CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (35)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Mai departe, o parte dintre ceremonialele secrete ale ordinelor tocmai amintite sunt şi ele preluări din manifestările ascunse ale unor societăţi iniţiatice mult mai vechi, chiar dacă acelea nu au vreo legătură explicită sau implicită cu teoriile rasiale. De pildă, dacă francmasonii pretind că încearcă să înalţe lumea din punct de vedere spiritual, indiferent de componenţa etnică a membrilor ei¹, ordinele amintite pretind că doresc acelaşi lucru, dar prin selecţie rasială. (Se spune că experienţele naziste menite de a izola o singură picătură de sânge arian pur ar fi costat cel de Al Treilea Reich o sumă echivalentă cu fondurile investite de americani pentru a crea bomba atomică.) Totuşi, diferenţele pur ceremoniale se restrâng, de multe ori, la amănunte şi la diminuarea caracterului lor crud, aşa cum multe practici religioase moderne monoteiste au preluat modele păgâne, înlocuind, de pildă, sacrificiul uman cu cel al simbolului animal, cum ar fi mielul pascal. Argumentele ţin de schimbarea mentalităţilor, dar se bazează, în special pe pretenţia de primordialitate. (De pildă, Ordinul Germanilor susţinea că Biblia ar fi fost creată de germani cu peste douăsprezece milenii în urmă şi că zeul acestor precursori se numea Krist.)

Şi, în fine, în general, s-a păstrat tradiţia că orice ordin să poată fi instituit de un număr de cel puţin şapte cavaleri fondatori. Regulă provenită încă din timpurile imemoriale şi pusă în legătură cu simbolismul cifrei şapte. Or, după cum am văzut, la mănăstirea Agaune, protocolul ctitoriei prevede şi el şase cavaleri care, împreună cu Amedeo au ctitorit ordinul, numai că la poziţia a cincia lipseşte numele. Şi la H.A.O. – acel deja amintit Hoher Armanen Orden – în singura sursă găsită de scrib figurează în urma lui Guido von List alte şase poziţii, numele de la penultima poziţie fiind mâzgălit deasupra cu cerneală. Iată! Şi misterul acelei poziţii se repetă.

Să revenim, însă la Ordinul Sfântului Mauriciu. Uneşte toate aceste confrerii şi organizaţii doar antisemitismul? În cazul acela, ce a căutat Înţeleptul – numit aşa pentru lipsa sa de orice fel de prejudecăţi – într-o asemenea societate care, iată, a supravieţuit (cel puţin ideatic) nu numai până la ducele Emanuel-Filibert în 1572, când papa Grigore al XIII-lea a unit Ordinul fondat de Amedeo al VIII-lea de Savoia cu cel al Sfântului Lazăr din Ierusalim? Grigore al XIII-lea, alt precursor al doctrinei naziste… Şi ce a căutat, în aceste condiţii, evreul Ţipor acolo? Întra-adevăr, prea multe lucruri nu se potriveau deloc.

Încetul cu încetul, saga Celor O Sută a intrat în sângele scribului, substituindu-i propria biografie. Scribul a îmbătrânit. În urmă cu doar câteva luni după ce a ieşit din orizontul Celor O Sută, a şi uitat ce a scris: nu numai amănunte despre primii din lungul şir, ci chiar şi cum a rezolvat mai devreme scribul însuşi aceste enigme. Şi dacă le-a rezolvat cât de cât. Frânturile de explicaţii vechi ce mai bântuiau în jurul creierului său tot mai neputincios mai mult îl încurcau. Aşa că a hotărât din nou să ia totul de la capăt. Şi, mai ales, urmând exemplul Înţeleptului, să încerce să evite toate şabloanele de gândire ce-i îngrădesc raţiunea. (De pildă, multă vreme, bietul scrib şi-l imagina pe Amedeo al VIII-lea, Cel Îngăduitor, asemenea comandantului de lagăr de exterminare din filmele despre cel de al doilea război mondial, comandant care îşi petrecea momentele de suflet cântând la pian sonate de Beethoven, în vreme ce crematoriile îşi urmau sinistra activitate.)

