EFECTUL P (62)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

Partea a treia

UN DISC ROŞU NESFÂRŞIT

1

După ce se văzu din nou la pensie, bătrânul colindă două zile şi o noapte Bucureştii. Nu simţea nicio oboseală, avea o poftă grozavă de mâncare şi intra prin toate localurile pentru a mânca şi pentru a-şi mai omorî puţin din timp. Noaptea, neavând unde merge, şi-o petrecu în Gara de Nord. A doua zi, dis de dimineaţă, o luă de la capăt.

Nu căută nicio cunoştinţă, umblă brambura, intrând în vorbă cu cine se nimerea. În jurul prânzului se nimeri să ajungă acasă, dar nu stătu decât câteva clipe, atât cât să-şi dea sema unde se află. Seara se întâlni cu un fost coleg de la ziarul la care lucrase pe vremuri şi băură împreună câteva pahare. Apoi o luară pe Calea Victoriei şi nimeriră la Casa scriitorilor. Aici se schimbase între timp personalul şi, nemaicunoscându-l, n-au vrut să-l servească. El nu protestă, se lipi umil de stâlpul uşii şi până la urmă îl recunoscu cineva după ultimele poze din presă şi deveni pe loc eroul mult căutat, aşa încât mai mulţi maeştri se îngrămădiră să-i ceară de băut. Pe la unsprezece simţi nevoia să plece din nou, dar maeştrii insistară cu toţii să mai rămână. După câteva minute puse un teanc de bancnote pe masă şi plecă totuşi. Hoinări din nou până pe la două, apoi simţi că ar vrea să se culce. Luă un taxi, dar în faţa casei se pomeni că a tocat toţi banii şi că nu mai are cu ce să plătească. Îl invită pe şofer la el şi acesta, văzâdu-i cartea de vizită pe uşă, îl recunoscu şi-i refuză plata cursei. Bătrânul îi dărui o mică vază de alabastru. Rămas singur, constată că i-a trecut somnul. Se îmbrăcă să mai iasă, dar i se făcu lehamite. Se trânti pe canapeaua de piele aflată în camera lui de lucru, canapea pe care obişnuise altădată să se culce după amiezile.

Cumpărată pe vremuri de nevastă-sa, piesa aceasta era prea scurtă pentru el şi nu reuşea să se întindă comod, trebuind să stea cu picioarele ridicate, sprijinite pe braţul lateral. De zeci de ori a plănuit să schimbe această mobilă. Dar n-a făcut-o. Stătu aşa până spre dimineaţă.

Între timp constată cu groază că începe să uite şi să confunde lucrurile cele mai elementare: de exemplu, nu mai ştie − se autoexamină el − cine a fost Ignaţiu de Loyola şi cine Toma d’Aquino, cine ce ordin a fondat. Iacobinii sau iezuiţii? Iacobinii au fost… revoluţia franceză… iezuiţii… Figuri cunoscute îi apăreau în faţa ochilor şi nu le mai ştia locul în acest mare puzle care începea să-l depăşească. Apoi lucrurile parcă s-au mai liniştit. Totuşi nu reuşea să adoarmă şi se gândea la manetele pe care le-a ţinut atâta timp în mână. Îi venea să strângă pielea canapelei. Apoi îşi imagină munca celor doi care l-au înlocuit şi încercă să-i controleze de la distanţă. Din când în când avea impresia că ei abandonează manetele şi atunci se simţea rău, de parcă lucrul s-ar fi întâmplat cu adevărat şi lui i-ar fi venit rândul să moară. După ce adormi, în sfârşit, gândurile continuară să-l urmărească şi în somn. Când se trezi peste vreo oră, se aruncă îmbrăcat pe pat. De data asta dormi adânc şi fără vise.

Apoi nu mai ieşi din casă.

În realitate, aştepta să fie căutat de o femeie care, în timp ce-i lua tensiunea şi pulsul, avea proprietatea de a-i aminti de senzaţii de mult pierdute.

Pe urmă speră să vină directorul adjunct să-l întrebe de ce mai are nevoie şi să-l ţină la curent cu cele ce se petreceau la Institut. (Iar el să se enerveze doar la simpla prezenţă a acestui funcţionar atât de prevenitor şi de corect…)

Apoi nădăjdui să sune măcar telefonul pentru a fi solicitat, informat, rugat, pentru ca cineva să-l înjure pentru că a stricat echilibrul ecologic sau pentru ca altcineva să-i mulţumească plin de recunoştinţă că i-a împiedicat copilul să moară, păstrându-l de atâta vreme în comă, dar lăsându-i o speranţă.

Începu să se mire cum de nu vine niciun ziarist pe la el.

Până ce se enervă de-a binelea că l-a uitat până şi tovarăşul lui de muncă, fostul şofer care acum desigur că e undeva la pescuit într-un peisaj adevărat lângă un lac adevărat cu peşti adevăraţi aduşi acolo de mama natură.

Nu se întâmplă nimic. Nu-l căută nimeni, nu-l sună nimeni. De neînţeles. Şi, în orice caz, revoltător.

Şi totuşi frigiderul era mereu plin. Ceea ce dovedea că cineva îl umple. Habar n-avea cine.

Dacă nu-l caută nimeni, înseamnă că l-au aruncat la fier vechi. Cu excepţia celui care-i umple frigiderul. Cineva tot mai are grijă de el. Cineva înseamnă că mai are nevoie de el.

Stătea în fotoliu şi aştepta cu încăpăţânare să-l caute cei de care dorea el să fie căutat. Şedea în fotoliu şi gândea cu o viteză uluitoare, încât gândurile sale puteau învălui aproape în acelaşi timp manetele părăsite, şi pe Poolo şi Institutul şi pe Doctoriţa şi pe fosta sa Soţie şi să-şi aducă aminte de ultima Prietenă a lui Poolo, tot o doctoriţă şi acest blestemat de pescar amator care nu-l mai căuta. Atunci se hotărî să ciulească urechile şi să afle cine îl aprovizionează cu mâncare.

Dar să stai multă vreme aşa şi să nu faci nimic e imposibil. Cel puţin pentru el, cel de atunci. Să stai cu urechile ciulite şi să nu gândeşti la nimic!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.