Cei o sută, Ecce Homo (38)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Postumus nu s-a mai întors în tabără și n-a mai îmbrăcat niciodată haine militare. Cimbrii reprezentaseră odată o amenințare atât de groaznică, încât lumea mai trăia încă sub impresia că Al Douăzeci și unulea ar fi oprit un dușman puternic. Imaginea femeilor-preot ucigându-i pe bărbații ce nu luptau cu vitejie, omorându-și propriii prunci înainte de a se sinucide mai dăinuia prea puternic și Postumus avea din plin de profitat de pe urma acelor legende. Toată lumea se aștepta să intre în politică, să adere la o formațiune sau alta. Și pentru că nici acest lucru nu se întâmpla, a devenit în curând suspect pentru întreaga cetate.

Când ai toate alternativele, decizia înseamnă o infinită renunțare, răspundea Postumus.

– Tu n-ai ambiții? îl sonda ba unul ba altul.

– Ba da, răspundea, una singură: aceea de a trăi până la capăt. De a nu mă pregăti tot timpul pentru o clipă ipotetică, ce poate că nici n-o să vină vreodată, și de a nu lăsa nimic în urma mea, nimic ce m-ar ține cine știe câtă vreme între două lumi. Să trăiesc cu adevărat și să mor cu adevărat!

Un asemenea răspuns era mult prea complicat pentru cei mai mulți binevoitori și aceștia își manifestau peste tot nedumerirea. Până la împărat.

Cei ce insistau, amăgindu-l cu o slujbă, se pomeneau de fiecare dată refuzați cu aceeași frază :

– Ce deosebire este între un rang de guvernator (sau de general, sau de edil, în funcție de ceea ce i se sugera) și cel de stăpân în casa ta? Ce deosebire este între un Augustus guvernând și un Augustus jucând zaruri? Și, deși această din urmă frază a făcut carieră și a fost des citată în literatură, ea n-a reușit să-i liniștească pe contemporani în privința intențiilor de viață ale autorului ei.

Ca să risipească susceptibilitățile, care au ajuns și la urechile sale, împăratul a decis ca, asemenea acelui Atticus, despre care am mai pomenit, și Postumus să se autoexileze. Acela nu stătu pe gânduri și divorță de prima soție (fiică dintr-o veche stirpe aristocrată intrată în conflict cu Octavian, după ce în perioada războaielor civile s-a poziționat de partea lui Antoniu) și se căsători cu o femeie din Brundisium, dintr-un neam mai puțin glorios, o familie nou îmbogățită, o familie dintre acelea ce au fost urâte întotdeauna și pretutindeni din pricina averilor proaspete imense pe care au știut să și le agonisească. („Cum?”) Astfel a devenit însă clar că pe Postumus îl interesau în primul rând banii și abia în ultimul rând relațiile politice. Unii acceptară și atât și clasară cazul.

Urmă, așadar, acel autoexil. Numai că Postumus n-avea tenacitatea lui Atticus și mirajul Romei tot mai îndepărtate era prea mare pentru el. Cutreieră o vreme Orientul, își cumpără ici-colo câte o casă cu gândul de a se stabili cel puțin pentru o vreme, dar abia instalat se plictisea de traiul din micile capitale și pleca mai departe.

Cel mai mult, se pare, ar fi rezistat la Petra. Tributară Romei de pe vremea lui Pompei, capitala nabatheilor părea să provină dintr-un basm al răsăritului. Nenumăratele legende țesute în jurul Petrei, una mai fantastică decât cealaltă, erau întrecute de realitate. Clădirile somptuoase și templele se înălțau pe lângă miile de corturi și locuințe săpate direct în stâncă – spunându-se că odată cu moartea locatarului ar fi fost înfundate, devenind mormântul fostului stăpân. (Dar ce se întâmpla atunci cu familia? Era și ea îngropată împreună cu tatăl decedat? Puțin probabil, chiar imposibil prin prisma perpetuării populației, însă Postumus nu punea întrebări, fiind obișnuit să primească răspunsuri și mai ciudate.)

