CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (17)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Îngrozit că, intrând în viitoarea mănăstire Sfântul Anton, va fi vecin cu acele fiinţe ireale, Theophilius din Bremen a plecat să se îngrijească de sufletul altor păcătoşi. Era un păcat grav acesta pentru un călugăr menit să se apropie de oamenii cei mai năpăstuiţi şi, conştient de aceasta, Theophilius a săvârşit lungi penitenţe pentru a-şi răscumpăra greşeala. El n-a avut de unde să ştie că iarna care a urmat avea să-i ucidă pe nenorociţii fericiţi rămaşi aproape nemişcaţi lângă şantierul mănăstirii părăsit şi el.

Mărturia lui Theophilius a fost confirmată şi completată de un alt călugăr, dominicanul Valerius, care ne descrie modul cum s-au prăpădit cei vreo trei sute de oameni: voioşi, cântând imnuri şi parcă înghiţiţi nu de zăpada abundentă a acelei ierni, ci de însuşi plapuma din pene de înger căzută din cer.

Pe urmă, întrucât au mai urmat alte şi alte războaie religioase, nici mănăstirea plănuită n-a mai fost terminată niciodată în acel loc.

Dar trupa? Unde a plecat trupa? Ce s-a întâmplat cu trupa, cu Al Optzeci şi unulea şi cu oamenii săi? Ca şi viaţa oricărui om, şi viaţa scribului trece când prin drumuri rătăcite, când pe cărări senine. După ce a pribegit atât de cumplit până să-l întâlnească pe Al Optzecilea, iată că la următoarea biografie din şirul Celor O Sută scribul păşeşte pe căi prevăzute cu nenumărate semne de orientare. Având la dispoziţie suficiente surse din epocă, scribul se bucură, din nou, de mult noroc. Chiar dacă dintre pomenitele douăzeci de mii de suflete care ar fi populat până în anul 1543 „Noul Babilion” de lângă Hamburg, multe s-au întors în locurile lor de baştină şi destui bolnavi sosiţi în nădejdea vindecării s-au prăpădit, iar alţi vreo trei-patru sute oameni au rămas pe loc pentru a muri îngropaţi sub fulgii căzuţi din aripile îngerilor, tot au mai fost destui care, contaminaţi de modul de viaţă impus de Bufonul Vraci, l-au urmat pe acesta în peregrinările sale. Ceata rezultată a rămas în istorie: era vorba despre „o mulţime nesfârşită de oameni. Şi erau printre ei bărbaţi, femei şi copii, bătrâni şi tineri, lume de origine nobilă şi lume din plebea cea mai de jos. Şi toţi aceia [mergeau] dintr-un loc într-altul, şi unde îşi aşezau tabăra, îi făceau pe toţi localnicii să îi viziteze. Şi nimeni nu era supărat pe ei, cu toată mizeria pe care o împrăştiau în fiecare loc. Şi nu erau supăraţi deoarece, aşa prăpădiţi cum erau, aveau totuşi [suficienţi bani] ca să cumpere mâncarea şi alte produse necesare traiului”¹.

În fapt, nimeni nu era supărat, pe de o parte, fiindcă mulţimea aceea oferea un debuşeu pentru meşteşugari şi pentru agricultori, străinii fiind nişte „lăcuste plătitoare”, „pustiind totul în cale, dar achitând pe loc cele cumpărate”. Pe de altă parte, nu era nimeni supărat întrucât, lăsând la o parte mizeria, dezordinea şi duhoarea pe care o răspândeau pretutindeni, străinii aveau totuşi suficiente atu-uri şi în afară de banii pe care îi cheltuiau: ei veneau cu vracii cei mai renumiţi – a căror faimă îi preceda, făcându-i să fie aşteptaţi cu nerăbdare -, aduceau în târgurile izolate minuni cum n-a mai văzut lumea, erau paşnici şi răspândeau pacea şi în cei cu care veneau în contact. Şi mai erau şi însoţiţi de călugări şi de predicatori de toate culorile, astfel încât oricine îşi putea găsi duhovnicul printre ei. (Mai târziu, Erich Vroebel avea să scrie, pe bună dreptate, că trupa aceea a realizat ceea ce n-au reuşit papii, patriarhii şi toţi conducătorii celorlalte culte la un loc: cinstirea lui Dumnezeu alături şi în pace pentru credincioşii tuturor confesiunilor. Noua La convivenica, dispărută atât de repede şi căutată zadarnic încă şi pe vremea scribului.)

De unde avea bani ceata aceea zdrenţăroasă? Scribul a recitit uimit afirmaţia laudativă din Manuscrisul Dl 2018, după care acei oameni erau comparaţi cu nişte „lăcuste”, dar cu nişte „lăcuste plătitoare” (ei „pustiind totul în cale, dar achitând pe loc cele cumpărate”). Şi ce cumpărau acei indivizi cărora parcă nu le mai trebuia nimic, fiind fericiţi în mizeria senină în care se complăceau? Aşa cum scribii veacului al XVI-lea au exagerat, probabil, în legătură cu mulţimea strânsă în tabăra din valea în formă de fund de găleată de lângă Hamburg – şi-a spus scribul -, aşa, probabil că, furaţi de entuziasm, au exagerat şi în privinţa disponibilităţilor financiare ale acelei adunături. Numai că şi alţi autori, în afara manuscrisului de la mănăstirea Ferme zu Chiuso şi independent de acesta, au relatat în mod asemănător faptele.

