În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Incursiunea a durat aproape o săptămână, deoarece a fost nevoie ca oamenii lui Raoul să procure suficiente atelaje spre a putea căra tot ceea ce considerau ei că ar fi cât de cât valoros. Oştenii au întotdeauna timp, atunci când nu sunt în pericol, mâncare era din belşug, nu toate femeile s-au refugiat în bisericuţă, vremea era bună. (În cronici se vorbeşte că au fost obligaţi să adune o coloană de opt sute de căruţe, ceea ce, desigur, face iarăşi parte din poveştile hipertrofiate ale epocii. Un desen încearcă să ilustreze cum atunci când primul car a pătruns în Maienţa, cel din urmă abia se încărca la Rachach, iar şirul de atelaje era neîntrerupt.)

Majoritatea localnicilor a scăpat iarăşi cu viaţa şi şi-a reconstruit degrabă bordeiele, iar Coldmar a fost înlocuit cu un alt senior mărunt. Doar Colludwig nu şi-a mai putut reveni. Ascuns într-una dintre galeriile sale subterane, el a încercat chiar să şi lupte cu atacatorii şi, într-adevăr, doi bărbaţi care au izbutit să intre şi în acel tunel au căzut pradă unor capcane egiptene, puse de pază de mult. Şi alte fragmente de colecţii au putut fi scăpate, fiind ascunse atât de bine încât soldaţii n-au reuşit să le găsească. Au mai fost, apoi, şi câteva intrări de galerii bine mascate, astfel că nici acolo n-a pătruns nici un intrus. O a treia categorie de piese salvate zăcea risipită prin curte: erau obiecte a căror valoare atacatorii n-o bănuiau (sau cu o valoare care nici nu exista pentru ei), astfel încât nu s-au mai încurcat şi cu ele, mulţumindu-se să le spargă, să le strice sau să le arunce cât acolo.

Bătrânul de 113 ani le-a adunat pe toate cu grijă, a încercat să repare ceea ce spera să mai poată repara, însă fiecare obiect distrus îi producea o asemenea suferinţă încât, după doar câteva zile, a căzut de pe picioare în plină activitate. Oamenii din sat erau ocupaţi să-şi rezolve propriile lor necazuri, iar domesticii l-au aşezat pe un aşternut şi nu conteneau să se minuneze prin câte transformări a trecut moşul; abia acum se vedea cât de îngrozitor de decrepit era: îi lipsea mâna stângă, piciorul drept, o parte a limbii, urechile; pielea îi era toată pârjolită. Îşi ţinea ochii închişi, însă era evident că nu doarme. A zăcut aşa câteva ore, apoi s-a ridicat în capul oaselor, a mai privit o dată în jur, a văzut magaziile dărâmate şi mulţimea de obiecte risipite prin curte, a vrut să spună ceva, a renunţat şi a închis ochii la loc.

A doua zi, în zori, a mai mijit o dată ochii şi a rostit cu gura lui bolnavă mai clar ca oricând:

– Ca să supravieţuieşti, trebuie să nu gândeşti la nimic. Privi îndelung în jur: Nici pentru a muri nu este altfel.

L-au îngropat aşa cum şi-a dorit, cu o parte dintre obiectele lui atât de dragi. Din păcate, lista din Îndrumar n-a putut fi respectată, cele mai multe piese nominalizate acolo nu mai erau la îndemână. Aşa că gestul pe care l-au făcut a avut o valoare pur simbolică.

Mormântul lui Colludwig a fost multă vreme atracţia Rachach-ului, aşa cum gospodăria lui, casa diavolului, a fost cel mai cunoscut loc în timpul vieţii proprietarului ei. Ciudăţenia mormântului era dată de sunetele ce veneau adesea din interior: o vreme, mai des, pe urmă, tot mai rar. Copilul, fiul strănepotului, a remarcat – aşa cum doar un copil poate intui – că era vorba despre nişte gemete ce se auzeau atunci când mai era distrusă, vândută sau dăruită una sau alta dintre piesele fostelor colecţii.

