JUSTIŢIA SUVERANĂ sau adevăratul TRATAT DE DREPT PROCEDURAL“ (82)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz. „JUSTIŢIA SUVERANĂ sau adevăratul  TRATAT DE DREPT PROCEDURAL“

1. k) Cazul Dr. Vladimir Horovitz vs. Cei şase elevi

„Ar lua mult timp explicaţia conform cărui raţionament, eliminarea răului din altul sau reprezentat de altul ar duce la absolvirea de propria-ţi vină. Pe scurt, este vorba despre condamnarea făţişă a presupusului rău şi, prin aceasta, trecerea simbolică în rândul celor ce nu-l conţin. Nu este vorba despre o încercare de trecere într-un grup de adopţie ţintit, ci, mult mai degrabă, de tentativa de a-ţi declara solidaritatea cu o putere căreia nu poţi să rişti să-i fi considerat opozant. (…) Impulsul gregar tinde să se manifeste ca un instinct: de cele mai mult ori el are prea puţine tangenţe cu raţiunea”.

Şi, iată, cum, pe nesimţite, ne-am apropiat de acest minunat proces, un caz intrat în toate scrierile de specialitate, dar şi în beletristică, un caz după care s-a turnat şi lung metrajul atât de apreciat „Cazul Vladimir Horovitz vs. Cei şapte elevi”; ne-am apropiat de acest minunat proces când am amintit că maestrul Ludovic L. (sub numele său adevărat) a arătat că onorabilul judecător Academician Profesor Doctor Doctor honoris Causa Julius Zimberlan adoptă în mod obişnuit o ţinută marţială, sprijinindu-şi capul de mâna stângă, în vreme ce îşi foloseşte mâna dreaptă să descrie rotocoale în aer, gestul său atât de caracteristic moştenit de la distinsul învăţător Dr. Vladimir Horowitz (nici o legătură cu pianistul, simplă coincidenţă de nume[1]).

Distinsul învăţător Dr. Vladimir Horowitz a compărut în faţa Instanţei în atât de mediatizatul proces al „Crimei din Strada Lungă”. Ca să realizaţi cât de mult interes a stârnit acest caz, este suficient să amintim că audierile au început încă de pe vremea procurorului Doctor Ralf Lalazor (cunoscut şi drept „Groaza Mărilor”) şi a continuat să umple paginile ziarelor şi să ocupe multe emisiuni speciale ale televiziunilor chiar şi pe vremea celebrei speţe „Rom J. Rominger”.

Distinsul învăţător Dr. Vladimir Horowitz (cel fără nici o legătură cu pianistul, simplă coincidenţă de nume), nu altul decât modelul asumat al onorabilului judecător Academician Profesor Doctor Doctor honoris Causa Julius Zimberlan, a fost reclamat de mai mulţi părinţi că ar fi sancţionat într-un mod cu totul nepermis şase elevi din clasa a III-a primară. Iniţial, cazul a fost discutat în Consiliul Profesoral al Şcolii, însă aceiaşi părinţi nu s-au arătat defel mulţumiţi şi s-au adresat Justiţiei suverane. Întâmplător – sau, mai degrabă, nu întâmplător! –, cazul a fost preluat şi de ziarul local şi, după doar o zi, şi de presa centrală: problema a depăşit cu mult presupusa culpă a distinsului dascăl, dezvoltându-se într-o dispută de principii: ce mijloace trebuie să utilizeze un institutor pus într-o situaţie asemănătoare, până unde poate să meargă şi cum este mai indicat din punct de vedere psihologic să rezolvi situaţia. Foarte repede, numeroşi educatori profesionişti, chiar şi profesori universitari, au susţinut păreri bine argumentate, însă niciodată acceptate de toată lumea. Aşa că redacţiile au primit şi opinii de la părinţi, atât adeziuni, cât şi fraze revoltate.