Plimbându-se seara pe strada largă ce urca dinspre Marea Roșie, avea de multe ori impresia că se află la milioane de stadii depărtare de Roma, poate pe una dintre stelele ce păleau la lumina nenumăratelor torțe ce împodobeau noaptea orașul.

Petra era bogată și mândră, dar tot ce se povestea despre ea era diferit de adevărul cunoscut și acceptat, deoarece orașul însuși făcea parte din altă realitate. Pentru o vreme, existența nu era decât aventură în aventură: prestigiul de cetățean roman îi conferea lui Postumus toate onorurile posibile, iar faima că făcea parte din familia imperială – lumea fiind acolo încredințată că Al Douăzeci și unulea era fiul natural al „Divinului Iulius Caesar“ – îi dădea posibilitatea să-și îndeplinească orice vis. Doar că visele lui erau greu de înțeles pentru localnici, iar așteptările lor nu ajungeau până la el.

Își cumpără o casă, însă când vru să-i dea banii fostului stăpân, acesta se supără de-a binelea.

• E timp, îl tot amâna, e timp…

• Și dacă mor și nu-ți plătesc?

– Dacă mori, bănuiesc că nu vei duce casa cu dumneata.

– Și dacă fug?

– Nici atunci nu vei duce casa cu dumneata.,. E foarte plăcut să știi că ai datornic un roman. Omul îl privea cu ochi șireți, iar Postumus avea impresia că dacă i-ar fi cerut, vânzătorul i-ar fi dat cu plăcere și prețul casei pe deasupra, numai pentru că știa că tot orașul îl invidiază că a ajuns în relații strânse cu fiul celui mai puternic împărat al lumii.

Așa că Al Douăzeci și unulea începu să profite: ceru mobila cea mai fină și cel mai rafinat sculptată și nu trebui să achite nici pentru ea nimic. Urmară decorațiunile, tot felul de sculpturi grecești, dar și altele bizare, bărbați cu pomeții obrajilor proeminenți și cu ochii oblici și crăpați, femei în poziții nerușinate, animale și păsări necunoscute. Apoi apărură oglinzile de metal, limpezi ca apa cea mai curată a unui lac de munte imediat după răsăritul soarelui, altele imense, încât te puteai vedea în ele cu totul, înrămate în lemn de Liban încrustat cu pietre prețioase. Postumus nu făcea decât să-și pună imaginația la încercare în basmul pe care-l trăia: ajungea să-și exteriorizeze gândurile pentru ca un sclav de-al ciudaților săi creditori să transmită mai departe dorința și peste o oră sau peste o lună obiectul apărea aievea în vila romanului. Până și pești din marea de lingă Thule primi într-o seară la cină și țesături din Gallia, aducându-i aminte de un oraș al cărui nume l-a uitat de mult și pe care-l cucerise în joacă, pe vremea cât fusese soldat.

Casa era astfel așezată încât de pe terasă puteai privi direct în imensul amfiteatru în întregime săpat în stâncă. Întins pe un pat, Postumus admira spectacole și jocuri asemănătoare și totuși diferite de cele văzute până atunci. Iar când se plictisea, fără a trebui măcar să-și schimbe poziția, neobservat de afară, putea să treacă la alte și alte preocupări, la alte și alte plăceri. Legile morale diferite îi îngăduiau desfătări nesfârșite, dar aventurile realizate prea lesne, chiar dacă se petreceau după un fast oriental, îl plictisiră la fel de repede ca și cele cu barbarele din taberele de pe Rin. Totul ajungea să-i fie prea de ajuns și deoarece știa că niciunde și nicicând nu va mai putea trăi astfel, amâna, pe cât îi permitea temperamentul plecarea. Îl frecventă o vreme pe regele local, încântat și acesta să-i satisfacă toate poftele, apoi își deschise casa pentru oricine voia să vină și se distră un timp, instaurând o etichetă abracadabrantă la cinele aiurite pe care le dădea. Dar orice făcea, toată lumea se grăbea să-i intre în joc cu cea mai mare seriozitate și nu proclamă o regulă suficient de tâmpită care să nu fie imediat acceptată cu entuziasm. Romanul uriaș, Postumus avînd peste doi metri, le impunea localnicilor și prin propriul exemplu, fiind în stare să mănânce cât cinci de-ai lor, mereu preocupat de calitatea felurilor și de varietatea sortimentelor.

