Gina s-a supărat rău de tot. Păi nu e de glumit. În lumea asta a androizilor, politica nu mai e ce a fost odinioară. Acum lucrurile sunt dure. Pe scurt, un senator androidal l-a aruncat în stradă pe soțul acestei furioase Gina.
L-a lăsat fără job. Omul a murit de supărare. Dar vezi tu, în lumea androizilor nu există sentimente. există doar ordine precise. Așa că senatorului androidal puțin i-a păsat că omul care l-a slujit atât amar de ani a murit de inimă rea. Gina e o androidă din ultima generație, nasol de politicieni. Așa că Gina s-a dus la magazinul de arme, l-a caftit pe vânzător, a înhățat o armă babană și s-a dus și l-a împușcat pe senatorul androidal drept în inima lui cibernetică.
Cam așa se rezolvă treburile în lume androizilor. Programul Planetar Cibernetic l-a resetat pe senator, adică l-a reactivat și l-a trimis să muncească în nu știu care mine de uraniu de pe planeta Venus. Uite, zi și tu ce mai poveste. Vezi, pare de necrezut, pare trist, banal, ridicol. Dar cam așa e și viața noastră. Câți senatori, din care țară vrei tu, nu și-au aruncat oamenii fideli în stradă? Oho! Și deputații la fel, și președinții de state la fel.
Ideea e că oamenii fideli tot calcă strâmb în cele din urmă așa că trebuie să te descotorosești de ei fără prea multă vorbărie. Dar ce să mai vorbim noi despre ceea ce a lăsat Dumnezeu pe planeta asta, oare?! Bărbaţii duc greul războaielor dar rănile le oblojesc femeile cu halatul imaculat, stropit cu sânge de bărbat. Bărbaţii rostuiesc politica dar în culise femeile sunt cele care configurează marile revoluţii. Bărbaţii fără femei n-ar putea exista, ar fi un nonsens.
Femeile fără bărbaţi ar fi ca păsările cerului, fără de aripi. Nu sunt mai importanţi bărbaţii decât femeile aşa cum nici femeile nu sunt mai presus decât bărbaţii. Din conflictualitatea asta ancestrală, mirifică, tragică, îngerească, diavolească, fără de margini, maiestuoasă sau plină de noroi se înfiripă înaintarea fiinţei către Miracol. Și tocmai de aceea Civismul nu ar trebui să moară! Ce ar fi Civismul? Doar înfăşurarea unui text, abstragerea lui într-o propoziţie finală, un act textual ultim rămas, dăruit, uitat, livrat lumii spre interpretare?!
Să se reducă existenţa umană doar la lectura acestui tulburător text înfăşurat, ascuns în volutele spaţio-temporale?! Căci fie furnică, fie filozof, înjghebările organice în care pâlpâie o scânteie spirituală nu par a avea ca fundamentală îngurgitarea unor porţiuni de spaţiu, mici îngrămădiri de molecule sau celule palpitând sub varii forme colorate viu, atrăgător. Masticaţia nu pare a fi sensul ultim, deşertăciunea deşertăciunilor.
A te adăposti de furtună nu pare a fi demersul către reflecţie. A strânge recoltele sau a juca la ruletă pare la fel de fad, de neimportant. Interpretarea Civismului, iluzorie. Numai gândul de a putea interpreta în întregul ei Civismul i-ar face pe unii să râdă iar pe alţii să ridice eşafodul în grabă. Cătuşele ar zornăi iar forţele de ordine s-ar grăbi să aducă bineînţeles calmul pe străzi. Căci mulţimile, pe deplin înfiorate, aşteaptă miracolul descoperirii, aşteaptă un semn al Civismului. Ea se încăpăţânează, se lasă greu, se vrea curtată.
Ca şi cum ar fi o persoană. Dar nu e persoană. După unii ar fi concept. După alţii un puseu filozofic, o himeră. Nici n-ar avea trup. Unii se căznesc s-o înregimenteze, alţii o pun în operă în vremelnice grupări cenacliere. Alţii valsează cu ea. Alţii o terfelesc. Alţii se împăunează cu ea. Fac rabat de la normă. Încalcă diverse convenţii. Aflarea ultimului, aflarea Civismului trece arareori drept virtute. Pare mai degrabă nebunie, rătăcire, Vinovatul sau cel fără de minte e adus spre judecata oamenilor, spre oprobiul lor, rareori spre iertarea lor.
În asemenea ipostaze, conformismul şi conservatorismul jubilează. Aflarea Civismului e suprema libertate. E spiritul liber, neîncătuşat, insurgent, violent. Spiritul liber violentează Civismul părând a vrea s-o ia cu orice preţ în stăpânire. Tocmai de aceea cu virulenţă purcede la citirea semnelor şi interpretarea lor, tocmai de aceea totul este text, fie autostradă, fie supernovă, fie muzică de film. Totul reductibil la propoziţie sună ca şi cum ar fi o sentinţă.
Are parfum. E uşor dictatorial. E mistic. De neconceput, neliniştitor. Panoramând, scrutând orizontul, privirea observatorului întâlneşte textul devenind propoziţie a lui. Problema e dacă observatorul se va gândi pe el însuşi ca aparţinând textului, ca fiind al Civismului prin observare şi mărturie.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.