– Străstrăbunicul moare bucată cu bucată…

Partea de suflet pătruns în acele obiecte trebuia să-şi ia şi ea zborul spre înalturi, adăugându-se vieţii ce a plecat. Până ce nu se vor reîntregi toate fragmentele, Colludwig va bântui, căutându-şi liniştea. Sătenii îl vor simţi şi-l vor confunda cu diavolii. Apoi vor uita de Al Cincizeci şi treilea şi nu-i vor mai percepe decât pe demoni.

Colludwig va mai fi şi nu va mai fi printre ei.

AL CINZECI ȘI PATRULEA

(840 –877)

• Omul Mort –

(Despre cel ce obişnuia să fugă în moarte)

În micile localităţi din răsăritul Imperiului, în toponimia lumii celei mari, existau numeroase denumiri ale unor ţinuturi aureolate de legende pe cât de bine circumscrise aşteptărilor, pe atât de generoase în semnificaţiile unor imaginaţii schimbătoare. Printre ecourile oraşelor reale, se amestecau şi cele venite din mit, printre abaţiile Occidentului, se iveau lăcaşuri vizitate doar în poveşti şi vise, amintirile unor călători se amestecau de-a valma cu veşnicele dorinţe neîmplinite atât în speranţele ascultătorilor, cât şi în tainice regrete pentru faptele ratate ale povestitorilor. O geografie pe cât de savantă, pe atât de emoţională, perpetuată din generaţie în generaţie, a dat naştere la o realitate de necontestat fiindcă a devenit depozitara unei părţi a instrucţiei gentilice, insinuându-se în locurile comune ale mentalului colectiv.

Plock era un târg relativ prosper de vreo patru mii de locuitori şi a reuşit să supravieţuiască datorită munţilor, codrilor şi norocului. Aflat la marginea Imperiului, departe de marile drumuri comerciale, locuitorii săi au învăţat să ducă o viaţă autarhică, ferindu-se de orice relaţii cu străinii – care s-au dovedit mai mereu periculoşi. Practic, localitatea nu figura în nici un registru, scăpând astfel atât de birocraţia şi îndatoririle interne, cât şi de prădăciunile valurilor nesfârşite ale năvălitorilor. La fel ca şi în atâtea alte nenumărate ţinuturi necunoscute şi deci nepoftite de venetici, localnicii se bucurau şi aici de o independenţă mediată de prelaţii din episcopia cea mai apropiată, singura autoritate pe care o cunoşteau şi căreia îi serveau drept cămară secretă, situaţie cât se poate de profitabilă pentru ambele părţi. La Plock se ştia câte ceva despre Carol cel Mare, despre Roma, Constantinopol şi Paris, însă şi despre unele localităţi de peste mări şi ţări, unde îşi aveau originea tradiţională fiinţele fantastice. Însă poate tocmai datorită lor, datorită acelor vietăţi ciudate, toţi cei de departe, toţi străinii erau percepuţi drept având însuşiri stranii: oameni care se îmbrăcau altfel, care consumau alte alimente, care se rugau altei divinităţi, fiind posibil ca, după moarte, să cutreiere alte tărâmuri cereşti. De exemplu: Maienţa. Acela era un loc atât de îndepărtat, încât doar un ecou extrem de vag îl mai făcea perceptibil. Din asemenea ţinuturi atât de străine nu venea chiar niciodată nimeni, amintirea lor fiind păstrată doar de imaginaţie. Şi iată că la mijlocul veacului al nouălea de după Christos, tocmai de acolo îşi făcu apariţia la Plock un flăcău căruia abia de i-au mijit tuleii.

Tânărul fu privit de la început cu rezerve sporite. În primul rând, deoarece localnicilor le era greu să accepte că un fecior nu foarte diferit de cei născuţi în târgul lor ar fi putut proveni neapărat dintr-o localitate atât de misterioasă încât nici măcar n-aveai la îndemână legende ferme despre ea. În al doilea rând, datorită acelor ecouri schimbătoare, ajunse dinspre Maienţa în memoria lor, le venea greu să-l creadă pe străin că ar fi putut veni (de unul singur!) tocmai de unde pretindea el, fiindu-le dificil să asiste neputincioşi la sfărâmarea unui mit.

