Către finalul secolului al XIX-lea, din ce în ce mai mulți bucureșteni călătoresc în țară sau în afara țării, pentru studii, afaceri, relaxare sau, pur și simplu, din curiozitate. Vilegiatura, fie ea un sejur în mediul rural în timpul verii sau o cură „la băi” în stațiunile renumite ale Europei, demonstra apartenența la o clasă socială privilegiată. Cu timpul, și „căminuri mai modeste își permit luxul unei evadări, sau al unei petreceri pentru o cheltuială de nimica toată”.
Difuzarea practicii reflectă mutații profunde în structura societății românești precum și în stilul de viață- o nouă perspectivă asupra sănătății influențată de teoriile igieniste ale vremii.
Medici și pedagogi se întreceau în explicarea beneficiilor mișcării în aer liber pentru dezvoltarea armonioasă a noilor generații. „Răsfoind cartea mare a naturii”, prin excursii periodice, copiii dobândesc „elasticitate, se deprind cu variații de climă, cu osteneala”, își dezvoltă spiritul de observație, dar mai ales se pregătesc pentru „vălmășagul de mai târziu al vieții”. „Afară din oraș, nu numai educația fizică ci și educația morală este în câștig. Lumina, soarele, pădurea și câmpurile, măresc și purifică gândul și inima omului, însănătoșesc în același timp spiritul și corpul, scăpându-l de germenii maladiilor ca și de aceia ai imoralităților”. În acest spirit, în anul 1891 se înființează „Cercul excursioniștilor”, prima organizație turistică din București care își propunea să contribuie la educarea tinerilor prin excursii cu caracter cultural iar „ca mijloc de locomoție se adopta piciorul”.
Pentru alte generații, uzanțele dictau căutarea sănătății într-una din stațiunile Europei Centrale sau din Franța (Karlsbad, Marienbad, Franzenbad, Bad Kissingen, Bad Ems, Vichy, Aix-les-Bains, Aachen, ș.a.). Aici se construiesc hoteluri luxoase sau vile somptuoase, dând astfel naștere unui important patrimoniu arhitectural. În acest nou cadru social, participarea la activități sportive (turnee de tenis, golf, bowling, regate, curse de cai și, mai tărziu, de automobile) mai ales în calitate de spectator, era percepută drept o altă manifestare a eleganței, o afacere mondenă rezervată aristocrației și burgheziei înstărite. Încă din anii ’70 ai secolului al XIX-lea, J.W. Ozanne consemna faptul că vasele cu aburi de pe Dunăre, „modele de lux și confort, erau înțesate cu moldo-valahi care se întorceau din voiajul anual de la Paris și din Germania”.
Moda relaxării în stațiunile balneare sau la munte debutează și în România. Exodul bucureștenilor începea cu primele semne ale verii iar deplasarea se făcea în cerc familiar sau în cel al cunoștințelor apropiate. Stabilimentele aflate într-o fază de organizare incipientă erau greu accesibile, lipsite de confort și costisitoare (Balta Albă în Râmnicu Sărat, Pucioasa în Dâmbovița, Boboci în Buzău, salina de la Slănic Prahova, ș.a,). Organizarea modernă a stațiunilor se intensifică, protipendada experimentând „băi de iod, sulf sau nămol” la: Govora, Lacul Sărat, Slănic Moldova, Techirghiol, Amara, Călimănești, ș.a. Despre Slănic Moldova, acest „Aix-les-Bains al României”, Sabina Cantacuzino nota: „Slănicul era atunci foarte frecventat. Deși nu se cunoștea compoziția apelor, multă lume le bea cu încredere și de nu le făcea bine nu le făcea nici rău cu ajutorul aerului, pădurilor de brad și de fag, liniștei și schimbării de regim al orașului, mai ales că se luau băi și dușuri”. Până în 1905 oferta stațiunii se diversifică, incluzând „hidroterapia, electricitatea, inhalațiile, aerul comprimat și masajul”.