Până unde pot merge sancţiunile aplicate de un cadru didactic învăţăceilor săi? De la cel mai înalt nivel, procurorul Doctor Ralf Lalazor s-a pomenit cu indicaţia (strict secretă!) să tărăgăneze instrumentarea cazului până ce se va cristaliza o părere majoritară în opinia publică atât de agitată. (Ministrul Educaţiei Naţionale a trebuit să-şi dea demisia şi soarta întregului Guvern atârna de un fir, de un fir ce se legăna ameninţător când într-o parte, când în cealaltă.) Aşa că Doctorul Ralf Lalazor n-a apucat să finalizeze dosarul şi acesta a ajuns pe masa eminentului procuror Doctor Ragnavaldur Sicl. Care n-a mai putut tărăgăna lucrurile fiindcă după atâţia ani de dispute publice lumea cerea imperios o sentinţă, mai ales că întregul caz ameninţa să cadă sub incidenţa prescrierii la 29 ani de la săvârşirea faptelor şi, pe de altă parte, nici distinsul învăţător Dr. Vladimir Horowitz nu era de aşteptat să mai trăiască mult la vârsta sa. Or, nici o condamnare şi nici o achitare post mortem nu era nici pe departe soluţia unanim aşteptată, chiar dacă s-ar fi elucidat disputa publică. (Mai ales că, din cauza nenumăratelor tărăgănări ale procesului, nimeni n-ar mai fi putut spune cu exactitate în ce au constat sancţiunile aplicate de domnul învăţător Doctor Vladimir Horowitz asupra celor şase elevi din clasa a III-a primară.) Da, s-a tot elucidat, însă doar din punct de vedere strict teoretic, după cum s-a exprimat fără înconjur Academicianul Doctor Doctor honoris Causa Robin R. Robinson, vârful de lance al celor ce ţineau partea părinţilor reclamanţi. (Şi aceştia constituiau o problemă: patru dintre ei nemaiapucând dezbaterile pe fond… La înmormântarea domnului Vasile Stan Senior, tatăl fostului elev Vasile Stan Junior, însuşi preotul şi-a arătat regretul că decedatul n-a avut măcar mulţumirea să cunoască verdictul Justiţiei suverane în cazul procesului distinsului învăţător Dr. Vladimir Horowitz. Şi, treptat, a mai apărut şi o altă chestiune: nu numai că unul dintre părinţii reclamanţi şi-a retras pe patul de spital reclamaţia, dar însuşi unul dintre foştii elevi a trecut de partea reclamatului!)

Nu, eminentul procuror Doctor Ragnavaldur Sicl nu mai putea tărăgăna lucrurile! Aşa că, în sfârşit, procedura şi-a urmat cursul în sala de judecată, moment când trebuie precizat că, din motive necunoscute, protocolul aflat în arhivă este grav afectat, lucru cu atât mai straniu cu cât subtila domnişoară dr. Brunhilde Lotte Ivanova, pe atunci grefier şef, ne-a declarat că dosarul a fost depus în stare perfectă la arhivă. (Cuvântul subtilei domnişoare dr. Brunhilde Lotte Ivanova nu poate fi pus la îndoială!) Şi este cu atât mai suspectă grava lipsă, cu cât şi cele mai mici fapte din această cauză au fost mereu semnalate în mass-media, doar că subiectivă – de multe ori chiar mercenară – presa s-a contrazis în nenumărate cazuri. Ce să preluăm noi că s-a întâmplat în realitate?

Spre noroc, ne-a parvenit tocmai pledoaria maestrului Ludovic L. (chiar cu numele său real), pledoarie pe care o transcriem aici:

