De partea cui ar trebui să fie Vestul în războiul sectar Erdogan-Gulen?

Când o alianţă a populiştilor islamişti provinciali conduşi de un fost fotbalist cu o spoială de cultură şi a universitarilor de valoare adepţi ai unui cleric moderat se dezintegrează şi aruncă Turcia în haos, Vestul se poate considera păcălit de costumul Armani al lui Erdogan şi ar trebui să se teamă de calea către islamism deschisă de acesta, susţine strategul american Edward Luttwak. În ciuda derapajelor regimului de la Ankara, a epurărilor şi a arestării jurnaliştilor, Vestul ar trebui să susţină regimul Erdogan, pentru ca acesta să nu basculeze spre Rusia lui Putin, este opinia contrară a fostului premier şi ministru de Externe suedez Carl Bildt.

Edward Luttwak: două viziuni ireconciliabile

La aproape 80 de ani de la moartea fondatorului statului turc modern, oamenii se împart încă în pro-Ataturk şi anti-Ataturk, “deşi femeile nu trebuie să-şi mai exprime opinia, pentru că în cazul lor prezenta sau absenta baticului islamic spune totul”, scrie Edward Luttwak într-o analiză a situaţiei din Turcia publicată de Foreign Policy.

Tabăra anti-kemalistă doreşte ca Turcia să redevină un stat islamic şi a fost mereu sprijintă de elementele mai puţin educate din societate. Până în 2002, această tabăra a fost ţinută sub control de corpul ofiţerilor din Turcia, adepţii unei ideologii kemaliste strict seculare.

Echilibrul dintre cele două tabere a fost distrus de o alianţă învingătoare între populiştii islamişti conduşi de un fotbalist cu o spoială de educaţie, Recep Tayyp Erdogan, şi adepţii cu studii universitare ai lui Fetullah Gulen , un antreprenor de succes şi foarte religios ai cărui susţinători au pus bazele a mii de şcoli, din Texas şi până la Taşkent, precum şi a zeci de universităţi şi institute. Talentul lui Erdogan a fost acela de a ralia masele împotriva noului (de la Vest şi până la cei mai bine educaţi), aceasta invocând identitatea musulmană. În 1999, Erdogan a stat în inchisoare pentru că a incitat la ură religioasă.

De cealaltă parte, formula câştigătoare a lui Gulen a fost colectarea de fonduri de la adepţii săi, fonduri folosite pentru a oferi educaţie gratuită sau la preţuri reduse în şcolile sale prezentate ca seculare, în care practicile islamice sunt propagate gradual, prin intermediul studenţilor mai mari, în cadrul discuţiilor private. Regulile lui Ataturk arată că universităţile trebuie să fie sută la sută seculare, însă pe măsură ce cazarea studenţilor în marile oraşe din Turcia a devenit scumpă, organizaţiile guleniste care ofereau camere gratis au ajuns să convertească zeci de mii de absolvenţi în adepţi ai lui Fetullah Gulen. Mulţi dintre ei au fost gata să recompenseze acest gest prin contribuţii cu fonduri, înfiinţarea de noi şcoli guleniste sau propagând mesajele în presă. Unii au făcut mai mult decât atât – s-au infiltrat în corpul ofiţerilor din Turcia, trecând cu abilitate peste regulile care interziceau portul bărbii în armată, spre exemplu.

Această alianţă între Erdogan si Gulen a făcut ca Partidul Justiţie şi Dezvoltare (AKP) să rămână la putere din 2002 şi până acum, fără frica că va fi dat jos de armată, aşa cum s-a întamplat cu celelalte forţe care au încercat sa creeze guverne islamiste. “Nu bătăuşii şi provincialii lui Erdogan au implementat politica economică a AKP, ci tehnocraţii competenţi ai lui Gulen au obţinut rezultatele bune care au descurajat intervenţia armatei, alături de încăpăţânarea Europei de a face presiuni în numele democraţiei şi de vigilenţa guleniştilor mascaţi din corpul ofiţeresc”, scrie Edward Luttwak.

Ce a distrus această alianţă a fost natura islamului propovăduit de Gulen, care permite momirea sistematică, însă care în substanţa sa este cu adevărat moderat, acceptă coexistenţa cu alţi monoteişti, inclusiv musulmanii care nu sunt sunniţi, şi interzice cu desăvârşire orice formă de violenţă în numele religiei împotriva politeiştilor.