Alți bucureșteni se îndreptau spre „băile de mare” de la Mamaia (începând din 1906). Interesul autorităților pentru dezvoltarea turismului românesc se observă în proiecte de lege precum „Legea pentru încurajarea și dezvoltarea exploatării apelor minerale din țară și a produselor lor” (1886) prin care se acordau scutiri de la plata impozitelor stabilimentelor de băi şi ape minerale din ţară dar și reduceri la transportul apelor minerale, materialelor și instrumentelor destinate exploatării acestora. Regulamentele C.F.R. încurajau plimbarea cu trenul, prin așa-numitele „trenuri de plăcere” care circulau doar la sfârșit de săptămână și în zilele de sărbătoare legală din timpul verii și care ofereau 50% reducere la prețul biletelor către destinații de vacanță cu condiția întoarcerii a doua zi. „Biletele la băi”, înființate prin „Regulamentul pentru călătoria cu preț scăzut al vizitatorilor băilor și stațiunilor climaterice din țară” (1902) încurajau publicul larg să călătorească spre destinații precum: Lacul Sărat, Bușteni, Sărata Monteoru, Câmpina, Câmpulung, Bughea, Săcel, Constanța, Telega, Govora, Călimănești, Căciulata, Vulcana, Ocnele Mari, Bălțătești, Oglinzi, Predeal, Pucioasa, Olănești, Sinaia, Balta Albă, Slănic Prahova, și Slănic Moldova. Spre folosul „miilor de bolnavi” sunt publicate ghiduri complexe (ex. Apele minerale și stațiunile climaterice din România, dr. Al. Saabner-Tuduri, 1900) în care fiecare stațiune este prezentată în detaliu, cu informații despre: „topografia, istoricul, climatologia, geologia, fauna, flora, analizele, întrebuințările medicale precum și prețioase indicațiuni privitoare la instalațiuni, la serviciul medical, la numărul vizitatorilor, excursii”.
În perioada La Belle Époque, Sinaia devine cel dintâi spaţiu rezidenţial al reşedinţelor de vară, comasând reşedinţele protipendadei în apropierea celei princiare. Maude Rea Parkinson își amintea: „La Sinaia ajungi cam în patru ore cu trenul de la București și […] este cu siguranță stațiunea cea mai la modă. Curtea regală merge acolo vara să scape de căldura insuportabilă de la București.[…] Uneori cei din capitală rămân în Sinaia până toamna târziu. Bineînțeles că o bună parte din eticheta de la Curte este lăsată în urmă la București, așa că familia regală și membrii Curții se pot relaxa. Tenisul, vânătoarea cu câini și drumețiile pe munte se numără printre distracții”.
Vara dar și toamna în timpul culesul viilor, viața și animația capitalei se muta la moșiile pe care cei înstăriți le dețineau în zone pitorești ale țării, în conace care suportă renovări, sau sunt de-a dreptul reclădite, pentru a exprima stilurile arhitectonice la modă în Occident (ex. conacul Filipescu de la Copăceni, conacul Văcărescu-Callimachi de la Mănești, conacul de la Florica, conacul de la Leordeni, ș.a.). Jurnalele descriu oazele de confort, liniște și sănătate unde musafiriii se perindau zilnic. Uneori, reședința de vară este rememorată ca fiind „vatra şi cuibul adevărat”, unde copiii creșteau armonios și unde figura paternă își făcea apariția din când în când, atunci când se putea desprinde de îndatoririle funcției exercitate în capitală. Casa pare că „trăieşte, are un suflet plămădit din sufletele noastre ale tuturor, ale celor morţi şi ale celor vii”.
