ENERVANT (22)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –ENERVANT(…) adică Vocalize în si bemol minor. Apărută la Editura Junimea în 2020

52.

Matilde, soția doctorului Glach, este adjuncta Directorului Bibliotecii Municipale. Este o femeie cultă, poartă ochelari, a publicat și două cărți de eseuri, este, cum s-ar spune, o adevărată intelectuală. Cu trei ani mai tânără decât Glach și Propp, a fost șefă de promoție atât la liceu, cât și la facultate. „O tocilară și o tâmpită, se enervează Gustav, cum poate să fie o ființă atât de apreciată incapabilă să simtă prin ce trece interlocutorul ei? Cu ce e Matilde mai bună decât Isabel – Antigona? Iată, acum turuie fără sfârșit, nici nu poți s-o întreupi…” Ba, poți!

– Mulțumesc pentru vorbele frumoase, dar întreabă-l pe domnul Victor ce-i cu nevastă-mea!

– Ți-am spus că vorbește pe celălalt telefon! Ce să fie cu nevastă-ta? Am fost și eu pe la ea și ziceai că toate cucoanele din oraș au venit la ea ca la o petrecere.

– La petrecerea ei?

– Ei, și tu… Nu te gândi la prostii. La un fel de party. Să știi că am băut și un pahar de șampanie, că Vivi a adus o sticlă franțuzească autentică!

– Dar de ce i s-a făcut rău de la anestezie?

– Lasă că o să-ți spună Domnul Director. Victor!… Doar că acum… convorbirea lui văd că mai durează.

Maestrul se uită la ceas și cu o mină serioasă, foarte serioasă, rămâne cu telefonul la ureche ca un fel de scuză pentru oaspeții săi. În timp ce nevasta lui Glach turuie mai departe despre cât de bine s-a simțit la „petrecerea de la Spital”, lui Gustav i se pare că aude și un chicot de râs, ca zgomot de fond.

Gustav se gândește la ale lui: putea fi o nenorocire adevărată; nici nu știi cum e mai bine: să vină necazul pe neașteptate sau previzibil de mai multă vreme?; dacă vine pe neașteptate, te poate arunca într-o stare de șoc, unii nici nu-și mai revin dintr-o asemenea lovitură; dacă nenorocirea vine după lungi așteptări chinuitoare, ajungi să respiri ușurat când totul se termină, ceea ce nu este în niciun caz un sentiment potrivit, ci mai degrabă o trădare. Matilde tot mai turuie, iar Gustav intervine doar cu câte un „da”, cu un „evident!” sau cu un „ca să vezi…”, rețetă verificată și eficientă: ea dovedește că ești atent, dar în același timp poți gândi la ce vrei tu. Și să auzi în aparat zgomotul de fond asemenea chicotului satisfăcut al însuși diavolului.

Discuția lui Glach și, concomitent, și vorbăria intelectualei sale soții se prelungește. Sună telefonul fix și-i conturbă gândurile gazdei. Dar de enervat îl enervează nu că a fost întrerupt din cugetările sale, ci că trebuie să facă totul singur. Mai ales azi! Într-o astfel de zi, de regulă soția este cea care trebuie să răspundă la telefon, după ce primește indicații precise să spună că el e plecat, că doarme sau că e gripat și doar lui cutare și lui cutare să-i paseze legătura. Chiar și telefonul său mobil i-l dă să-l țină tot la ea. Acum, într-o zi ca asta, cine știe ce nepoftit îl apelează. Dar dacă e totuși ceva important? Important și urgent! De pildă ceva cu Fidelio, care, iată, este ora opt, aproape ora opt, și cine știe pe unde hoinărește și cine știe ce a făcut iarăși! Cu inima cât un purice, ridică receptorul: nu, nu este vorba despre o nouă năzbâtie a lui Fidelio, la telefon este chiar „locotenent-colonelul Rodriguez”. „Înseamnă că urmează și doctorul Waiss”, își zice Gustav și spune în microfon: „Vă rog să mă sunați mai târziu! Acum sunt extrem de ocupat!” „Dar e ceva foarte important!” „Atunci va fi important și peste o oră! Mulțumesc!” și închide telefonul. „Acum ăștia o să-și închipuie că este tocmai într-o discuție cu ceilalți… Foarte bine! Să vadă că nu sunt păpușa lor!” își spune Maestrul și, într-adevăr, peste doar câteva clipe sună și „doctorul Waiss”, care primește același răspuns. „Vor trebui să vadă că nu fac pe mine din cauza amenințărilor lor!”, gândește Maestrul, le zâmbește celor doi stagiari, face un semn să fie scuzat că este prins cu telefoanele, dar, pot admite și ei că nu este vorba de o nepolitețe cu oaspeții: le-o taie repede nepoftiților. („În stilul lui caracteristic” gândesc Iudith și Relu, care-i cunosc prea bine modul de comportare.)