Au trebuit să treacă luni de zile până să se obişnuiască oamenii din Plock cu Al Cincizeci şi Patrulea.

Poate că bunul cititor îşi mai aminteşte despre Colludwig. Acela, în atât de lunga-i viaţă, a ţinut patru neveste. Prima i-a făcut un plod, dar, la naştere, au murit şi ea şi copilul. Şi a doua soţie i s-a prăpădit tot în vreme ce dădea viaţă unui prunc, doar că acela a supravieţuit. Cu a treia nevastă, Al Cincizeci şi Treilea a trăit multă, foarte multă vreme, fără a se bucura şi de alţi urmaşi. Iar pentru cea de a patra a fost de acum mult prea bătrân spre a-i mai face copii. Aşa că flăcăul sosit atât de neaşteptat la Plock, rodul celei de a doua soţii a Celui de Al Cincizeci şi treilea, reprezintă singura verigă de legătură în lungul şir al Celor O Sută.

Multă vreme, Al Cincizeci şi Patrulea a fost considerat un simplu animal de pripas. Doar că sălbăticiunile din codrii dădeau târcoale târgului, fără a îndrăzni să atace decât atunci când foamea le întuneca minţile de fiare. Străinul acesta, în schimb, se dovedise suspect de curajos şi venise direct în mijlocul localităţii. Părea foarte tânăr, nu purta cu el nici un bagaj, sosise pe jos şi vorbea stâlcit, însă inteligibil. Primul gând al celor din Plock fu că băiatul ar fi fost o iscoadă a unei armate ce-l urma. Numai aşa îi puteau explica îndrăzneala: doar ştiind că apariţii de o forţă suficient de puternică, poţi să-ţi permiţi să nu-ţi pese de nici o primejdie. Aşa îşi lămureau oamenii din Plock şi faptul că tânărul şi-a făcut apariţia din pădure fără a fi înarmat şi fără a avea la el merinde şi haine de schimb. Era atât de logic cum gândeau localnicii, încât nici măcar nu mai puneau la socoteală vreo altă posibilitate. Aşa că sosirea străinului a produs o agitaţie cum nu a mai cunoscut târgul de vreo două generaţii, de pe vremea când o armată de călăreţi cu feţele mânjite se apropiase primejdios şi doar o minune însoţită de o furtună năprasnică a făcut ca puhoiul să se reverse într-alte direcţii. Cu mulţi ani mai târziu, amintirea acelei spaime mai era vie în conştiinţa băştinaşilor, fiind povestită din tată în fiu drept evenimentul cel mai dramatic al întregii comunităţi. Toate grozăviile conservate astfel au ieşit la iveală şi oamenii din Plock se străduiau să-şi amintească modul cum s-au pregătit bunicii lor la atacul războinicilor cu feţele mânjite. Femeile, bătrânii şi copiii au fost adunaţi în grabă şi duşi în locurile ascunse din râpele codrilor. Cea mai mare parte dintre animale a luat aceeaşi direcţie. Bărbaţii cei mai curajoşi, apţi de o cât de mică rezistenţă, s-au organizat în nişte avanposturi de observaţie bine camuflate. La apropierea hoardelor străine, ei trebuiau să dea alarma pentru ca şi ultimii locuitori ai târgului să poată fugi din timp din calea puhoiului. Să se opună n-avea nici un sens: câteva zeci de bărbaţi nu se puteau lupta cu o oaste bine antrenată şi înarmată până în dinţi. Singura problemă pe care nu s-au înţeles cum s-o rezolve a fost soarta pe care să i-o orânduiască băiatului: în principiu, ar fi trebuit să-l omoare pentru a nu povesti amănunte despre numărul celor ce ar fi putut să le stea în cale străinilor, despre mulţimea de animale mânate la adăpost, despre direcţia unde au dispărut femeile, copiii şi bunurile duse. Pe de altă parte, dacă iscoada le-ar fi dispărut, ar fi fost de aşteptat să sosească alţi străini să-l caute, să scotocească împrejurimile şi să nu se mulţumească doar cu ce ar fi lăsat localnicii pe loc. Ce era de făcut? Tânărul se învârtea prin târg, încerca să intre în vorbă cu unul sau cu altul. La început, nişte bărbaţi au vrut să-l sperie, aşa cum se sperie o fiară ce-ţi vine prea aproape. Dar abia au aruncat cu o piatră spre el, că băiatul s-a oprit locului şi a căzut lat, ca trăsnit. Oamenii s-au apropiat de el şi au constatat că, deşi piatra nu l-a atins, el a murit: nu mai răsufla, era inert, puteai să-l întorci de pe o parte pe alta fără ca el să reacţioneze în vreun fel. L-au lăsat acolo şi s-au dus să se sfătuiască. După puţină vreme, mortul dispăruse, spre a apare din nou prin târg. Şi cu alte ocazii, ori de câte ori se simţea în primejdie, băiatul se prefăcea atât de bine că ar fi murit, încât poate că în momentele acelea se prăpădea cu adevărat: localnicii îl înţepau, îl ciupeau, îl atingeau cu foc. Trupul se comporta ca orice leş, însă, de fiecare dată, după o vreme, sufletul revenea în corpul părăsit doar temporar. Până la urmă, i s-a dat de mâncare străinului şi a fost găzduit în casa cârciumarului. Han nu exista la Plock.

