Un gând pentru patrimoniul românesc… Șerban Cantacuzino

„Nu mă socotesc un model, dar nu-i pot împiedica pe alţii să mă considere demn de urmat.“

Nu de mult, la final de februarie, s-a stins un reper discret, dar puternic, al arhitecturii şi culturii româneşti – Prinţul Şerban Cantacuzino. Deşi trăia la Londra, avea o inimă care bătea suficient de tare cât să fie auzită şi din România. Și acest lucru se întâmpla constant în ultimii aproape 30 de ani! Trăgându-se nu doar din familia Cantacuzinilor, dar şi din Bibeşti, Ştirbey şi Sturdzeşti, membru marcant al Institutului Regal al Arhitecţilor Britanici (RIBA), purtând titlul onorific Commander of the Most Excellent Order of the British Empire, omagiat şi medaliat de Academia Română la împlinirea vârstei de 80 de ani, arhitectul Şerban Cantacuzino (scris în engleză Sherban, pentru o corectă pronunţie a numelui) a fost nimeni altul decât fiul unui colos şi martir al arhitecturii româneşti – George Matei Cantacuzino (1899-1960). Soarta, generată de odioasa istorie adusă de cel de-al Doilea Război Mondial, i-a separat pe cei doi, tată şi fiu, pe când acesta din urmă avea doar 11 ani. Nu s-au mai revăzut niciodată… Oare câtă lume citeşte în spatele fotografiei serene a lui G.M. Cantacuzino, în spatele acuarelelor lui pline de culoare, drama tatălui care a încercat să fugă din ţară prin orice mijloace pentru a-şi regăsi familia refugiată peste hotare?… sau a arhitectului şi profesorului de excepţie exclus din Uniunea Arhitecţilor şi Direcţia Monumentelor Istorice? Un distins domn arhitect, verificator de proiecte, îmi povestea la un moment dat despre figura de neuitat a profesorului de istoria arhitecturii cu titlu de prinţ, despre eleganţa lui inconfundabilă (purta un costum la cursul de dimineaţă şi un altul după-amiază) şi cultura sa inegalabilă, transmisă cu generozitate pe tonul uşor graseiat. Acest om elegant şi rafinat a ştiut să scrie întru apărarea valorilor româneşti, dar şi să înfrunte războiul chiar de pe front, să schiţeze minunile arhitecturale ale Orientului şi să facă faţă temniţelor comuniste, să proiecteze clădiri emblematice, într-un stil propriu, de un modernism clasicizant, să accepte filosofic uitarea şi nedreptatea în viaţa sa profesională…

Şerban va fi avut un dor devastator pentru tatăl pe care nu l-a mai revăzut niciodată. Memoriei sale îi va fi promis că va lupta pentru păstrarea patrimoniului românesc şi că îşi va creşte copiii în tradiţia ţării sale. Ceea ce a şi făcut… Am participat, în 2008, la Palatul Mogoşoaia, la vernisajul expoziţiei de pictură „Legături de sânge“, în care Ilinca Cantacuzino, fiica arhitectului, artistă şi ea, se întâlnea peste timp cu bunicul pe care nu l-a putut cunoaşte decât din poveşti.

Nu ştiu de ce, orice gând despre Şerban Cantacuzino nu poate fi decât personal şi cald. Cred că asta poate spune oricine a interacţionat cu el. L-am cunoscut pe acest om înalt, subţire, distins și energic în 1999, pe când eram o studentă curioasă și îndrăzneață la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“, după cum se numea școala noastră pe atunci. Această întâlnire care mi-a marcat viața aveam să i-o datorez iubitei noastre profesoare de istoria arhitecturii Sanda Voiculescu, care îl invitase să țină o serie de prelegeri studenților de la Școala Postuniversitară de Restaurare, dar ne chemase și pe noi, studenții mai mici de la cursul ei opţional, să îl audiem. M-am atașat îndată de acest aristocrat cult, educat, omenos și simplu, în același timp, poate pentru că semăna puțin cu tatăl meu. Cel mai important lucru pe care l-am reținut din prelegerile lui, pe lângă faptul ca „faţadismul“ nu înseamnă restaurare, ci cosmetizare, și că în Franța și Marea Britanie acest tip de abordare este perimat de prin anii ‘80, a fost faptul că avea de gând sa înfiinţeze o fundaţie pentru salvarea patrimoniului românesc. Ceea ce a și făcut, începând cu ziua următoare, când ne-am întâlnit cu toții pe strada Sevastopol, în locuinţa uneia dintre cursantele Şcolii Postuniversitare, monument aflat într-o stare precară, situație atât de comună pentru patrimoniul nostru… Parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Așa a fost faza de concepție a Fundaţiei Pro Patrimonio, fiindcă nașterea a venit cu un an mai târziu, la Palatul Regal, în prezenţa a numeroase personalităţi.

