Axa lumii (15)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Anii se adună, nisipul clepsidrei se scurge şi – iată – găsim urmele trecerii Celui de Al Cincizeci şi nouălea ba în Aquitania (însoţindu-l pe evreul Ţipor), ba la Reichenau şi la Hildsheim (însoţindu-l pe ducele Gerald), ba la Pavia (însoţindu-l pe sarazinul numit şi Călătorul). Doar în Bizanţ nu s-a mai întors niciodată. De stabilit se pare că s-a stabilit la Veneţia. (Unde, să ne amintim, şi-ar fi avut bârlogul şi acelaşi Călător și unde i-ar fi fost aduse rudele oatatice sub Constantinopol.) Dar traseele sale sunt numeroase şi chiar dacă scribul are temei să creadă că Al Cincizeci şi nouălea a trecut şi pe la Lerines şi Ferme zu Chiuso, că a iniţiat şi controlat un profitabil drum al mănăstirilor, acelaşi scrib n-are dovezi pentru multe dintre cele ce i s-au pus în cârcă unui personaj ce purta mai mult apelativul părintelui său decât apelativul propriu. De exemplu, scribul n-a reuşit să descopere nici un indiciu în legătură cu cel pentru care lucra Kal-Juglans, pentru cine a realizat mai înainte pomenitul „drum al mănăstirilor” (în caz că l-ar fi realizat într-adevăr), despre relaţiile cu Arduin din Ivrea, regele Paviei, locul şi momentul de unde biografia personajului devine atât de stufoasă şi greu de urmărit, despre numeroasele misiuni pe care şi le-a asumat în numele dogilor Republicii Lagunelor, stăpânii Mării Adriatice, acei numiţi de Otto III „duci ai Veneţiei şi ai Dalmaţiei”. Dacă există temeiuri să admitem rolul Celui de Al Cincizeci şi nouălea pe lângă mai marii Veneţiei, pare, în schimb, cu totul fantezistă descrierea misiunii aceluiaşi personaj în stabilirea pactului dintre Bizanţ şi Fatimizii egipteni asupra Siriei, pact din anul 1001, an în care Kal se mai afla în Nordul Italiei şi mai era preocupat, în primul rând, de a căuta răspunsul la data Apocalipsei Întârziate. O ipoteză după care Cel de Al Cincizeci şi nouălea n-ar fi fost trimis în Occident decât pentru a continua incognito munca părintelui său, care şi el – vă mai amintiţi şi asta? – ar fi acţionat sub acoperire, nu este întărită de nici o dovadă, ci doar de amănunte melodramatice, demne de un serial de aventuri, în care tânărul soţ şi tată revine de mai multe ori pe furiş să şi-i vadă pe cei apropiaţi, iar întreaga persecutare a familiei n-ar fi fost decât o înscenare pentru ochii celor în mijlocul cărora eroul a fost trimis/infiltrat. (Întrucât, într-adevăr, numele lui Juglans apare de multe ori din nou, romanţul senzaţional îl va dori în economia sa şi pe Cel de Al Cincizeci şi optulea reînviat.) La fel cum nu avem nici o dovadă serioasă că Veneţia ar fi fost conştientă de extraordinara descoperire a norvegianului Leif Erikson, cel ce a ajuns cu drakarele sale în Ţara Vinului, pe coastele orientale a ceea ce numim astăzi America de Nord. Veneţia abia a ajuns să fie considerată “Regina Adriaticei” şi preocupările ei nu depăşeau cu mult Marea de Mijloc, unde arabii şi romeii îi rămâneau oricând concurenţi primejdioşi. Despre tentativele dogilor de la începutul noului mileniu de a-şi trimite corăbiile în largul Atlanticului, scribul nu dispune de nici un fel de documente… În schimb, tocmai relaţiile privilegiate dintre Veneţia şi împăratul Răsăritului, Vasile al II-lea, cel ce i-ar fi prigonit familia lui Kal şi faptul că, cel puţin formal, Cel de Al Cincizeci şi nouălea s-a stabilit tocmai în oraşul lagunelor a reprezentat punctul de pornire al complicatei poveşti a aventurilor lui Kal/Juglans, prototipul spionului veacului XI. (Este şi motivul pentru care scribul, aflat pe un teren atât de mişcător, în care imaginaţia autorilor şi orizontul de aşteptare al receptorilor cerea o anumită poveste – poate şi ca o contrapondere a săţioasei şi sleitei teme a Apocalipsei care nu a sosit la momentul aşteptat – nu este dispus să urmeze calea cerută a romanţului senzaţional. Ceea ce are şi o consecinţă profund neplăcută, pe care scribul – fiind conştient de ea – nu poate decât s-o regrete: biografia lui Kal este una dintre cele mai palide dintre cele descrise, tot ceea ce era cât de cât demonstrabil în legătură cu a doua jumătate a vieţii sale spulberându-se la prima atingere, la fel cum trupul papei Silvestru II, Gerbert, s-a risipit în neant, atunci când, multe secole mai târziu, mormântul i-a fost deschis şi priveliştea extrem de bine păstratului cadavru n-a durat mai mult decât câteva fracţiuni de secundă.)

