Mâna albă (28)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Roma, povestește Gibbon, suferea de spaima de longobarzi, de spaima de robie, de spaima de jaf, de frica de inundații și molime, de groaza că împăratul aflat atât de departe va uita să trimită indispensabilul grâu, în timp ce Campania devenise un ținut cu ogoare necultivate și vile părăsite. Populația fostei metropole a lumii scădea mereu și oamenii își spuneau că dacă Apocalipsa va mai întârzia să vină, va găsi, peste o generație sau două, un oraș complet depopulat. „Roma nu va fi distrusă de mâna omului, ci, zgâlțâită de furtuni, de incendii și de cutremure, va pieri de la sine”, a proorocit cândva Sfântul Benedikt. Iar vorbele lui erau crezute și se adevereau.

Se pare că Daedalion a rămas aproape un an la Roma. Și, poate fiindcă un an reprezintă atât de mult în viața unui tânăr în plină formare, influențele primite și mărturisite îi vor consolida renumele de roman, lui, cel venit dintr-o provincie ce nu mai era decât prin tradiție parte a Imperiului. Metropola de pe Tibru devenise o certitudine a trecutului. Un exarh neputincios trebuia să apere cetatea de năvălitori din afară și dinăuntru și trebuia să cerșească, în primul și în primul rând, grâul de la un împărat aflat îngrozitor de departe, împărat care trebuia să dispună ca pâinea să vină din regiunile istorice aflate iarăși în alte colțuri ale lumii, mereu mai fărâmițate și mai nesigure. Fără cereale nu se putea apăra Roma, iar grâul sosea de fiecare dată după ce ultima speranță părea să apună și când ar fi trebuit să ajungă de-acum tranșa următoare. De aceea Roma supraviețuia printr-o veșnică minune de ultimă clipă, iar barbarii pogorâți aici din toate părțile nesfârșitului aveau, la rândul lor, de cucerit acest miracol muribund. La sosirea lui Daedalion și a mamei sale, primejdia concretă se numea „pericolul longobard”, un popor mai brutal decât atacatorii ce l-au precedat. Dar „pericolul longobard” era, totodată, și ceva foarte vag pentru copilul speriat din vest: armata ducilor n-a pătruns în oraș câtă vreme a stat Al Patruzeci și treilea la Roma, însă se zvonea zilnic, de fiecare dată cu probe noi și indubitabile, că atacul este iminent, iar, pe de altă parte, pe mare apăreau, din când în când, flote ciudate, în locul așteptatelor convoaie cu hrană din Sicilia sau din Egipt. Nimeni nu știa cui aparțineau acele corăbii, nimeni nu putea intra în contact cu ele. (Și nimeni nu se grăbea să încerce un asemenea contact.)

Natura se purta și ea mai nemiloasă ca oricând cu Roma: cutremure și inundații alternau cu ploi torențiale, transformând împrejurimile în teritorii cel puțin neprietenoase și decolorând palatele istorice într-un peisaj funerar. Chiar și în puținele locuri populate, băiatul avea impresia că pășește printre mine și faptul că întâlnea atât de rar copii de vârsta lui îi întărea senzația că a nimerit într-o legendă. Totul părea că se încheie la Roma, totul avea semnificații mitice, fiecare piatră putea nara cel puțin o istorie, dar nimic nu dădea impresia că în poveste ar mai avea loc și o continuare. Sugestia-era că viața însăși s-ar fi oprit în trecut, oamenii nu mai simțeau prezentul decât prin frică. Locuiau, majoritatea, singuri, nemaiîmpreunându-se, nemaiducând un trai social. Imensitatea palatelor în paragină permitea aproape oricui să viețuiască în spații mai mult decât confortabile ca mărime. Dar lumea prefera să se adăpostească în tainițe, îngrămădindu-se în cartierele populare mizerabile, cu nenumărate locuințe disponibile și acestea. Și, ceea ce l-a frapat mai mult pe copil, la Roma nu mai lucra nimeni, la Roma pur și simplu se supraviețuia.