L-am reîntâlnit la Iaşi și la Timişoara, câțiva ani mai târziu, la conferinţele pe care Fundaţia Pro Patrimonio începuse să le organizeze anual. Nu voi uita niciodată felul în care saluta pe cineva care intra într-o încăpere, ridicându-se complet în picioare și înclinându-se, apoi neapărat schimbând câteva vorbe cu persoana respectivă. Nimeni nu m-a salutat vreodată așa. Distincţie princiară înnăscută probabil că nici nu o conştientiza.

Îmi amintesc cum Sanda Voiculescu ne-a invitat odată pe toți, profesorul Cantacuzino și cursanţi, să vedem o expoziţie de restaurare a patrimoniului în holul Senatului (care se afla atunci în fosta clădire CC din Piaţa Revoluţiei). Am rămas șocată de contrastul inexprimabil dintre prinț și „senatori“ și nu am putut să nu mă întreb de ce nu el lua decizii în acea clădire în locul acelor personaje diforme, şterse, voluminoase! Îmi amintesc că am și făcut un comentariu în acest sens dnei Voiculescu, care a zâmbit, fiind obișnuită cu felul meu direct și, uneori, tăios.

L-am revăzut într-un moment dureros pentru mine, când tatăl meu suferea în spital cu un diagnostic nemilos. Era cu fiica lui Ilinca, artistă și ea, la vernisajul unei expoziţii cu lucrările grafice ale tatălui său, arhitectul G.M. Cantacuzino. Și parcă totul era despre taţi, pe acel 1 noiembrie 2007: al lui, al Ilincăi, al meu… I-am cerut atunci un autograf pe care să îl duc tatălui meu la spital și, când l-a primit, tatăl meu a spus: „nu pot sa merg așa, în pijama, să mă întâlnesc cu el… trebuie să mă aranjez“.

Am acasă, comoară nepreţuită, câteva cărți poştale scrise mărunt cu slova caligrafică și atentă a arhitectului, fiindcă, da! Şerban Cantacuzino răspundea la scrisori și o făcea cu mâna lui! Ultima era prilejuită de faptul că îi trimisesem lucrarea mea de doctorat, în care îl citasem ca pe o sursă de referinţă (consider şi astăzi că lucrările sale Re-Architecture şi New Uses for Old Buildings sunt baza teoretică a fenomenului numit astăzi conversie arhitecturală). Dar pe lângă mulțumiri, scrisoarea avea ceva dureros… îmi povestea deschis cum a încercat cu toate mijloacele să pună la Bruxelles problema Roşiei Montane și că s-a simțit și acolo blocat pe toate căile, ceea ce i-a produs o mare descurajare. Aceeaşi Roşie Montană pentru care luptase şi în ţară, prin toate mijloacele, alături de toţi cei ce doreau să i se alăture (printre ei, Asociaţia RPER, dedicată salvării patrimoniului din zonele tradiţionale miniere ale Apusenilor).

A fost rândul meu sa îl îmbărbătez, într-un mod care mi-a venit firesc, fără să mă gândesc prea mult. „Eu am încredere în destinul poporului român“, i-am răspuns. Îmi place să cred că viitorul avea să îmi dea dreptate. Îmi place sa cred că Şerban – prinţ, arhitect, profesor, soţ, tată, bunic şi mai ales om a părăsit această lume liniștit, împlinit și luminos!

Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Şerban Cantacuzino, interviu, 2009

Codina Duşoiu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.