Kal nu ajunge să rupă nici una dintre cele şapte peceţi şi nici nu are putere de a sufla în vreuna dintre trâmbiţele din scripturi. Principala sa neputinţă provine din faptul că niciodată nu poate fi sigur dacă a săvârşit un act real sau dacă doar şi-i l-a imaginat. Totuşi, odată cu vremea, ajunge la concluzia că el – departe de a fi personajul principal – nu reprezintă decât o biată unealtă a Antihristului. Este ultima concluzie şi ea îl face să scrie că, în apropierea Apocalipsei, Antihristul se insinuează în toţi cei ce-i oferă ospitalitate, indiferent de puterea reală pe care o are fiecare de a face rău. Insinuarea aceasta a fiarei în oameni este una dintre ultimele probe la care este supusă lumea înainte de Judecata de Apoi, concluzionează Kal. Astfel se explică şi nenumăratele capete ale Fiarei descrise în viziunile proorocilor. Dar niciunde nu moralizează Cel de Al Cincizeci şi nouălea că ar exista o poruncă a unui act de dreaptă credinţă să te opui pătrunderii în tine a Antihrisului. „Dumnezeu a lăsat oamenii să se nască din oameni, iar plăcerea nu este dată sfinţilor”, scrie Kal. „Am văzut că nu există pentru oameni plăcere în afara intervenţiei Antihristului. Fără asta n-ar mai fi oameni¹. Dar Antihristul ar putea exista fără oameni? Pe cine ar mai ispiti? Doar pierind oamenii, va dispare şi Fiara? Însă în Apocalipsă nu este vorba despre dispariţia umanităţii, ci despre timpul celor aleşi.” Etc. Asemenea idei apar de acum şi în dialogurile cu papa Silvestru, dar, acolo, răspunsurile lui Gerbert la acest subiect au fost înlăturate. Într-o ediţie târzie, din secolul al XV-lea, replicile papei sunt reintroduse, dar nu reprezintă decât adăugiri impersonale, sub forma unor texte canonice în spiritul epocii respective. De altfel, convorbirile dintre cele două personaje au devenit, cu timpul, cărţi de citire, iar conţinutul lor nu mai are nici o legătură cu adevărul istoric. Ele s-au transmis ca nişte comentarii despre Apocalipsă, în care un ierarh fără nume stă de vorbă cu un nobil neştiutor, dar doritor să afle. Doar scurte fragmente din textul iniţial mai sunt păstrate, precum şi câteva expresii arhaice, singurele elemente care ne fac să recunoaştem umbra mărcii originale.