„Onorată Instanţă, (… citat din Seneca), la care mai trebuie adăugat şi (… citat din Sfântul Augustin). Iar, dacă toate acestea nu sunt de ajuns (… citat din Borak cel Bătrân). Aşadar, după ce am constatat caracterul specific uman al modului cum a procedat respectabilul institutor aici de faţă, omul care prin sacrificarea întregii sale vieţi a sădit binele şi frumosul în tinerele mlădiţe, asemenea grădinarului care toată viaţa s-a îngrijit ca din seminţele sădite să iasă cele mai curate plante, arbuşti şi pomi, prin tot ce a făcut, folosind metode specifice, a ţintit la eliminarea răului din copii şi din exemplul reprezentat de răul din alţii, ceea ce nu face decât să ducă la absolvirea de propria-i vină. Pe scurt, este vorba despre condamnarea făţişă a presupusului – şi, vai, de multe ori a realului – rău şi, prin aceasta, de trecerea simbolică – dar şi efectivă – în rândul celor ce nu-l conţin. Nu este vorba despre o încercare de trecere într-un grup de adopţie ţintit, ci, mult mai degrabă, de tentativa de a-ţi declara solidaritatea cu o putere căreia nu poţi să rişti să-i fi considerat opozant. (…) Şi credeţi, Onorată Instanţă, că aceasta e puţin lucru? (… citat din Borak cel Bătrân). Aducând aceşti copii, aceste mlădiţe încă atât de  firave în mijlocul mulţimii binelui, i-a făcut ca impulsul gregar să tindă să se manifeste ca un instinct pozitiv, care, totuşi, de cele mai mult ori el are prea puţine tangenţe cu raţiunea. Deci: instinctul acesta general uman, care <are prea puţine tangenţe cu raţiunea>, dacă ar fi găsit culpabil, atunci toată omenirea ar trebui găsită culpabilă! Şi, cu toată modestia, Vă întreb: poate justiţia suverană să culpabilizeze întreaga omenire, justiţia suverană fiind menită în a sancţiona chiar ceea ce se îndepărtează de generalul uman şi nu de ceea cel ce-l reprezintă? (… Citat din Borak cel Bătrân) Deci nu poate!

Prin soluţia adoptată, Instanţa

• a constatat că eliminarea răului din altul sau reprezentat de altul duce într-adevăr la absolvirea de propria vină;
• ţinând cont că, prin procedeele specifice adoptate de acuzat este vorba despre condamnarea făţişă a presupusului rău şi, prin aceasta, trecerea simbolică (şi a acuzatului) în rândul celor ce nu-l conţin;
• ţinând cont că nu a fost vorba despre o încercare de trecere a elevilor într-un alt grup de adopţie, ci, mult mai degrabă, de tentativa de a-i face să-şi declare solidaritatea cu o putere faţă de care nu poţi să rişti să-i fi considerat opozant;
• ţinând seama că impulsul gregar tinde să se manifeste ca un instinct;
• ţinând cont că, de cele mai mult ori, el are prea puţine tangenţe cu raţiunea;
• însuşindu-şi elementele ilustrate de autorii citaţi de apărare;
• îl condamnă pe numitul Doctor Vladimir Horowitz, cu circumstanţe atenuante, ţinând cont de vârsta sa venerabilă la care, de asemenea, „are prea puţine tangenţe cu raţiunea”, la douăzeci de ani de muncă în folosul societăţii.

Urmări:

– În conformitate cu sentinţa, care, ţinând cont de vârsta venerabilă a distinsului învăţător Dr. Vladimir Horowitz (nici o legătură cu pianistul, simplă coincidenţă de nume) şi, de asemenea, de faptul că acesta „are prea puţine tangenţe cu raţiunea”, s-a constatat că, de fapt, în toată cariera sa, condamnatul n-a făcut decât să presteze, în felul său, tocmai muncă în folosul societăţii;

– Cariera de învăţător, condamnatul a exercitat-o de la vârsta de optsprezece ani şi până la ieşirea la pensie, deci vreme de 47 (patruzeci şi şapte) de ani, ceea ce reprezintă cu 27 (douăzeci şi şapte) de ani mai mult decât a fost obligat prin sentinţa dată de justiţia suverană şi, pe cale de consecinţă, pentru diferenţa de 27 (douăzeci şi şapte) de ani, i se cuvine o sumă reparatorie care, dată fiind vârsta venerabilă a condamnatului, i s-a plătit în întregime într-o singură tranşă.

Întrebări:

• Cine credeţi că se face vinovat că numitul învăţător Dr. Vladimir Horowitz (nici o legătură cu pianistul, simplă coincidenţă de nume) a prestat cu 27 (douăzeci şi şapte) de ani mai mult decât a fost obligat prin sentinţa dată a posteriori de Justiţia suverană?
• Cine şi în ce circumstanţe poate să ceară despăgubiri pentru că a prestat munci în folosul societăţii fără să fi fost obligat de o sentinţă judecătorească s-o facă?
• Cum trebuie procedat când culpa incriminată se dovedeşte a fi o trăsătură general umană?

[1] Am ales intenţionat la sfârşit acest minunat caz deoarece el nu poate fi pe deplin înţeles decât de cineva care a studiat atent, cu creionul în mână, întregul Tratat.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.