Trupa dădea spectacole, îşi prezenta curiozităţile (fiinţe cu mari malformaţii, precum şi animale exotice), oferea tratamente bolnavilor şi le vindea leacuri orientale, iar călugării primeau donaţii şi împărţeau indulgenţe. Toate astea aduceau bani. Aşa că e de considerat că sumele încasate se întorceau la localnici prin achiziţionarea de către străini a „celor necesare mâncării şi traiului de zi cu zi”. Iar, astfel, balanţa cheltuieli – încasări rămânea în echilibru. Buuun! Să zicem că, în felul acesta, enigma resurselor băneşti ale străinilor se putea explica. Mai rămânea cealaltă întrebare: „Ce cumpărau acei indivizi cărora parcă nu le mai trebuia nimic, simţindu-se fericiţi în mizeria senină în care se complăceau?” Păi, oricât de modest trăiau, ei tot erau obligaţi să se hrănească. Şi să se îmbrace. De ce nu cerşeau mâncarea, asemenea unora dintre călugării care îi însoţeau? Fiindcă îşi vindeau munca. Or, cine vinde şi cumpără. Ce să facă altceva cu banii? Cel puţin aşa a raţionat scribul, ajuns la acest moment de reasamblare a vieţii Celui de Al Optzeci şi unulea.

Plus că a mai rămas deschisă şi o altă întrebare: din ce îşi plăteau întreţinerea foştii bolnavi şi rudele lor, numeroşii gură-cască, precum şi celelalte persoane rămase alături de trupă şi care, de fapt, nu produceau nimic ce să poată fi vândut? Erau ajutaţi de cei din jur? Nimeni nu ne-a lăsat o descriere a unei asemenea societăţi egalitariste.

Să revenim, însă, şi la cei ce prestau activităţi, la descrierea muncii trupei, la ce au arătat acei oameni atât de deosebit de i-a făcut suficient de celebri încât istoria însăşi i-a păstrat între filele ei. Iniţial, şi scribul, relatând strict faptele, a luat în considerare doar concluziile lesne de tras: păi, Bufonul Vraci şi oamenii săi s-au remarcat prin aceea că era imposibil de ignorat un convoi de câteva mii de fiinţe aciuindu-se în preajma ta cu medicii, leacurile, actorii, scamatorii, mâncătorii de foc şi saltimbancii, animalele exotice, curiozităţile unor trupuri umane, gălăgia, mizeria şi duhoarea cu care-şi anunţau prezenţa. Ajungea chiar şi numai numărul mare de personaje venind cu atâta zgomot de niciunde, de obicei străinii fiind chiar mult mai numeroşi decât toţi locuitorii la un loc ai aşezărilor în care se iveau. Armata pestriţă ajungea pur şi simplu să înghită, pe timpul prezenţei ei, tot spaţiul, cu oameni, plante, ape, munţi şi cutume. Iar, după ce talazul acela se prăvălea mai departe, băştinaşilor le trebuia o vreme pentru a-şi face ordine nu numai în cămine, ci şi în obiceiuri.

În al doilea rând, unii autori au avut tot interesul să acopere cu uitare episodul trupei celui de Al Optzeci şi unulea şi, drept urmare, pe lângă cei ce descriau cu o uimire binevoitoare apariţiile „păsărilor cerului”, ale „lăcustelor plătitoare”, au fost destui alţii care să încerce să evoce cât mai pregnant că trupa era formată nu numai din oameni foarte diferiţi din punctul de vedere al obârşiei, al stării de sănătate şi al crezului², dar, în acelaşi timp, din oameni ce s-au lăsat contaminaţi de viaţa absolut liberă în care trăia acel grup devenit o adevărată comunitate de sine stătătoare. Libertate ce se manifesta la fel de remarcabil şi sub aspect religios: acei bărbaţi şi femei, după ce au adus cu ei obiceiurile şi tradiţiile de acasă, au ajuns să creadă cu toţii în unul şi acelaşi Dumnezeu, într-un spirit ecumenic necunoscut până atunci niciunde în Europa. Până şi călugării, păstrându-şi rasele distincte, au intrat în atmosfera generală şi, deşi la început au venit cu misiuni punctuale de a (re)aduce oile rătăcite în turmă, pe nesimţite au devenit şi ei parte a acelei comunităţi. Şi toate astea în vreme ce drumurile li s-au intersectat, nu o dată, cu câmpurile de bătaie ale războaielor religioase ce au zguduit continentul tocmai atunci mai abitir ca oricând.

Trupa parcă – parcă? – a cutreierat ţinuturile fără vreun plan dinainte stabilit şi fără vreun orar anume. Al Optzeci şi unulea era cel care o mâna dintr-un târg într-altul şi tot el era şi cel care hotăra când să fie părăsit locul unde s-au oprit. Nimeni n-ar fi ştiut să spună că va putea fi căutat şi a doua zi acolo, fiindcă hotărârile Bufonului Vraci nu se puteau anticipa. După ce se trezea dimineaţa, Al optzeci şi unulea privea în jur şi, uneori, din cine ştie ce motiv, îşi aduna lucrurile pentru plecare. Nu spunea nimănui nimic, însă vestea se răspândea repede şi toţi ceilalţi se pregăteau şi ei de ducă. Alteori, lucrurile acestea se petreceau la miezul zilei sau seara. Nimeni nu era somat să-l urmeze pe Bufonul Vraci, însă a te lua după el a devenit la fel de firesc precum a respira. Ba, mai mult, cei ce l-au urmat de la început, de când a preluat rolul (neoficial) de conducător al trupei, după moartea „ministrului spiritului”, aceia au deprins şi obiceiul de a ocupa o anumită poziţie în componenţa şirului. Şi cei ce se adunau pe parcurs, se ordonau întotdeauna în acelaşi loc. Nici poziţiile respective nu le-a dictat nimeni, însă, odată luate, erau păstrate şi în continuare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.