Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
Aşadar, Leukos a ajuns la Rodos fie mult după asediul lui Demetrios, în care caz ar fi putut să-l acuze pe tatăl Aretei personal, fie la timp pentru a lupta împotriva celebrului fiu al lui Antigonos. Pentru a îmbogăţi biografia personajului, legenda vrea ca Al Zecelea să fi fost implicat în ambele acţiuni. Chiar dacă acest lucru reprezintă un anacronism, trebuie insistat asupra-i. Pentru a respecta totuşi cronologia, scribul va spune doar că Leukos s-a putut afla de foarte mulţi ani la Rodos, la data când s-au desfăşurat evenimentele legate de marea sa dragoste. După calculele scribului, calcule bazate pe puţinele repere sigure de care dispune (căsătoria celor zece mii de oşteni de-ai lui Alexandru cu fete din Persia, moartea lui Aristotel, plecarea lui Nausiphoros, împreună cu familia, din Atena şi stabilirea lui la Massalia, precum şi terminarea de către Chares a Colosului), Leukos a trăit treizeci şi unu de ani. O vârstă ce-l face apt de a cunoaşte multe, de a se fi acoperit de glorie în lupte — chiar dacă nu neapărat la asediul Rodosului — de a fi călătorit — tradiţia massalioţilor şi îndeletnicirile tatălui sunt un argument în această privinţă —, de a fi un bărbat în plină înflorire. Înalţi şi virili, mulţi dintre strămoşii lui Leukos s-au bucurat de o bună faimă printre contemporani şi nu în ultimul rând printre femei.
Leukos: atâta se ştie — fie după ce şi-a recâştigat libertatea, fie că povestea cu căderea în sclavie este dor un condiment al legendei, a îndeplinit la Rodos funcţii în ierarhia militară. Poate că datorită legăturilor din tinereţe ale părintelui său, poate mulţumită faptului că el însuşi şi-a creat în timpul călătoriilor relaţii cu urmaşii prietenilor lui Nausiphoros, cariera i se sprijinea pe baze solide şi tatăl Aretei — oricât de mult l-ar fi urât — putea cu greu să-i facă vreun rău. (Cu atât mai puţin plauzibilă rămâne o sclavie de durată a lui Leukos la Rodos.)
Arete: avea la acea dată între paisprezece şi optsprezece ani. Aceasta concordă şi cu chipul ei din cântecele ce i-au descris iubirea, dar şi din imaginile plastice ce s-au păstrat. O splendidă amforă povesteşte, prin desenele ce o înconjoară ca un brâu pictat, patru scene din marea dragoste a lui Leukos şi a Aretei, înfăţişându-ne fata la o vârstă fragedă, cu atât mai mult cu cât, în opoziţie, un Leukos bărbos şi musculos pare mai degrabă un zeu fără vârstă. De altfel, scenele au fost multă vreme socotite a nara întâmplări cu personaje mitologice, iar în catalogul muzeului găsim inscripţia „Amforă cu Apollo şi Daphne“! La fel cum neidentificat rămâne şi un fragment de friză. Numele de „Vechi îndrăgostiţi“, desemnând într-un alt catalog un crater pictat cu acelaşi subiect, denotă că amintirea lui Leukos şi a Aretei a început de mult să pălească. Dar că au fost doi dintre îndrăgostiţii de referinţă ai antichităţii, ne-o dovedesc până şi numai cele trei urme plastice unde apar şi — cine ştie? — multe altele pe care scribul nu le cunoaşte. Arete era deci foarte tânără şi în toate trei locurile menţionate faptul acesta este evident. În imagini, ea este plăpândă şi priveşte de fiecare dată în sus, către puternicul ei iubit. Este atât de subţire, pe cât de muşchiulos ni se înfăţişează Leukos. Este sensibilă, ştie să cânte la liră, instrument mânuit într-una din imagini şi de bărbat. Este blândă. Când vine însoţită de un leu, Leukos vrea să omoare bestia, dar Arete face animalul să i se întindă smerit la picioare. Este atât de blândă, încât nici fiarele cele mai fioroase nu-i fac nici un rău şi i se supun bucuroase.
Iar poetul adaugă acestui tablou versurile:
Ferice muritorule care poţi concepe
Măreţia jertfei frumoasei Arete!
Nu te sfii, deşi nu oricine pricepe:
Bucuria şi deznădejdea au acelaşi izvor,
Nu te sfii, cântă-ne lacrima, poete,
Fericirile mari întotdeauna dor!
Iată așadar: Arete e frumoasă şi capabilă de o mare jertfă.
Deci, Arete este frumoasă şi atunci când păşeşte în nenorocire, îmbătată de elixirul dragostei. Este tânără, ceea ce o face mai gingaşă. Este hotărâtă, ceea ce o face mai matură. Ambele la un loc îi conferă atributele mai multor vârste deodată şi, prin aceasta, îi iau orice vârstă. Ea devine asemenea lui Leukos şi asemenea zeiţelor. Dragostea n-o lasă să îmbătrânească. La fel cum nu îmbătrânesc nici nemuritorii, având zeii întotdeauna aceeaşi vârstă, de când s-au insinuat în conştiinţa primilor oameni. (Zeii nu cunosc timpul în infinitul lor indivizibil. Timpul nu este decât pedeapsa dată de Dumnezeu oamenilor, atunci când Adam s-a lăsat ispitit să muşte din fructul oprit. Doar nemaitrăind veşnic, nemaivieţuind în infinit, timpul are sens.)
Legenda lui Leukos şi a Aretei are o penetraţie de câteva sute de ani. Ea poate fi localizată în jurul anului 280 î.e.n., data când Chares termină Colosul. Se mai găsesc referiri mai mult sau mai puţin vagi la scriitorii din primul secol al erei noastre. De asemenea, chiar și ceva mai târzii vom mai afla pe mozaicuri romane imaginile de pe craterul amintit. Dar cum aceasta nu a fost singura pereche celebră de îndrăgostiţi, variantele mai privesc şi alte surse, astfel încât, până la urmă, prototipul înamoraţilor nu mai are o origine anumită. Până şi legenda propriu-zisă devine tot mai neclară şi, o dată cu vremea, confuziile se înmulţesc. După două secole, o relatare surprinzător de fidelă a aceleaşi naraţiuni respectă în cele mai multe privinţe şi amănuntele, insă îl înlocuieşte pe Leukos cu Alcibiade.
Şi, în sfârşit, o altă caracteristică interesantă: în varianta povestită, autorii atestaţi sau cântăreţii anonimi nu uită să adauge că întâmplarea le este cunoscută de la străbunicii lor, care au fost martori oculari ai faptelor, afirmaţie făcută atât în secolul trei înaintea erei noastre, cât şi patru veacuri mai târziu. Naratorii păstrează de fiecare dată o distanţă convenabilă faţă de eveniment: în felul acesta totul devine credibil, pentru că nu s-a întâmplat decât cu trei generaţii în urmă, adică într-o perioadă încă asumabilă de către cititor şi ascultător. Iar străbunicul respectiv se află deja el însuşi la hotarul legendei, el fiind unicul personaj aparţinând ambelor lumi: a receptorilor povestirii, însă şi a poveştii propriu-zise. Precauţia nu este zadarnică: dacă întâmplările s-au petrecut cu două-trei generaţii în urmă, ele ne mai privesc direct. Drept dovadă, fiecare narator se grăbeşte să mai ajusteze puţin data, astfel încât să devină el însuşi strănepotul celui ce poartă garanţia autenticităţii faptelor.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.