Și, cum petrecerile deveniseră tot mai lungi, Postumus aducea și recitatori, cântăreți și dansatoare, îmblânzitori de animale și luptători, pugiliști și fachiri. Pe urmă au început să sosească poeți și filosofi din Asia Mică, mai târziu din insulele grecești și, încetul cu încetul, a luat ființă la Petra o colonie a artiștilor și a gânditorilor.

„Regele Numa s-a mutat la Petra“, glumea Augustus, auzind de „curtea” lui Postumus din Nabathea. „Dar roca-i lucioasă, nu uita să adauge de fiecare dată împăratul și nu puțini și-au rupt oasele căzând de pe ea!“ Vorbe cu două înțelesuri întrucât în limba greacă Petra însemna „stâncă“.

Augustus era prudent: un om apt să sucească mințile unei populații îndepărtate și care se mai dădea pe deasupra și drept fiul natural al lui Iulius Caesar nu trebuia scăpat de sub ochi.

Așa că în Nabathea au apărut și numeroși trimiși secreți de-ai împăratului, oameni de încredere ce nu vedeau nici un impediment în a-l spiona mai bine pe Postumus în casa acestuia și în timpul celebrelor festine. Festine tot mai dese și tot mai de pomină, deși amfitrionul părea pe zi ce trecea mai absent. Doar în timp ce mânca se mai înflăcăra și, cum felurile erau multe, îmbinându-se bucătăria romană cu cea orientală, spre miezul nopții, atunci când toată lumea începea să se moleșească de prea mult înfulecat, dar în special din pricina acelui vin delibonio vechi, apărând în noi și noi cantități, spre miezul nopții gazda domina din plin întreaga adunare prin energie și luciditate. Atunci se organizau jocuri de noroc și loterii cu mize deșuchiate, iar terenul era înșelător pentru proaspeții sosiți din Roma deoarece moravurile îngăduitoare din partea locului își aveau excepțiile lor și cine nu le cunoștea făcea mai bine să fie prudent până a le învăța; la ora aceea băutura modifica până și comportamentul invitaților din Petra, făcându-i în stare de a uita că e roman cel ce i-a jignit în vreun fel anume. Astfel s-a ajuns la incidente sângeroase și moartea a doi tineri cavaleri din Roma i-a fost adusă la cunoștință și împăratului. Care a găsit pretextul bun și l-a trimis pe Agrippa să potolească lucrurile și să i-l aducă pe inițiatorul lor. Viu sau mort.