Să luăm lucrurile pe rând şi să le căutăm coerenţa pe care Dumnezeu o dă tuturor întâmplărilor vieţii şi să încercăm să ne delimităm sistematic de stridenţe. Măcar de cele mai evidente stridenţe… Să încercăm…

1. Cine a fost, de fapt, Amedeu al VIII-lea de Savoia, încât, (ultimul) antipapă, a murit în calitate de cardinal şi apropiat de papa căruia i s-a opus? Cum de a fost numit „cel Îngăduitor”, deşi a avut idei atât de exclusiviste (azi le-am numi naziste)? Cum de un om cu o concepţie extremistă a fost acceptat de către Al Şaptezeci şi cincilea, cel care şi-a câştigat apelativul Înţeleptul (şi) pentru că a susţinut mereu că „Judecăţile definitive nu-i aparţin decât lui Dumnezeu”? El, Al Şaptezeci şi cincilea, ca şi Piccolomini, viitorul suveran pontif Pius al II-lea, au oscilat între papă şi antipapă, fiind acceptaţi în aceeaşi măsură de amândoi suverani ierarhi? Toate aceste întrebări duc la una mai cuprinzătoare: care au fost, de fapt, relaţiile dintre papă şi ultimul antipapă?

2. Ce a căutat Ţipor în acest anturaj vădit antisemit?

3. Cum s-a stabilit legătura dintre Înţelept şi viitorul papă Pius al II-lea?

4. Ce misiuni a preluat Cel de Al Şaptezeci şi cincilea în tot acest joc?

5. Care a fost rolul misteriosului conte (?) veneţian Patazzi stabilit în Toscana şi a secundului său (?), abatele Contador?

6. Care este misterul dispărutei poziţii a cincia din lista membrilor fondatori în organizaţiile secrete succesive?

„Răspunsurile” trebuie încercate cu cea mai mare prudenţă, spre a nu cădea în capcana interpretărilor ce duc la celebra „conspiraţie mondială”, interpretări atât de generoase pentru succesul literaturii comerciale cu intrigă poliţistă şi cu pretenţii de vastă documentare ştiinţifică. „În domeniul conspiraţiilor este mai bine să nu subapreciezi niciodată puterea propagandei, amăgirea, stupiditatea şi frica.”² (Scribul nici n-ar fi bun pentru aşa ceva: el nu dispune de o bibliografie suficient de cuprinzătoare, timpul îi este drămuit şi puterile i se dovedesc firave, iar priceperea sa nu o depăşeşte pe cea a unui simplu autodidact curios. Şi, nu în ultimul rând, dacă o asemenea conspiraţie universală ar exista cu adevărat, el recunoaşte că e mult prea neînsemnat spre a avea cheia necesară pentru a putea pătrunde în sfere atât de exclusive. De aceea a şi pus scribul între ghilimele vocabula „răspunsuri”, el fiind conştient că nu este în stare să ajungă mai departe decât la nişte ipoteze apte de a-l satisface cât de cât. Rămâne cu totul o altă chestiune dacă şi bunul şi răbdătorul cititor va fi la fel de mulţumit…)