La sfatul de taină, s-a luat hotărârea ca băiatul să fie îmbătat bocnă şi, în timp ce el va dormi, lumea să părăsească în linişte târgul. Câţiva tovarăşi de chef îi vor ţine tovărăşie şi vor face suficient zgomot pentru ca el să nu poată auzi ce se întâmplă afară. Iar, dacă va fi posibil, oamenii însărcinaţi să bea cu el vor încerca să-i dezlege şi limba pentru a afla cât mai multe amănunte despre cei ce l-au trimis iscoadă. Beat turtă, străinul se va afla la discreţia celor ce vor sta cu el: în funcţie de derularea evenimentelor, aceştia vor avea dreptul să-l omoare ori să-l ia cu ei, în caz că s-ar dovedi că băiatul ar fi mai valoros drept ostatic.

Zis şi făcut. Trei dintre bărbaţii cei mai serioşi din Plock au stat să bea cu străinul, în vreme ce populaţia se pregătea de bejenie. Puţin după ce s-a întunecat, oamenii şi-au luat rămas bun unii de la alţii şi s-au împărţit în două: o parte mai mare s-a îndreptat înspre codrii, cealaltă – formată doar din luptătorii cei mai viteji¹ – s-au dus în direcţia de unde venise tânărul. La cântatul cocoşului, în târg n-au mai rămas decât cei ce aveau misiunea de a îmbăta prezumtiva iscoadă. Din precauţie, gazdele duceau la gură vin amestecat cu foarte multă apă, în vreme ce oaspetelui îi turnau, din nou şi din nou, vin vechi şi amăgitor. Dar băiatul părea bine antrenat: rezista la băutură şi vorbea nesilit în graiul lui stricat. Dacă situaţia n-ar fi fost atât de dramatică, oamenii l-ar fi găsit de-a dreptul simpatic: tânărul avea darul de a te binedispune.

Nimic n-au putut afla băştinaşii din gura iscoadei. Aceasta nu spunea decât poveşti, nu sufla o vorbă despre cei ce l-au trimis înainte, despre câţi erau aceia şi ce gânduri aveau. Povestea, în schimb, despre o localitate cu nume lipsit de rezonanţă, localitate unde i-ar locui familia, despre un tată zgârcit, care punea obiectele înaintea oamenilor, un om cu care nu te puteai nicicum înţelege, pomenea cu nonşalanţă nume ale unor personalităţi în întregime necunoscute şi despre tot felul de întâmplări pe care le-ar fi trăit în drumul lui spre răsărit². Deşi vorbea cu poticneli, Al Cincizeci şi Patrulea istorisea cu un şarm cu totul special, iar “tovarăşii săi de băutură”, chiar dacă ar fi vrut să audă cu totul altceva din gura lui, îl ascultau vrăjiţi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.