Gustav se întoarce la telefonul mobil, dar convorbirea a fost întreruptă de la capătul celălalt. Mai formează o dată numărul și răspunde tot Matilde, care-i spune că soțul ei a încercat să-i vorbească, dar a crezut că Gustav nu mai e pe fir. A trebuit să fugă la spital, unde cazul de care a vorbit e pe punctul de a se termina rău, foarte rău, biata femeie… Da, dar, în ceea ce-l privește, i-a spus să-l liniștească pe prietenul, pe celebrul prieten, că soția sa nu are nimic și mâine o va putea strânge în brațe acasă. După vizita de dimineață, o s-o trimită cu o mașină at home. Deci, Gusti, nu-ți mai face griji degeaba, că tu tot timpul îți faci griji pentru orice, mai adaugă Matilde și vrea să continue povestea întreruptă. Gustav se scuză că și el este încontinuu căutat, mulțumește și de data asta chiar întrerupe el legătura.

Își mai toarnă un păhărel, îi mai toarnă unul și lui Relu (pe Iudith nu trebuie s-o mai servească, ea se află la cine știe al câtălea păhărel, „chestia asta e atât de bună, încât îmi face cu ochiul și nu mă pot opri!” spune șoferița. „Bine, las mașina aici și plecăm cu un taxi. Mâine, la prima oră vin după ea”, după care Relu continuă să-i spună ceea ce n-au izbutit să termine în mașină, nici în drum spre spital, nici la venirea aici și nici în „bârlogul căptușit cu nerușinat de multe obiecte de patrimoniu”. Relu și Iudith își iau unul celuilalt vorbele din gură și, tot ca în mașină și tot ca în „bârlogul căptușit cu nerușinat de multe obiecte de patrimoniu”, Maestrul îi ascultă cu o mină severă și se gândește la ale lui.

– Am înțeles, concluzionează șeful și dovedește că totuși i-a ascultat și pe ei. Am înțeles și vom face ceea ce trebuie. (Iudith și Relu nu sunt chiar în clar ce trebuie făcut, dar se felicită că au reușit să transmită ceea ce au pregătit atât de minuțios.) Acum, altceva: aveți grijă – afară o să vă atace jurnaliștii. Mai mult ca sigur! Nu le spuneți absolut nimic!

– Ce să nu le spunem? Că și dacă am vrea n-am avea ce să le…

– Nu le spuneți nimic! Absolut nimic! Pentru că meseria lor este să folosească fiecare cuvânt așa cum vor – sau, mă rog, așa cum li se cere de către stăpânii lor. Fiți surdo-muți! Pe urmă face o comandă la taximetre și când îi conduce, Iudith îi spune că dimineața, când va veni după mașină, o să-l ducă și pe șefu` la tribunal sau unde va dori el. Nu vă supărați că nu vă conduc afară, dar nu mai am niciun chef să vină ăștia peste mine. Măcar nu în seara asta. Mâine…, mâine e o altă zi.

E opt și douăzeci și cinci! Unde o fi Fidelio? Dar și aerobicul Leonorei ar fi trebuit să se fi terminat. Acum măcar poate să mai ia un calmant. Miky vine și i se culcă la picioare. Brusc, se aude o bubuitură și imediat și muzica la maximum. „Cum, naiba, a intrat derbedeul fără să-l fi simțit nici măcar câinele?” Există o singură cale să afle: să-l întrebe. Deși…, deși nimic nu garantează că Fidelio o să-i spună adevărul.

– Am fost la Raul, răspunde fără să diminueze năvala decibelilor, am învățat împreună pentru teză.

Tatăl știe că nu poate să aibă încredere că a fost așa, dar, pe deasupra, nici n-a putut înțelege decât frânturi din fraza băiatului. Bine măcar că e acasă, că n-a mai făcut cine știe ce… măcar atât.

– Fă, dracului, porcăria asta mai încet!

Fidelio se execută, însă abia închide tatăl său ușa după el, că muzica bubuie din nou în toată casa.