Scribul, după mai multe tentative, a realizat că nu se poate răspunde în mod separat la toate aceste întrebări, ele făcând parte din aceeaşi logică. Desigur, Amedeo al VIII-lea de Savoia se prezintă drept prezenţa cea mai misterioasă în această formulă, fiind şi figura cea mai greu de descifrat în respectivul fragment al marelui puzzle. Pentru biografia Celui de Al Şaptezeci şi cincilea, personajul acesta atât de enigmatic rămâne important nu numai fiindcă prin el s-a apropiat de Piccolomini, ci şi pentru că l-a frecventat încă înainte ca ducele de Savoia să fi fost numit (anti)papă de Conciliul de la Basel. Cel pe care biograful Înţeleptului îl descrie, după cum s-a arătat, drept „omul cel mai cinstit posibil de întâlnit într-o lume dominată de interese personale atât de intense”, preluând bineînţeles impresia pe care „papa german” i-a lăsat-o Celui de Al Şaptezeci şi cincilea, s-a dovedit în mod sigur o personalitate carismatică. Să fi fost această calitate suficientă pentru a-l cuceri până şi pe Înţelept, mai ales că acesta a fost încă relativ tânăr atunci când l-a cunoscut? Subiectul este cu atât mai sensibil cu cât despre Felix al V-lea ne-au rămas prea puţine relatări în afara legendelor mai mult ori mai puţin oficiale şi a datelor de carte de istorie. Scribul s-a lovit de destule greutăţi, atunci când a insistat să afle mai mult, la fel cum nici despre Ordinul Sfântului Mauriciu nu a dat de datele pe care le-a căutat. De câteva ori i s-a părut că se află aproape de a-şi astâmpăra curiozitatea patologică şi întotdeauna un cineva sau un ceva l-a împiedicat s-o facă. Rămân scrierile proprii ale lui Amedeo şi actele pe care le-a promulgat, în special Statuti Generali. Dar, în felul acesta, ne întoarcem din nou la fişa oficială de dicţionar. Un lucru este limpede, atunci când şi-a încredinţat succesiunea fiului, ducele de Savoia n-a făcut-o doar pentru că a intenţionat să se retragă din viaţa lumească, căutându-şi alinarea în apropierea lui Dumnezeu, neconsolat în lumea de jos în urma morţii soţiei sale. Iniţierea ordinului a necesitat o pregătire prealabilă, iar cavalerii fondatori nu i-au venit alături din eter. Şi nici Al Şaptezeci şi cincilea, al şaptelea de pe lista oficială a acelor cavaleri fondatori, nu a fost întâmplător la locul potrivit la momentul potrivit. Ceea ce întăreşte presupunerea că tânărul diplomat florentin a plecat din timp la Castelul Fenis cu o misiune punctuală. Or tânărul diplomat era în slujba papei Eugen. Cum, mai târziu, s-a spus că „nu Piccolomini l-ar fi adus pe Al Şaptezeci şi cincilea în preajma lui Felix, ci acesta i-ar fi apropiat pe cei doi”, se poate presupune că Amedeo nutrea planuri precise şi că avea nevoie de cei doi tineri atât de remarcabili. Dar avea şi Al Şaptezeci şi cincilea nevoie de această relaţie sau, mai bine spus, se potrivea ea cu caracterul său rămas nepătat?

Aici trebuie făcută o precizare: Amedeo, numit iniţial „Cel Îngăduitor”, a rămas în scrieri drept „Pacifistul”. La o primă vedere, deosebirea pare doar de nuanţă. În realitate, pornind tot de la o însemnare a dominicanului Cornelius Humilliatus, scribul a dat de importanţa pe care o dădea ducele de Savoia noţiunii de „sfârşit al timpului”. La o citire superficială, această sintagmă pare să facă parte din abundenta teorie a însăşi sfârşitului imanent al lumii acesteia, când Mesia îi va reînvia pe morţi, iar omenirea se va întoarce la starea ei iniţială. C.S.L.A.³ era la fel de prezent ca şi cu cinci secole în urmă. (Şi ca şi pentru mulţi dintre contemporanii scribului.) Dar, conform aceluiaşi biograf al Înţeleptului, sfârşitul timpului reprezenta în accepţiunea lui Amedeo, sfârşitul omului viu. De aici o adevărată teorie: după păcatul originar, Dumnezeu i-a aruncat pe Adam şi Eva din rai. Unde? Păi, pe pământ. Aşadar, pe pământ se află temniţa orânduită de Domnul pentru purificarea de vină. Aşadar, pământul însuşi nu este decât locul arestului preventiv, înaintea Marii Judecăţi. Cei aflaţi aici mai au şansa de a-şi revizui acţiunile trecute. Şi cum s-o facă, dacă nu prin înlăturarea a tot ceea ce este inspirat de diavol (pentru care deja păgânii greci i-au găsit o etimologie trimiţând la cuvântul „dezbinare”)? Temniţa preventivă, care este pământul, are zăbrelele groase confecţionate din spaţiu şi din timp. Pentru a nu se putea strecura printre ele, Domnul le-a încătuşat sufletele oamenilor cu materie, cu trup. Când vremea ultimelor posibilităţi de dinainte de Judecata Definitivă se va fi epuizat, Dumnezeu îl eliberează pe om de trup, ca şi de zăbrelele timpului şi ale spaţiului. Sfârşitul omului pe lumea asta este şi sfârşitul timpului (său). Aşadar, viaţa nu este decât o piatră de încercare şi fiecare nu trece examenul decât în funcţie de comportamentul său. Teoria aceasta (deloc nouă!) pare să-l fi cucerit pe Al Şaptezeci şi cincilea. (Chiar dacă el a interpretat-o altfel decât Amedeo.) Însă, pentru a o afla, a trebuit să-i întâlnească autorul, ceea ce – încă o dată – n-a putut fi întâmplător. Mai ales dacă ţinem cont de poziţia personajelor noastre.