“Pentru Erdogan şi nucleul său din AKP, în care se află şi fostul ministru de Externe Ahmet Davutoglu, Islamul este cu totul altceva: doar sunniţii pot exista. Cucerirea planetei de către ei trebuie obţinută prin orice mijloace, de la educaţia religioasă obligatorie în Turcia (obţinută prin închiderea a tot mai multe şcoli seculare) şi până la folosirea violenţei de către sunniţii care luptă împotriva ne-sunniţilor oriunde în lume, de la Hamas în Gaza, la aliaţii al Qaeda în Siria şi uigurii din China. De aceea Erdogan a susţinut tacit Statul Islamic atât cât a putut, interzicând iniţial folosirea bazei aeriene de la Incirlik împotriva grupării şi permiţând turcilor să cumpere petrolul vândut de Statul Islamic. (Nu e o coincidenţă că, atunci când mai mulţi soferi de camion turci au fost răpiţi de Statul Islamic, ei nu au fost decapitaţi, ci eliberaţi). Chiar şi când atrocităţile comise de Statul Islamic au dat pe-afară şi Erdogan a fost forţat să permită loviturile aeriene ale SUA de la baza de la Incirlik, forţele aeriene turce i-au bombardat doar pe kurzi.”

„Când liderii europeni şi preşedintele Barck Obama s-au întâlnit cu Erdogan şi Davutoglu, ei au văzut oameni în costume Armani şi au auzit limbajul standard al şefilor de stat. Însă pe atunci, prin jurul anului 2009, Gulen ajunsese deja la concluzia că crease deja un monstru, un regim islamist sub acoperire care va ruina Turcia şi va dăuna islamului producând neînţelegeri cu toti vecinii, ceea ce s-a şi întâmplat”.

„Guleniştii din poliţie şi justiţie au încercat să rezolve problema în 2013 încercând să-l dea jos pe Erdogan şi o serie de miniştri, pe baza unor acuzaţii justificate de corupţie – nu era nicio explicaţie pentru miliardele de dolari acumulate de familia lui Erdogan. Însă în loc să demisioneze, Erdogan a ordonat demiterea procurorilor şi poliţiştilor implicaţi, mizând pe susţinerea electoratului AKP; până la urmă, susţinătorii lui Erdogan ştiu puţine şi nu le pasă de conceptul occidental de stat de drept.”

„Erdogan a ripostat denunţând “structura paralelă” gulenistă din guvern şi armată şi demiţându-i pe toţi cei care au fost identificaţi de spionii lui sau de subordonaţii invidioşi. În paralel, a închis băncile având legături cu Gulen, la fel şi companiile si ziarele, inclusiv Zaman, cel mai mare ziar din ţară. Pentru că nu există liste cu membre – a fi gulenist este o stare de spirit – ceea ce a urmat a fost o vânătoare de vrăjitoare, care s-a extins pe măsură ce denunţurile au început să aibă la bază şi rivalităţi personale sau carierismul.

Aceasta a dezlănţuit demiterile şi arestările în masă încă înainte de decretarea stării marţiale, ceea ce a devastat aparatul de stat al Turciei, inclusiv forţele armate, care au pierdut 87 din 198 de generali ai forţelor terestre, 30 din 72 de generali ai forţelor aeriene şi 32 din cei 55 de amirali, precum şi singurul amiral al gărzii de coastă, alături de alţi 1.099 de ofiţeri superiori. Pentru o ţară care luptă cu militanţii kurzi afiliaţi PKK şi care cel puţin pretinde că luptă cu Statul Islamic, acestea sunt pierderi devastatoare2, scrie Edward Luttwak.

„Cât priveşte economia, confiscarea şi paralizarea multor companii, mici său mari, este foarte dăunătoare. Şi mai grav va fi pe măsură ce militanţii mai puţin educaţi, mai prost educaţi sau needucaţi ai AKP vor ajunge să ocupe poziţiile cheie rămase libere după arestatrea guleniştilor. Dar Ataturk nu ar fi surprins: era convins că islamul sub orice forma ar ruina Turcia”, încheie analistul american.

Carl Bildt: Europa, ia partea lui Erdogan!

Carl Bildt, fost ministru de Externe al Suediei (2006-2014), un diplomat extrem de influent care a făcut de multe ori apel la înarmarea Ucrainei cu arme letale împotriva rebelilor pro-rusi, are o altă opinie cu privire la situaţia din Turcia. Bildt nu neagă tendinţele autoritarea ale regimului Erdogan, însă nu pare deloc marcat de încălcarea flagrantă a drepturilor fundamentale in Turcia. În opinia sa, situaţia din Turcia trebuie tratată cu un ochi la Erdogan şi cu celălalt, mult mai atent, la Rusia lui Vladimir Putin.