Maestrul se întoarce în biroul său, vrea să ia calmantul amânat, își amintește că n-a cinat, merge în bucătărie, se uită în frigider, nu se poate hotărî ce să mănânce. Își prăjește două ouă cu șuncă, merge în birou și aduce sucul de fructe neatins de Iudith, oftează, se așază, mănâncă și își reia șirul gândurilor. Vrea să spele tigaia, farfuria și tacâmurile, consideră că măcar atât ar trebui să facă și Leonora, lasă totul pe masă, își consultă ceasul, revine în birou, își aduce aminte că a rămas în bucătărie calmantul pregătit să nu-l ia pe stomacul gol, revine în bucătărie, bea calmantul cu încă un pahar de suc, se uită la ceas, afară începe să se întunece – în plină vară! – traversând coridorul trece prin fața camerei lui Fidelio, nu mai intră, ci bate cu pumnul în ușă, muzica devine ceva mai slabă, intră în camera de lucru, se așază la birou și scoate din sertar hârtiile de care are nevoie și din portofel notița cu prioritățile urgente, se uită la ele, nu se poate concentra. Trebuie să meargă la baie: când n-are chef de muncă trebuie să meargă la baie! Traversează din nou coridorul. Va trebui cât de curând să găsească o soluție pentru o baie cât de mică lângă biroul său, adică la care să se poată ajunge doar din biroul său! O baie reprezintă intimitatea și oricât își iubește familia, abia o baie numai a sa i-ar oferi ceea ce-și dorește!

Ceasul arată ora nouă și opt minute, iar Leonora încă n-a sosit acasă. Dacă a pățit ceva sau dacă a făcut cine știe ce prostie în lipsa maică-sii, cine va fi de vină, cine va fi socotit că n-a supravegheat-o destul? Mașina! Fuge la fereastră, mașina roșie este la locul ei. „Mare minune că fata n-a plecat de capul ei să facă exerciții de una singură pentru școala de șoferi! Dar, totuși, cum de e mașina la locul ei? Dacă soției i s-a făcut rău la dentist, unde în mod sigur n-a plecat pe jos, după ce au dus-o cu salvarea la spital, cine a adus mașina înapoi?” Notează printre prioritățile concrete urgente MAȘINA. Mâine va afla misterul! (De fapt, nu va afla decât „varianta oficială”. „Varianta reală” a fost că Leonora a adus mașina acasă, totuși n-a străbătut ea orașul fără carnet, ci Martin, studentul cu care se întâlnește. Dar și „variantele reale” sunt de mai multe feluri: „reale pentru uzul general” și „reale pentru cazurile speciale”. „Varianta reală pentru un uz special” este că nu studentul Martin a adus-o pe Leonora cu mașina acasă ca mai deunăzi, atunci cu furtuna, ci elevul Alexandru Egmond, cu care de asemenea mai iese fata la un film. Așa că „varianta foarte reală” a fost că Leonora a adus mașina acasă, că totuși n-a străbătut ea orașul fără carnet, dar n-a venit cu Martin, studentul cu care se întâlnește, ci cu elevul Egmont, care nu posedă carnet de șofer. Dar să nu insistăm prea mult: Gustav e destul de obosit și așa…) Bine măcar că nu s-a întâmplat nimic. (Sau că încă n-a aflat că s-a întâmplat ceva rău. Întotdeauna, atunci când nu cunoști toate circumstanțele n-ai cum să fii pe deplin liniștit! Un om prevăzător n-are voie să se culce atât de simplu pe o ureche, iar Maestrul Doctor Gustav R. Propp este un om prevăzător. Prevede cu cinci mutări înainte ce o să se întâmple, cum a spus bunicul „Nimeni ca Gusti nu e în stare să-și dea atât de repede seama de modificările adânci apărute pe tablă, după ce au fost efectuate mișcările cele mai neașteptate!” cum și-a lăudat bunicul șahist nepotul de doar șase ani. Dacă n-ar fi avut acea intuiție precoce bunicul, ajungea nepotul unde a ajuns? Bineînțeles că nu! Cum, adică?! Ce legătură are intuiția bunicului cu cariera nepotului? „Da, își spune Gustav, sunt într-adevăr obosit. Chiar epuizat, gândesc anapoda…”)