Revenind la Al Şaptezeci şi cincilea, după nepermisa evadare amintită, scribul, cu o memorie atât de neperformantă, a fost obligat să răsfoiască şi biografiile predecesorilor Înţeleptului. Multe lucruri i-au ieşit cu totul din amintire, aşa că numeroase evenimente şi, mai ales, multe interpretări par să fi venit din asemenea amintiri inconştiente, fiind lipite în mod greşit de personaje ulterioare lor⁴. Printre cele notate chiar de scrib şi uitate de acesta se găseşte şi ciudatul trio nedespărţit format din Simon de Montfort, Al Şaizeci şi şaptelea (Omul fără Dileme) şi evreul Ţipor. Întâmplările relatate a se fi petrecut cu două veacuri înaintea momentului la care a ajuns lungul şir, par să-l anticipeze cu totul, chiar dacă butaforia spectacolului s-a mai modificat. Şi chiar dacă nici personajele nu sunt tocmai identice, pentru cine a avut răbdare de a parcurge vieţile Celor O Sută nu mai este subiect de mare mirare că într-un decor atât de strâmt („temniţa arestului preventiv de dinainte Judecăţii de Apoi”, după concepţia lui Amedeo) actorii parcurg scenarii personalizate, însă nu fac decât să repete aceleaşi mişcări, mişcări pe care le-au văzut la ceilalţi, mişcări ce sunt aşteptate de ceilalţi, mişcări pe care le poartă în gene. (Ceea ce nu-l ajută pe privitor să-şi răspundă mai eficient la aceleaşi întrebări care continuă necontenit să-l provoace.⁵) Partitura personalizată a Înţeleptului se deosebeşte de cea a Omului fără Dileme, străbunul său dintr-a opta spiţă. Al Şaizeci şi patrulea: strămoşul născut la Unterkraken, „petrecându-şi copilăria probabil pe lângă mănăstire”, îşi construise crezul de viaţă pe convingerea că orice alternativă trebuie alungată, atunci când eşti decis să faci un lucru. De aceea, hotărârile sale au fost irevocabile şi nu s-au împiedicat de nici un considerent care le-ar fi putut atinge. Înţeleptul, chiar dimpotrivă, considerând că judecăţile definitive nu constituie decât abuzuri, de sunt adoptate de muritori, deşi mereu activ, se ferea de gesturi irevocabile. Omul fără Dileme s-a străduit să taie din rădăcini orice rău se pregătea să răsară. Înţeleptul Îl lăsa pe Dumnezeu să hotărască ce este rău, el, Al Şaptezeci şi cincilea, nefăcând altceva decât să înţeleagă şi să amelioreze urmările lucrurilor. Când, la Toulouse, Omul fără Dileme prevede noi nelinişti suplimentare, cu posibile multe victime, nelinişti aduse de încăpăţânarea lui Ţipor, nu ezită să-l ucidă pe evreu, spre a preveni ceea ce ar fi putut să urmeze. La Mantova, Înţeleptul, mai smulgându-şi un ciob din frunte, va găsi soluţia de a-l cruţa pe Ţipor, căutând şi găsind rezolvarea pentru ca evenimentele să nu degenereze. În rest, primul răspuns la întrebarea cum de a fost posibil ca Amedeo să fie acceptat de către Înţelept şi cum de a fost posibilă prezenţa evreului lângă autorul acelor Statuti Generali care prevedeau eliminarea tuturor evreilor ar fi că asemenea însoţiri uimitoare ţin de mersul istoriei, ele repetându-se periodic. Un răspuns comod, în spiritul „noilor şanse” descrise de Înţelept, dar nu foarte convingător, trebuie să-şi recunoască scribul. Aşa că scribul a căutat mai departe. Ne aflam sub auspiciile a trei papi succesivi: Nicolae al V-lea, Calixt al III-lea şi Pius al II-lea, iar întâlnirea dintre Piccolomini şi Înţelept avea să se fi petrecut la iniţiativa ultimului antipapă, Felix al V-lea. Cel puţin aşa ne spune Humilliatus („Numai că nu Piccolomini avea să-l apropie pe Al Şaptezeci şi cincilea de antipapa Felix, ci acesta îi va lega unul de altul pe cei doi diplomaţi”.) „Să-i apropie”, posibil, dar să-i facă să se cunoască greu de crezut. Să nu uităm că amândoi tinerii provin din Toscana, că amândoi l-au cunoscut cel puţin pe abatele Contador şi posibil să fi frecventat şi cercul contelui Patazzi; Al Şaptezeci şi cincilea nu a fost decât cu şase ani mai mare decât Piccolomini; Florenţa şi Siena sunt aproape; într-o societate atât de exclusivă, oricât de secretă, oamenii se cunosc între ei, chiar dacă nu este obligatoriu ca relaţiile personale să fie foarte strânse între toţi membri. Drumurile celor doi trebuie să se fi intersectat, însă diferenţele dintre conduitele lor puteau constitui într-adevăr o stavilă între ei, sobrul, mereu politicosul şi reţinutul fiu al Omului din fereastră nu era partenerul ideal al aventurosului, nestăpânitului şi cinicului Silvio Enea. Şi posibilităţile materiale ale celor doi juni erau diferite: Înţeleptul se putea baza pe o avere reală, chiar dacă învăluită în legende, pe când viitorul papă Pius al II-lea trebuia să se descurce singur, familia sa scăpătând de mult. Pe de altă parte, chiar dacă amândoi au parcurs ierarhia ecleziastică până la rangul de episcop în doar un an, la Al Şaptezeci şi cincilea acest lucru s-a întâmplat la vârsta de 35 ani, în vreme ce la Piccolomini abia la 42 ani. Diferenţa este şi mai mare, dacă mai amintim o dată că Înţeleptul era mai bătrân cu şase ani decât viitorul papă. O asemenea diferenţă de etate şi de cronologie a parcursului ierarhic poate despărţi doi oameni.