Însă înainte de a-și putea îndeplini misiunea apropiatul cezarului, Postumus puse de la sine capăt atât petrecerilor din casa lui, cât și șederii sale la Petra. În afară de vinuri vechi, de cărți rare, de trufe din Piemonte, de stridii, de prepelițe, de pești din mările Indiei și de fructe de mare din celelalte mări calde ale Sudului, în afară de busturi și statui, oamenii se grăbeau să sosească într-o procesiune nesfârșită și cu alte daruri pentru fiul „Divinului Iulius“. Devenise un obicei acesta și negreșit că spionii lui Augustus raportau la Roma și respectivul aspect: că micul stăpân local primea tot ce i se aducea și că o făcea cu cea mai mare naturalețe. Printre altele, s-a răspândit vestea că îi plac și pietrele cu inscripții vechi. Însă, într-o zi, aruncându-și privirea peste mulțimea de pietre tombale adunate alături de alte înscrisuri arhaice într-o anumită încăpere a vilei, retrăi brusc o scenă de pe vremuri când, copil fiind, intră odată într-o cameră plină de asemenea lucruri în casa de la Roma și nimerind peste faimoasa colecție a tatălui său, despre care dascălul grec îi vorbea de fiecare dată cu atâta pietate. Numai că Aemilia nu știa să prețuiască astfel de obiecte și era bucuroasă când putea să-i facă o bucurie mai specială unei cunoștințe, dăruindu-i două-trei blocuri cu inscripții sau plăci însemnate cu scrieri necunoscute. Sclavul lui Gallus, cel însărcinat cu îngrijirea colecției, un om instruit în Alexandria, suferea cumplit la destrămarea comorilor, la care ținea la fel de mult. ca și defunctul său stăpân. Dar n-avea ce face și se bucura măcar atunci când știa că o piesă oarecare nimerea în mâinile altui cunoscător și nu printre stivele de bunuri ale unui burtă-verde nou îmbogățit. Neavând cui se plânge, sclavul își spuse păsul copilului nimerit întâmplător în încăpere. Pe vremea aceea, Postumus dădu din umeri, pentru el blocurile de marmură nefiind altceva decât greutăți bune de ridicat pentru a-ți demonstra puterea mușchilor. Acum, însă, își aduse aminte de toate astea și, rememorând scena în care mama sa se dispersa atât de ușor de lucrurile scumpe inimii lui Gallus, Al Douăzeci și unulea își spunea că rocile acelea îl distrugeau definitiv și pe tatăl său, de parcă odată cu împrăștierea lor s-ar fi risipit în cele patru zări și cenușa defunctului. Cum pot să nu mai aibă nicio valoare bucuria și speranțele unui om, tot ce a adunat cu atâta trudă ani și ani de zile? Nimic nu e altceva decât zădărnicie, a început să filosofeze zdrahonul plesnind de sănătate, totul n-are nici un rost, lucrurile adunate o viață nu dăinuie nici ele mai mult decât zilele colecționarului. În ceea ce-l privește, el, Postumus, nu mai are nevoie de asemenea obiecte și în nici un caz nu mai dorește să le aibă la Petra. Dacă le-ar lua, ar trebui să se gândească mereu că va fi înmormântat îndărătul lor, asemenea localnicilor în grotele în care locuiseră în timpul vieții, iar pietrele, la rându-le, găsindu-și alt stăpân, părăsindu-1, îi vor lua și inscripția de la căpătâi. Să plece, simțea, să plece cât mai repede din orașul acela de stâncă, locul care până la urmă te înghite cu totul, te înmormântează în piatră.

– „Nascentes morimur“, a spus Manilius, „Murim când ne naștem“. Dar cât de lung e acest proces…

Luă decizia seara și a doua zi dispăru cu doar câțiva însoțitori, lăsându-și administratorul să se ocupe de expedierea bunurilor și de achitarea datoriilor. (Administratorul acesta, un fost sclav, eliberat încă de Gallus, avu mult de furcă în săptămânile următoare. Creditorii nabathei apărură ca din pământ, unul după altul, fiecare amintindu-și pe neașteptate că a dat ceva ce nu i-e fost încă plătit. Iar când administratorul încerca să achite datoriile, creditorii zâmbeau șiret și refuzau banii, cerând, în schimb, chitanțe pentru niște sume pe care reprezentantul romanului nu le putea confirma și pentru care nici nu era împuternicit. Atunci au început să-i facă tot felul de șicane, mai ales în privința expedierilor și deși administratorul nu întâmpina niciodată niciun refuz fățiș, lucrurile rămâneau pe loc și fiecare gest se oprea din acțiune. Timpul însuși parcă murise. Probabil că acei arabi elenizați l-ar fi menținut pe bietul libert în această vrajă împietrită, dacă într-o frumoasă dimineață n-ar fi sosit soldații lui Agrippa și, nemaigăsindu-l pe Postumus pentru a-l aresta „viu sau mort“, îi sechestrară toate bunurile, scoțându-i-le însă astfel și de sub puterea creditorilor.)

Dar cum de nu s-au întâlnit Postumus și Agrippa pe drum? Cel de Al Douăzeci și unulea călătorea cu o diploma cu ajutorul căreia beneficia de cele mai rapide vehicule oficiale. Nu este exclus ca o asemenea poștă rapidă sa fi trecut pe o șosea largă chiar pe lângă coloana de legionari condusă de trimisul împăratului. Soldații n-aveau de ce s-o oprească, iar Postumus nu avea chef de vorbă cu nimeni. El nu dorea decât să ajungă la Roma.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.