Maestrul stă la birou și notează cu carioca neagră subliniat prioritățile concrete urgente, le notează atât pentru sertar, cât și pentru biletul pe care-l va duce cu el în portofel. (Astăzi a fost într-adevăr o zi foarte plină: nici măcar n-a avut timp să consulte prioritățile concrete urgente notate ca de obicei la îndemână. Și așa ceva i s-a întâmplat foarte rar!) Apoi ia în mână carioca albastru închis pentru a nota și sublinia prioritățile probabile apărute în ziua aceasta atât de plină. Rămâne cu ochii ațintiți pe bustul lui Solon de pe birou (oare de ce tocmai pe bustul lui Solon?) și nu numai că nu trece pe hârtie și prioritățile probabile apărute în ziua aceasta, ca să nu mai vorbim că nu ajunge defel la prioritățile puțin probabile, pentru care stă pregătită tot carioca albastru închis (însă fără a fi subliniate diferitele puncte), stă cu ochii țintă pe bustul lui Solon de pe birou, capul îi este greu, calmantul își face efectul, adoarme.

Îl trezește telefonul de pe birou. Sună strident, Gustav, care și așa doarme întotdeuna iepurește, sare în picioare. Prima impresie este că însuși Solon ar fi sunat. Ceasul de lângă bustul acestuia arată ora zece fără un minut. Lasă telefonul să sune, deși în Reședința Avocat Doctor Gustav R. Propp există o regulă de fier: nimeni să nu mai răspundă la telefon după ora zece. O regulă știută de orice om cât de cât bine-crescut. (Dacă telefonul sună după ora zece – ceea ce, Slavă Domnului! – nu s-a întâmplat decât foarte rar, de exemplu apelurile anonime sâcâitoare – dacă telefonul sună după ora zece a firesc să-ți pui întrebările cele mai cumplite înainte de a afla despre ce este vorba. Așa că, mai bine, la ora zece telefonul fix este scos din priză, fiind lăsat de santinelă doar mobilul: dacă totuși se întâmplă ceva important și urgent? Nu poți să știi niciodată!) Gustav se mai uită o dată la ceas, mai e un minut, câteva secunde până la ora zece, ar trebui să răspundă, dar n-o face, n-a dormit decât vreo jumătate de oră, băutura cu Relu i-a făcut sete, merge în bucătărie și mai bea din frigider un pahar de suc. Vasele sunt spălate, Eleonora nu-i chiar atât de nesimțită…

Revine la birou, vrea să continue să scrie ceea ce n-a apucat din cauză că l-a apucat somnul. Telefonul sună din nou. Da, dar acum e zece și șapte minute. Normal că nu răspunde. Când sună și a treia oară, scoate aparatul din priză. Se scoală, se duce la fereastră: de după perdea vede că jurnaliștii fac ore suplimentare. Sunt tineri, fete și băieți, au postul de observație în spatele geamurilor mari ale localului de vizavi, e vară, o seară cât se poate de romantică, zilele de vară sunt lungi, cerul e senin, luna strălucește, iar tinerii par foarte mulțumiți cu viața lor.

Deși nu-i târziu, Maestrul se culcă abia pe la miezul nopții, ziua aglomerată și calmantele îl conving să termine de făcut ceea ce are de făcut și să se culce: somnul l-ar putea odihni sau l-ar putea duce din nou în scorbura din copacul uriaș; s-ar putea să fie ocazia perfectă de a găsi Soluția sau, dimpotrivă, coșmarul să-l trimită mai adânc în necunoscut, diavolul, suflându-i în ceafă, să-l împingă mai tare în întuneric. Niciodată nu știi ce te așteaptă în somn, la fel cum nu știi nici ce te așteaptă în starea de veghe. Doar că pentru ce ți s-ar putea întâmpla în starea de veghe te poți pregăti… Așa că, pregătindu-se pentru ziua următoare, se întoarce la birou și scrie. E mult de scris: într-adevăr a fost o zi atât de lungă încât doar relatarea ei a ocupat atâtea pagini! Și când stai să te gândești, ziua încă nici nu s-a terminat. („Poți declara că o zi s-a terminat abia la miezul nopții!”)

Telefonul mobil din buzunarul de la pantaloni începe iarăși să vibreze puternic. E zece și douăzeci și opt de minute. „Dacă totuși se întâmplă ceva important și urgent? Nu poți să știi niciodată!”

53.