“Bruxellesul doarme sau e doar ignorant?”, se întreabă Carl Bildt după tentativa de lovitură de stat din Turcia.

“Imaginaţi-vă că unităţile militare răzvrătite ar fi reuşit şi că o huntă militaro-politică ar fi pus mâna pe instrumentele puterii de stat din Turcia. Ma îndoiesc că ar fi fost la fel de uşor ca atunci când coloneii au pus mâna pe putere la Atena, în aprilie 1967, arestând mii de oameni şi deschizând un coşmar care a ţinut aproape un deceniu”, scrie Bildt pentru Politico.eu. “Am fi văzut varsare de sânge pe străzile Istanbulului. Amintiţi-vă de violenţele ce au erupt la Cairo imediat după lovitura de stat din iulie 2013. O lovitură reuşită în Turcia ar fi dus ţara la război civil. Şi consecinţele ar fi fost uriaşe”.

“Milioane de turci fugind din calea violenţelor, a haosului şi morţii s-ar fi adăugat celor peste 2 milioane de refugiaţi sirieni găzduiţi acum în Turcia şi ar fi venit în Europa. UE ar fi fost în faţa unui dezastru al refugiaţilor şi mai mare decât cel din 2015”.

“UE nu a avut de-a face cu o lovitură de stat în nicio ţară membră sau în curs de aderare. Provocările la adresa statului de drept din Ungaria sau din alte părţi ar păli în faţa unui puci care să ocupe televiziunile, să bombardeze parlamentul şi care ar încerca să-l captureze pe preşedintele ales. Ameninţarea a fost înlăturată, dar cu preţul a 265 de morţi şi a 1.100 de răniţi. Partidele politice turce au condamnat la unison această lovitură. Putem spera că acest semnal unic de solidaritate va pune democraţia turcă într-o poziţie mai bună”, scrie Bildt.

“Însă în noaptea loviturii, liderilor UE le-a luat ceva timp să condamne evenimentele. Nu a urmat o vizită în Turcia a unui înalt reprezentant al UE pentru a arăta sprijinul pentru o ţară care se confrunta cu cea mai mare ameninţare la adresa ordinii constituţionale. În schimb, liderii UE au început să pună sub semnul întrebării măsurile luate de autorităţi pentru a elimina elementele asociate cu mişcarea gulenistă”, scrie Bildt.

“Când Turcia a cerut o derogare de la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, liderii UE nu au fost de acord, uitând că Franţa a făcut acelaşi lucru în noiembrie, după atentatele de la Paris. Nu încape la îndoială că Turcia are dreptul să o facă şi chiar trebuie să ia măsuri pentru a se apăra în faţa forţelor antioconstituţionale. La fel, nu încape îndoială că există riscul ca aceste măsuri să meargă prea departe. Nu mă îndoiesc că CEDO şi Consiliul Europei vor reevalua situaţia. Jurnalişti care nu au sprijnit lovitura au fost arestaţi, iar acest lucru trebuie, desigur, criticat”.

Europa riscă să-şi piardă autoritatea morală dacă nu se angajează într-o poziţie fermă faţă de puci. Este evident că poziţia mai degrabă ruşinoasă a UE faţă de lovitura din Egipt din 2013 a erodat poziţia UE din acest punct de vedere. Este grăitor că, la câteva zile după tentativa de puci, unul dintre consilierii preşedintelui Erdogan a răspuns criticilor din Vest scriind pe Tweeter: “Dacă puciul reuşea, nu l-aţi fi susţinut, aşa ca în Egipt. Nu cunoaşteţi naţiunea aceasta, dar ea vă cunoaşte”.

“UE ar fi fost într-o poziţie mai bună astăzi dacă liderii UE ar fi mers în Turcia imediat pentru a-şi exprima oroarea faţă de puci, pentru a felicita poporul turc pentru că l-au înfrânt şi pentru a discuta cu preşedintele, guvernul, liderii parlamentului şi alţii, pentru a asigura o cale democratică pentru Turcia. Nu există o garanţie că aceasta ar fi prevenit derapajul autoritar. Dar Europa ar fi încercat cel puţin să-şi susţină valorile democratice şi idealurile politice. Acum, preşedintele Putin ar putea fi primul lider cu care se va întâlni Erdogan după tentativa de puci. Dacă se întâmpla aşa, ar fi o ruşine pentru Europa”, încheie Carl Bildt.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.