Despre moșia de la Leurdeni (Leordeni, Argeș), Anna Kretzulescu-Lahovary scria: „…era micuță, arăta de parcă crescuse singură pe marginea terasei și era înconjurată de flori, de tufe de trandafiri mereu înfloriți, de diferite feluri de arbori și arbuști, de ienupăr și scoruș. Pereții terasei, grilajul de fier, marea scară de piatră se profilau pe fundalul dealurilor împădurite cu stejari și peste plantațiile de viță-de-vie. Iar de la terasă începea lumea: câmpia care se întindea până dincolo de orizont, cu satele ascunse după perdele de verdeață și mai departe, până la locul în care cerul se întâlnea cu pământul. […]Chiar în mijlocul terasei și al gospodăriei, pe latura sudică se afla un salcâm japonez […]În jurul salcâmului, pe rondul de pietriș, fuseseră instalate bănci. Era „salonul” din care priveam apusul de soare și crepusculele aurii, locul de unde contemplam orizontul, pierdute în conversații fără sfârșit”.
Plimbările prin pădure, la pas sau călare, vizitele la Florica sau la Golești, excursiile cu automobilul la cele mai apropiate stațiuni sau mănăstiri nuanțau tabloul zilelor de vară.
La rândul ei, Sabina Cantacuzino își amintea de momentele trăite alături de cunoștințele de la Leurdeni: „[…] veniau foarte des la Florica, făceam plimbări nesfârșite călări, petreceau noaptea la noi, ne costumam împreună cu cei din Golești, dansam, ne jucam între noi, dar nu prea târziu, căci noaptea la țară nu era făcută pentru petreceri și ziua pentru somn”.
PS.Expozitia „Interior-intimitate-afinitate în reședințe particulare din Bucureștiul La Belle Époque” este deschisa la casa Filipescu Cesianu/Muzeul Municipiului Bucuresti pina la 28 mai 2023.
Foto: Interioare din conacul familiei Kretzulescu de la Leordeni (Argeș), final de secol XIX. Fotografiile fac parte din patrimoniul Muzeului Municipiului București, colecția „Fotografii”.
Bibliografie:
Victor Bilciurescu, București și bucureșteni de ieri și de azi, Universul, București, 1945.
Sabina Cantacuzino, Din viața familiei I. C. Brătianu (1821-1891), Universul, București, 1933.
Anna Kretzulescu-Lahovary, Nebiruita flacără a vieţii. Amintiri, 1867–1952, Humanitas, București, 2018.
Narcis Dorin Ion, Florica-Vatra Brătienilor, Muzeul Național Brătianu, Magic Print, Onești, 2019.
Adrian Majuru, Excursie și vilegiatură, https://www.cotidianul.ro/excursie-si-vilegiatura/
J.W. Ozanne, Trei ani în România, Humanitas, București, 2015.
Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, București, Humanitas, 2017.
Mariana Neț, Au fost odată două orașe. New York și București la 1900, Corint, București, 2021.
Ethel Greening Pantazzi, România în lumini și umbre, Humanitas, București, 2015.
Maude Rea Parkinson, Douazeci de ani în România 1889-1911, Humanitas, București, 2014.
Toader Popescu, Proiectul feroviar românesc (1842-1916), Simetria, București, 2014.
Cultura română, 1903-1904.
Natura, 1911-1912.
Asta era odata. Acum statiunile nu mai sunt promovate. Primii vinovati sunt doctorii, care nu mai recomanda tratamente balneare, ci perscriu tot felul de porcarii, numite suplimente alimentare. Administratiile locale nu mai investesc in statiuni. Se bate moneda pe turismul rural, care nu poate inlocui binefacerile apelor minerale si a tratamentelor balneare. HORECA a devenit afacerea unor ” investitori ” cu stele si grade, needucati si neinstruiti. Sunt din ce in ce mai putini straini care vin in Romania, pentru ca n-au la ce veni. Litoralul romanesc a ajuns in paragina, hotelurile vechi sunt aproape de nelocuit, iar cele noi, ” de fite „, au preturi exagerate si sunt frecventate de VIP-uri, scursoarea societatii. Si ne miram ca romanii mai cu dare de mana prefera Bulgaria, Turcia si Grecia.