Da, ziua aceasta nu s-a terminat încă nici la ora douăzeci și două! Telefonul îi semnalizează un apel de la un număr necunoscut. Să fie iarăși „anonimul” care l-a cicălit de câteva zile? Nu apucă să-i răspundă, că sună și telefonul fix de pe birou. („Înseamnă că doar am vrut să-l scot din priză, ca de obicei… Trebuie să mă culc, sunt foarte obosit!”) Un cineva, care de asemenea nu se recoandă, îi atrage „respectuos” atenția să nu se joace cu focul. Prima tentație este să pună receptorul în furcă, dar Maestrul știe că întotdeauna poți trage concluzii de la un asemenea apel. Cu receptorul la ureche, face legătura și pe telefonul mobil. Unde, așa cum s-a așteptat, nu se aude nici un glas. Ceva îi spune, totuși, că nu este același individ de dinainte: atunci aceluia i s-a auzit respirația. Acum nu se aude nimic. Gustav îi spune: „Sunteți în urmă cu tehnica! Cu o tehnică mai bună, ați putea auzi și afla mai multe chiar și când eu aș avea telefonul închis. Puneți-vă la curent cu tehnica! Sau n-aveți suficienți bani? Atunci nu sunteți decât niște prăpădiți! Maestrul pune telefonul mobil pe receptorul telefonului fix. Uita, așa puteți auzi mai bine cum sunt amenințat!” Brusc, și vocea de pe telefonul fix tace. Apoi se întrerupe legătura. „Asta e.” mai spune Gustav, închide telefonul mobil și scoate telefonul fix din priză. Își aduce aminte că, printre multele mesaje primite, a fost și un SMS de la consilierul municipal Robert Stock, mâna dreaptă a domnului Primar. Acesta, în urma politețurilor și felicitărilor, l-a anunțat că domnul Primar a fost autorizat să-i transmită să nu-l mai ia în seamă pe „așa-zisul locotenent- colonel Rodriguez” și că îl roagă ca de acum înainte să fie atent doar la domnul Raimond Dan, care, în mod sigur, nu-l va deranja decât atunci când chiar va fi strictă nevoie. Iar în încheierea lungului mesaj, consilierul l-a anunțat că s-a decis ca festivitatea decernării titlului de „cetățean de onoare” să fie devansată pentru săptămâna viitoare, „probabil sâmbăta”. Păcat că nu sâmbăta asta – ar fi scăpat și de petrecerea de la Monica. (Pe urmă a aflat că festivitatea de la Primărie a fost devansată nu pentru că s-ar fi dorit ca recunoștința față de el să fie afișată mai repede, ci pentru că sportivul cu care va trebui să împartă evenimentul va pleca la data stabilită inițial la campionatele continentale, de unde va porni ca principal favorit.)

Cu telefoanele închise, Gustav reușește în mai puțin de o oră să noteze atât pentru sertar, cât și pentru bilețelul de pus în portofel prioritățile concrete urgente, prioritățile probabile și prioritățile puțin probabile. Munca aceasta trebuie s-o desfășoare în fiecare seară, oricât de obosit ar fi: întotdeuna apar priorități noi, iar cele vechi e obligatoriu să le revezi – nu de puține ori prioritățile concrete urgente dispar sau se transformă în prioritățile probabile; dar mai important este când prioritățile probabile devin prioritățile concrete urgente! În funcție de aceste noutăți, respectiv de eventualele modificări, urmează să-ți planifici orarul zilei următoare. Gustav nu poate pricepe cum de lasă majoritatea oamenilor lucrurile să se desfășoare la întâmplare. Probabil de aceea nici nu se realizează în viață multă lume cu un potențial mai mare decât ar lăsa să se înțeleagă, probabil de aceea ajung doar la rezultatele lor modeste. Sigur, în viață pot apărea și momente neprevăzute, dar și atunci, având un plan bine conturat, poți mai ușor să te adaptezi la orice situație.