Cel de Al Cincizeci şi nouălea notează, mai târziu, că Antihristul nu este o identitate de sine stătătoare, ci o stare. O stare dispersată în cea mai mare parte dintre oameni. Când va reuşi să pătrundă în toţi muritorii, atunci se va declanşa Apocalipsa. „Antihristul este răul necunoscut, răul fără faţă. Împotriva acestui rău, cel mai înspăimântător dintre rele – fiindcă întotdeauna mai îngăduie o adăugare malefică la un trup fără contururi delimitate clar – oamenii nu sunt în stare să lupte singuri. Răul fără faţă este răul cel mare, Antihristul. Împotriva lui, oamenii n-au şanse de izbândă, decât dacă sunt ajutaţi de Messia, de Mântuitor”. Odată ajuns la această concluzie, pe care o va păstra până la sfârşitul zilelor sale, Kal a încetat să mai caute printre semeni chipul desluşit al Antihristului. Stricarea generală a oamenilor – despre care vorbea toată lumea – devenise pentru el semnul sigur şi suficient că aceasta este însăşi Fiara care prevesteşte Judecata. Dar în ceea ce privea chipurile celor cu „faţa luminată”? Cel de Al Cincizeci şi nouălea îmbătrânea şi el, iar oglinda îi provoca mai degrabă insatisfacţie. Mai avea el însuşi „faţa luminată”? Kal nu mai era sigur. Nici măcar nu mai era cineva disponibil de a fi consultat, cineva care să-l fi cunoscut şi pe Juglans şi care să poată face deosebirea dintre chipul bătrânului Kal şi cel al tatălui său. Dacă această deosebire mai exista. Exista: la bătrâneţe, cutele de deasupra nasului lui Kal se adânciseră atât de mult, încât aveai impresia că tot capul i se va desface pe nesimţite în două bucăţi. Dar faţa i-a rămas luminoasă. („Nu poate fi adevărat, îşi spunea Cel de Al Cincizeci şi nouălea: cel mult pot semăna cu imaginea pe care tata ar fi atins-o, dacă ar fi trăit la fel de mult ca mine”. Era vorba cu adevărat doar de o asemănare? „Şi nu este vorba doar de vârstă. Grecii aveau dreptate” mai scrie el: „Frumuseţea fizică este o calitate morală”. „Iar, odată cu etatea, o pierdem şi pe aceea”, adaugă ulterior.

În anul 1064, „anul lui Beda Venerabilul”, anul 1073, după calendarul iacobit, Cel de Al Cincizeci şi nouălea avea optzeci şi opt de ani. Nu s-a îndoit nicio clipă că va trăi până la acea dată, la fel cum ştia exact că acesta îi va fi sorocul. Într-o scriere adăugată mult ulterior, se notează că ultimele cuvinte ale lui Juglans – cu care Kal este înlocuit tot mai frecvent după moartea lui Gerbert – ar fi fost: „Iată, Apocalipsa vine! Nu trebuie să aşteptaţi o <Apocalipsă universală>. Timpul nu există. Nu există decât clipa. Iată! Clipa a sosit!”. Nu ne aflăm în faţa felului de a se exprima al lui Kal. Marea majoritate a însemnărilor găsite de scrib şi atribuibile Celui de Al Cincizeci şi nouălea au o anumită marcă stilistică. Aici, maniera lipseşte. Cu toate acestea, în foarte multe culegeri de citate din spusele oamenilor celebri, rândurile de mai sus sunt ataşate numelui personajului nostru (Celui de Al Cincizeci şi optulea şi Celui de Al Cincizeci şi nouălea în aceeaşi măsură, istoria nemaideosebindu-i).

Biografia lui Kal reprezintă încă un eşec în munca scribului. Personajul a fost ascuns cu totul după cele două teze pe care le-a reprezentat: calendarul iacobit şi descoperirea nominală a Antihristului. Şi a mai fost ascuns personajul şi în pielea tatălui său. Ale cărui oseminte s-a dus să le recupereze şi care l-au înghiţit ele pe el. Dacă avem încredere în surse mai serioase, capabile să ateste circumstanţele morţii Celui de Al Cincizeci şi optulea în cutremurul din noaptea de 7 spre 8 septembrie a anului 999 (sau 1000?) de după Christos, metamorfoza tatălui pierit atunci în fiu reprezintă una dintre bâlbele istoriei. Nu este nici primul şi nici ultimul anacronism acceptat, în virtutea unei voinţe secrete, la care scribul, desigur, n-are acces.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.