Începuturile pontificatului lui Nicolae al V-lea îl găsesc pe Piccolomini proaspăt episcop, ceea ce-i permite să-l însoţească pe cardinalul Carvajal la Viena, dintr-o altă poziţie oficială decât atunci când s-a aflat la Basel. Prin acordul convenit, papa reuşeşte să-şi impună punctul de vedere. Din delegaţie a făcut parte şi un alt ierarh, episcopul Al Şaptezeci şi cincilea. Amedeo murise. Şi papa Eugen murise. Nu era prima misiune la care au participat cei doi împreună. Şi nu a fost niciuna în care cei doi să nu izbutească, deşi istoria nu-i consemnează decât drept oameni din suita altor prelaţi. Se pare că odăjdiile pe care le-au primit trebuiau să legitimeze nişte roluri mult mai mari. Chiar decât cele îndreptăţite purtătorilor acelor odăjdii. Piccolomini voia însă mai mult. Înţeleptului i se părea suficientă partitura primită: îi dădea destulă putere de persuasiune şi nu îl obliga să fie el cel care să judece şi să hotărască. Nu fugea de răspundere, însă considera că mai mult decât făcea ar fi fost uzurparea dreptului divin. Când Nicolae a pregătit jubileul din 1450, Al Şaptezeci şi cincilea a încercat să limiteze cheltuielile mult peste puterile populaţiei. De data asta n-a reuşit, populaţia arătându-se gata de a suporta orice jertfe pentru a se bucura de iertarea lui Dumnezeu, prin absolvirea de către papă. Jubileul însuşi a fost însoţit de cele mai rele semne: mai înainte dezastrul de pe podul San’ Angelo⁶, apoi, ciuma dezlănţuită cu furie. În loc să fie o sărbătoare continuă, Jubileul s-a transformat într-un spectacol apocaliptic. Curtea papală s-a refugiat la Fabriano, iar Roma a rămas la discreţia morţii. Al Şaptezeci şi cincilea se vedea confirmat de Voia Domnului. Aşa că plecă şi el la dioceza sa. N-a revenit decât doi ani mai târziu: Cardinalii Bessarion şi Piccolomini aranjaseră ceea ce avea să fie şi ultima încoronare solemnă a unui împărat de către un papă, eveniment ce s-a însoţit cu căsătoria lui Frederic al III-lea cu Eleonora a Portugaliei. Prilej pentru un nou mare aflux spre Cetatea Eternă. Iar cetatea Eternă îşi scotea din nou pe piaţă rezerva inepuizabilă de indulgenţe.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.