seamă înainte de a se apuca să scruteze, cu atenţie maladivă, viaţa Ecaterinei. Cea pe care istoricii o numesc Messalina rusoaică şi care, pentru Oleg, redevine o copiliţă de altădată, o mică prinţesă germană privind cum cade zăpada peste Marea Baltică”, scrie autorul.

„Uciderea lui Petru condensează întreaga domnie a Ecaterinei. Violenţa, şiretenia, puterea sexului şi dorinţa de a domina, cinismul. Şi, mai presus de orice, teatrul! Călare, deghizate în ofiţeri ai gărzii imperiale, Ecaterina şi prietena ei Daşkova etalează graţioase mişcări de echitaţie în faţa trupei ce trebuia sedusă – capă şi spadă în stare pură… În plină lovitură de stat, Ecaterina întâlneşte un june ofiţer: amândoi sunt călare, ţarina şi-a pierdut cureluşa de la mânerul spadei, iar acest necunoscut – Potemkin – i-o oferă pe a lui. În vreme ce la Sankt Petersburg se urzeşte lovitura de stat, la Paris este ars în public volumul «Emile» al lui Rousseau. În 1775, Pugaciov urmează să fie sfâşiat în bucăţi de patru cai şi apoi decapitat. Ecaterina se răzgândeşte şi porunceşte inversarea operaţiunilor. S-a crezut că din milă. De fapt, vrea să se arate mai omenoasă decât Ludovic al XV-lea: Damiens, care îl înjunghiase pe rege, a fost sfârtecat de cai cu sălbăticie”.

Fraze scurte ca nişte secvenţe de film, care evocă inevitabila istorie cu războaiele şi fastul domniei sale, cu solemnitatea ei. Faptul că Ecaterina folosea atât de des cuvântul comedie nu e o întâmplare.

De fapt, volumul se constituie în povestea unui bărbat în privirea unei femei iubite.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.