Sentinţa ÎCCJ în „Cazul Cosma” – speranţa că judecătorii vor să fie independenţi

Sînt între puţinii (dacă nu cumva singurul) care au vrut ca Sentinţa ÎCCJ în cazul Cosma să nu fie nici de achitare, aşa cum doreau adversarii DNA, dar nici de condamnare, aşa cum doreau susţinătorii Codruţei Kovesi. Oarecum surprinzător, judecătorii de la ÎCCJ au decis prin vot majoritar ca dosarul să fie rejudecat!

Decizia acestor judecători mi se pare o adevărată bornă pe drumul evoluţiei Justiţiei din România, o piatră de hotar care, de acum, poate deveni fie o banală excepţie ce va fi uitată, fie, din contră, un moment crucial care să încline definitiv balanţa în favoarea judecătorilor în împlinirea actului de Justiţie.

În ultima vreme, opinia publică a primit zeci de mărturii despre felul în care s-au derulat anchetele în diverse parchete: unele mai credibile, altele de-a dreptul absurde. Nu aveam niciodată proba certă că lucrurile stau aşa cum le descriau inculpaţii din simplul motiv că, de fiecare dată, ei erau puşi în situaţia de a relata ceva din postura de „persoană anchetată”, ceea ce, din păcate, la noi însemna că este o „persoană aproape vinovată”! Credibilitatea, în acest fel, era mai mare de partea procurorilor pentru că ei, în ochii opiniei publice, reprezentau statul, pe cînd inculpatul era văzut ca unul care exagerează pentru a-şi ascunde faptele.

Vedeţi, aceasta este esenţa acelui principiu al „prezumţiei de nevinovăţie”: ca persoana care nu este condamnată printr-o sentinţă definitivă să beneficieze de credibilitatea declaraţiilor sale şi să nu fie obligat să-şi demonstreze nevinovăţia! Din păcate, ambele aspecte sînt deseori ignorate, în spaţiul public afirmîndu-se mereu, de la oamenii simpli la Preşedintele ţării, că o persoană acuzată trebuie să-şi demonstreze nevinovăţia în faţa instanţei, deşi toate legile Justiţiei afirmă un alt principiu de drept, anume că acela care face acuzaţia trebuie s-o şi probeze!

Aceste observaţii completează acea prevedere din art. 100, al. 1 din Noul Cod de procedură penală care spune foarte clar: „În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere”. Din păcate, în aproape toate Rechizitoriile întocmite de procurori nu vom întîlni decît accidental situaţia ca anchetatorul să pună la dosar probe în favoarea inculpatului, procurorul considerînd, în mod eronat, că astfel de materiale i-ar dinamita propriile susţineri în acuzare şi i-ar strica astfel Rechizitoriul!

De aici întrebarea firească: de ce nu-şi respectă procurorii aceste obligaţii profesionale? Răspunsul este simplu: pentru că, din nefericire, anchetele penale îşi propun ca ţintă întocmirea unui Rechizitoriu care să ducă la pedepsirea vinovaţilor, deşi actul de Justiţie are ca scop principal aflarea Adevărului şi abia în subsidiar pedpesirea celor vinovaţi!

Sigur, pentru majoritatea populaţiei, toate aceste observaţii par nuanţe subtile, motiv pentru care deseori auzim că invocarea lor ar fi doar „chichiţe avocăţeşti”, deşi, în realitate, ele sînt pledoarii pentru respectarea legii!

Întorcîndu-ne acum la sentinţa ÎCCJ din dosarul Cosma, putem să înţelegem mai bine raţionamentul pe care l-au avut judecătorii. Ei aveau în faţă un dosar înaintat de procurorii de la DNA Ploieşti, care conţinea: declaraţii, înregistrări, denunţuri, martori protejaţi, expertize etc. În acelaşi timp, inculpatul Vlad Cosma sesiza instanţa că, în timpul anchetei, s-au făcut asupra lui presiuni uriaşe să declare lucruri nereale, să apară simultan atît ca martor, cît şi ca martor cu identitate protejată! Ca să nu mai vorbim despre acel stick ce ar fi trebuit, potrivit spuselor anchetatorilor, să conţină probe care să demonstreze vinovăţia inculpatului, dar care, de fapt, conţinea muzică, după care a dispărut cu totul.

Dacă, pe baza acelor probe, s-ar fi dat o sentinţă de achitare sau una de condamnare, instanţa ar fi greşit în oricare dintre variante! Poate părea redundantă această afirmaţie, însă nu este deloc aşa. Motivul? În ambele variante, ar fi însemnat că probele din dosar ar fi fost validate ca îndeplinind cerinţele prevăzute de lege, din moment ce ele ar fi dus la o sentinţă, fie ea de achitare sau de condamnare!

Or, Noul Cod de procedură penală descrie în art. 97, al. 2, denumit „Proba şi mijloacele de probă”, care sînt mijloacele prin care anchetatorii pot obţine aceste probe: a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; b) declaraţiile persoanei vătămate; c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; d) declaraţiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.

Aliniatul (3) al aceluiaşi articol 97 are însă o menţiune extrem de importantă care, din păcate, este deseori ignorată: „Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă”! Şi cum, potrivit articolului 99, al. 1 din NCPP, sarcina probei în dosarele penale aparţine în principal procurorului, atunci cînd se constată ilegalitatea obţinerii unor probe din dosar, consecinţa firească este ca inculpatul să nu fie judecat pe baza acestora!

Exact acest lucru l-a făcut instanţa ÎCCJ! Constatînd că acele procedee deja cunoscute, folosite de procurorii Mircea Negulescu „Zdreanţă” şi şeful său, Lucian Onea, judecătorii au dat sentinţa normală: rejudecarea dosarului! În acest fel, reluîndu-se procesul „de la zero”, judecătorii vor putea să administreze probele direct în instanţă, acolo unde, desigur, nu vor mai exista episoade de genul celor de la DNA Ploieşti.

Din practică ştim că astfel de sentinţe s-au dat de foarte puţine ori, mai ales din cauza unei complicităţi tacite dintre procurori şi judecători, în care inculpatului abia dacă i se recunoştea dreptul de a cere prin intermediul avocaţilor o astfel de soluţie.

Faptul că tocmai la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) s-a dat o astfel de sentinţă (rejudecarea dosarului de către instanţa a cărei hotărîre a fost desfiinţată) poate fi un bun exemplu pentru toate instanţele din ţară care s-au temut pînă acum să intre în conflict cu procurorii. Judecătorii trebuie să-şi aducă aminte mereu de acel articol 126, al. 1 din Constituţie, care spune că „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

Nici Preşedintele României, nici Scrisorile Comisiei Europene şi nici protestele de tip „#Rezist”, n-ar trebui să-i împiedice pe judecători să aplice legea şi, în acest fel, să readucă ideea de Justiţie la esenţa ei, adică aflarea Adevărului. Independenţa judecătorilor exact acest lucru înseamnă: să ia decizii doar în funcţie de propriile convingeri, bazîndu-se strict pe probele din dosare!

P.S. Pentru că legea îi include în rîndul magistraţilor atît pe judecător, cît şi pe procuror, se face deseori o confuzie care complică înţelegerea rolului pe care fiecare îl are. Astfel, e bine să ştim că doar judecătorul este în mod obligatoriu independent, aşa cum spune Constituţia la art. 124, al. 3: „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, în timp ce procurorul, conform art. 132, al. 1 din Constituţie, „îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic”, ceea ce este cu totul şi cu totul altceva! „Independenţa” şi „controlul ierarhic” sînt două noţiuni care nu pot să stea împreună pentru că se contrazic!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.