Este ora unsprezece și douăzeci și trei de minute. Maestrul încuie hârtiile în sertarele stabilite pentru fiecare dintre ele (dosarele cu cauzele pentru mâine nu le mai ia la verificat deoarece știe foarte bine cine dintre colaboratori va intra la înfățișări, de altfel, nici nu sunt procese cine știe ce), iese pe coridor pentru a vedea dacă totul este în ordine, intră în dormitorul lui Fidelio și stinge televizorul lăsat să funcționeze în vreme ce băiatul a adormit, întredeschide cu grijă și ușa Leonorei, și acolo este lumină, fata nu-l simte și vorbește la telefon. Însoțit de Miky, mai verifică dacă sunt încuiate poarta și ușa apartamentului. Stinge luminile și, înainte de a se așeza în fotoliul său, se uită pe fereastră: tinerii jurnaliști mai sunt în localul de vizavi și se simt excelent. Se dezbracă în pijama, dar nu se culcă în pat, ci se așază iar în fotoliul său. Este ora unsprezece și treizeci și două de minute. Adică mai sunt douăzeci și opt de minute până se va încheia și ziua aceasta atât de lungă. Își spune că dacă va sta în fotoliu până la miezul nopții nu se va întâmpla nimic nou.

Gustav stă în fotoliu, închide ochii, dar nu doarme și încă nici nu vrea să adoarmă. Ar trebui să se gândească la afacerea BOSALA sau „Cazul Adam”, cum mai este numită. Acesta este în clipa de față evenimentul cel mai important și care în mod sigur va avea o mulțime de urmări. De obicei, Maestrul, care nu lasă nimic la întâmplare, ar evalua consecințele. („Nimeni ca Gusti nu e în stare să-și dea atât de repede seama de modificările adânci apărute pe tablă, după ce au fost efectuate mișcările cele mai neașteptate!” după cum și-a lăudat bunicul șahist nepotul de doar șase ani.) Brusc, își aduce aminte că mâine ar trebui să fie în capitală la Ministerul de Externe! Solicitarea aceasta l-a sâcâit ca o durere de măsea, de când i s-a adus la cunoștință. Mâine ar trebui să fie în capitală la Ministerul de Externe. Dar nu va fi! Orice deplasare este un risc, iar el nu este subordonatul niciunui Minister. Dacă vor ceva, n-au decât să trimită pe cineva și poate că o să-l primească. Sigur o să-l primească, dar acum, în orele nopții, lui Gusti, devenit Gustav, gândul îi zboară la stagiara Iudith. Gustav știe că prin tribunal – și nu numai – se vorbește că este imposibil ca șeful să nu aibă o relație mai mult decât profesională cu un exemplar atât de deosebit de atrăgător. Păi, că nici n-ai cum să nu te simți tentat de Iudith, care a fost Miss și în liceu și în facultate. Plus că Iudith este conștientă – sau chiar mai mult decât conștientă – de modul cum este privită de masculi și nici nu face vreun efort să le potolească poftele. Dacă s-ar afla că Maestrul nu s-a culcat cu „Miss Stagiara”, ar apărea alte bârfe. Cele de acum sunt apreciative, celelalte ar fi chiar invers: bărbatul care profită de ocaziile avute este privit admirativ, cel ce nu profită nici măcar nu mai este considerat bărbat. Chiar, de ce nu trece Gustav de barieră, o barieră care absolut sigur s-ar ridica? Nu, Gustav n-ar face nici în ruptul capului așa ceva! N-ar face așa ceva fiindcă asta ar perturba și „singura ordine” sau cât a mai rămas din ea! De pildă, se termină și ziua de joi și de fiecare dată a apărut ceva care nu i-a permis nici măcar jumătate de oră de odihnă după masă! O relație i-ar perturba și mai mult viața, ar necesita și alte strategii, chiar și minciuni și ascunzișuri. Pe deasupra, o femeie ca Iudith ar avea pretenții, capricii de satisfăcut… Or toate astea mănâncă timp! Și care este singurul lucru care, odată pierdut, nu mai poate fi recuperat? Timpul! De aceea cu timpul trebuie să fii mai atent decât cu orice. Mai ales că nu poți nici măcar să-l tezaurizezi, să-l încui în seif sau să-l economisești.

Gustav o revede pe Miss Stagiara stând picior peste picior în unul dintre cele două fotolii din fața biroului și îi revine în nări mirosul femeii, atunci când s-a aplecat asupra ei ca să-i toarne băutura. Așezat comod în „fotoliul său” și aprinzându-și o ultimă țigară pentru ziua care s-a terminat o vede pe Miss Stagiara stând picior peste picior: și ce picioare are…

Gustav se uită la ceas: e trecut cu douăsprezece minute de miezul nopții. A zăbovit totuși prea mult la subiectul „Iudith”! Se scoală din fotoliu: e deja vineri – joi s-a terminat.

În pat adoarme imediat, dar, pentru prima oară, în loc de scorbura din coșmar o visează pe Miss Stagiara.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.