De ce liderii SUA au nevoie de rasism

 

”«Toți sunt albi!». Asta m-a frapat când mă uitam la înregistrările protestelor Black Lives Matter și Antifa de vara trecută. O mare de studenți albi plini de zel. Apărea și câte o persoană de culoare, bucurându-se cumva de statutul de celebritate, dar părând să se simtă puțin ciudat. Altfel, toți erau albi, anglo-saxoni protestanți.

Dacă vi se pare că ceva nu este în regulă cu „antirasismul” stângii, aflați că nu sunteți singurii. O serie de comentatori de culoare din America cred că stânga se folosește de spectrul rasismului într-un mod cinic, pentru a obține beneficii politice. Ei spun că stânga are nevoie de rasism. Stânga trebuie să promoveze teama de rasism, să arate cu degetul spre un rasism care nu există și  să le spună oamenilor că sunt rasiști, când, de fapt, ei nu sunt”, scrie Martin Durkin, regizorul documentarului ”Great American Race Game, despre politica rasială în Statele Unite.

”De ce? Pentru a scăpa de prăbușirea politică care-i paște. Problema datează din anii 1960, când o bună parte a clasei muncitoare din America a început să voteze cu republicanii, nu cu democrații. 70% dintre cei care au votat pentru Ronald Reagan nu aveau diplomă universitară. Recent, Trump a fost ales de clasa muncitoare și de „deplorabili”. Pierderea bazinului electorat al muncitorilor a fost rușinoasă pentru democrați și a avut consecințe electorale devastatoare. Este surprinzător că, la fiecare scrutin prezidențial începând din 1964, cei mai mulți albi din America au votat cu republicanii.

Fără votul celor de culoare, democrații ar fi morți din punct de vedere politic. Însă ce s-ar întâmpla dacă într-o bună zi, Doamne ferește, un mare număr de afroamericani ar decide că nu sunt ”negri” până la urmă. Doar americani. Pentru democrați este o chestiune de supraviețuire ca ”negrii” americani să se perceapă pe mai departe ca un grup rasial, care are probleme cu restul societății și care să considere că democrații sunt salvarea lor. Prin urmare, nu trebuie recunoscut vreodată faptul că America este mult, mult mai puțin rasistă decât a fost.

Este o ironie a sorții. Istoric, democrații au fost partidul sudului rasist. Au susținut sclavia. În posterele lor electorale își spuneau ”partidul omului alb”. Însă acei vechi democrați aveau o problemă. În fieful lor, sudul SUA, locuiau majoritatea negrilor. Americanii de culoare urmau să revendice dreptul de vot, iar asta însemna că democrații din sud urmau să fie aneantizați.   

Președintele Lyndon B. Johnson a fost un bigot notoriu. În cei 11 ani petrecuți în Congres, a votat împotriva drepturilor pentru negri. A votat până și împotriva unei legi care interzicea linșajul. Însă ca președinte, din 1963 până în 1969, a fost obligat să seducă electoratul de culoare. A făcut asta inundând comunitățile de negri cu beneficii sociale, pentru a le cumpăra loialitatea. Consecințele sociale devastatoare ale acestei revoluții a statului bunăstării care i-a vizat în special pe negri au fost descrise foarte clar de economiști de culoare precum Thomas Sowell și Walter Williams. Astăzi, peste 60% dintre copiii de culoare provin din familii cu un singur părinte, iar închisorile americane sunt pline de oameni de culoare.

Revoluția statului bunăstării a făcut ca votul negrilor să meargă spre Partidul Democrat, însă nu numai. Extinderea sistemului de subsidii din partea statului a dus la apariția a milioane de posturi în birocrație, posturi relativ bine plătite, slujbe guvernamentale pentru clasa de mijloc. În mod evident, acești oameni nu doreau să recunoască efectele nocive ale politicii care le-a adus, până la urmă, un statut și un nivel de bunăstare. Dimpotrivă, orice problemă socială a fost tratată ca un motiv în plus pentru și mai multe studii ale guvernului, pentru și mai multe scheme și intervenții, pentru și mai multe slujbe la stat.

Dacă acești birocrați nu consideră că politica socială a fost de vină pentru dezastrul din ghetourile negrilor, atunci cine a fost de vină? Ei susțin sus și tare că rasismul este de vină. Pentru democrați, cifrele spun totul. Dacă sunt mai mulți negri în închisoare, atunci ei spun că este din cauza rasismului. Dacă copiii afroamericani se retrag de la școlile finanțate de guvern, tot rasismul este de vina. Dacă acești copii analfabeți nu pot să-și găsească un loc de muncă, tot rasismul este de vină. Pentru a combate rasismul, spun birocrații, este nevoie de și mai multă intervenție din partea guvernului: de justiție socială, de o legislație specială pentru angajarea negrilor.

Așa s-a născut industria diversității. Este o industrie plătită pentru a descoperi peste tot rasismul. Și asta a și făcut.

Spectrul rasismului  servește mai multor scopuri ale democraților. El distrage atenția de la haosul social creat de subsidiile guvernului și de eșecul lamentabil al școlilor finanțate de guvern. Spectrul rasismului este folosit pentru a-i intimida și a le pune pumnul în gură rivalilor politici, pentru a-i demoniza pe americanii simpli care au votat împotriva democraților, pentru a justifica o și mai mare implicare a guvernului în viețile cetățenilor. Iar spectrul rasismului este folosit și pentru a-i ține pe afroamericani închiși în cutiuța lor neagră, pentru a-i speria și a-i amăgi astfel încât să voteze cu Partidul Democrat. Fără această strategie, democrații nu ar mai reuși să ajungă la putere.

Sunt însă semne că strategia începe să scârțâie. Afroamericanii de rând încep să nu mai fie atrași de sloganurile sforăitoare ale stângii privind drepturile transsexualilor sau schimbările climatice. Ei încep să-și dea seama că retorica de tipul ”toți albii sunt rasiști” este foarte distructivă, că otrăvește relațiile dintre oamenii obișnuiți și că îi face să-i privească pe ceilalți cu suspiciune și să se îndrepte spre paranoia. Și își mai dau seama că este profund demoralizant ca la școală să le fie spus copiilor de culoare că toată lumea îi urăște și că toata lumea este împotriva lor.

Democrații nu mai controlează atât de bine votul negrilor. Dacă vor pierde aceste voturi, vor fi terminați”.