Amintirea acelui an, cât a adăstat împreună cu mama în numeroase case din celebrul oraș, a rămas una dintre cele mai puternice în memoria Celui de Al Patruzeci și treilea – acolo era întuneric, spaimă și gust de leșie. Acolo era iadul. Fiul lui

Felician, venit din însorita Iberie, a nimerit într-un oraș pe trei sferturi părăsit, cu clădiri gata de a se prăbuși, cu oameni singuratici în locul exuberanților meridionali printre care s-a născut. Un cutremur, ploi cu totul neobișnuite ce păreau interminabile, o eclipsă, șobolani agresivi și o seriozitate gravă a unei tradiții apăsătoare, o tradiție ce nu se putea discuta – totul era solemn, totul era strivitor. Mamă și fiu locuiesc, la început, într-un apartament de la etajul trei al unei case unde existau zeci de încăperi libere, dar unde toată lumea se înghesuia, claie peste grămadă, pe un singur nivel. (Abia mai pe urmă a descoperit figuri necunoscute viețuind în odăi dosnice și la alte etaje.) De acolo s-au mutat într-un palat adevărat, însă erau singuri în el și, deși nimeni nu le avea grija, nu s-au simțit bine printre statui, mozaicuri și coloane, într-un edificiu unde rătăceai dintr-o sală într-alta sau te pierdeai în curtea uriașă, năpădită de o vegetație bogată și sălbatică. Era frig în sălile acelea și Daedalion n-ar fi putut spune de ce au plecat cu adevărat și de acolo pentru a se muta la un han, într-un loc unde măcar erau înconjurați de ființe umane, ființe cu care își împărțeau viața. La fel cum nu mai putea să-și amintească Daedalion de ce au zăbovit atât la Roma și de ce n-au plecat imediat mai departe, spre răsărit. Probabil că mama aștepta pe cineva, probabil că înțelegerea fusese că vor fi preluați din fosta capitală a lumii pentru a fi duși în actuala capitală, însă cel ce ar fi trebuit să vină n-a sosit. Sau poate că mamei i s-au terminat banii și aștepta să primească alții spre a putea continua drumul. Daedalion nu mai știa toate astea, iar experiența romană îl acaparase într-o asemenea măsură încât amănuntele logice nu-i mai păreau esențiale. Roma nu mai era în memoria sa decât ca un tărâm subpămân- tean, asemenea celui descris în cartea din care citea în fiecare zi câte o oră cu mama, urmând astfel un fel de școală, deoarece mama era convinsă că, la Constantinopol, noile rude îl vor dori pe fiul lui Felician instruit și cu purtări alese.

Ajuns în acele „ținuturi subpământene” s-o fi născut Daedalion, fiul lui Felician, dar și al lui Lucifer, îngerul prăbușit, profund nefericit, doritor de a-și recâștiga condiția,

Însă incapabil – în ciuda eforturilor sale uriașe – de a-și hotărî singur soarta.

Când a plecat, în sfârșit, din Roma, băiatul a lansat, în prezența mai multor adulți, o observație care, reținută, i-a fost amintită peste ani cu admirație: „Orașul ăsta nu va putea fi izbăvit decât dacă va veni cineva curat, alb și puternic, gata să-l conducă și apt s-o facă”. Se spune că vorbele copilului ar fi fost aduse la cunoștință prefectului, un tânăr cu studii întinse, dar și foarte bogat, și că acesta ar fi vrut să-l vadă pe noul june prooroc. Al Patruzeci și treilea ar fi repetat cuvânt cu cuvânt concluzia sa și în fața demnitarului. După puțin timp, importantul funcționar își va dona întreaga avere, va construi mai multe mănăstiri și se va retrage în meditație. Va reveni ca papă și se va numi Grigore, iar după moarte va fi sanctificat.

Înainte de a pleca din Roma, în ultima seară, copilul, surescitat la gândul că va putea, în sfârșit, părăsi cetatea ce-l îngrozea cumplit, văzu la o fereastră dintr-o locuință a unei alte clădiri uriașe o fetiță. Ea se așezase pe pervaz și privea în gol și Al Patruzeci și treilea avu impresia că o surprinde în vreme ce voia să sară de la etajul acela înalt. Ea nu-l observă, continua să privească niciunde și inima lui Daedalion bătea să se spargă: va sări sau nu va sări frumoasa fetiță în gol? Al Patruzeci și treilea o înțelegea din plin – sau credea că o înțelege din plin: biata ființă nu avea speranța de a părăsi Roma, fiind condamnată să rămână acolo, în mijlocul tuturor spaimelor. Daedalion o privi multă, multă vreme și îi jură – deși ea nu avea cum să-l audă – că, odată, o va salva și pe ea. Ca toate proorocirile sale, și aceasta se va adeveri. Și, ca toate proorocirile sale, și aceasta se va adeveri altfel decât te-ai fi așteptat.

Daedalion și mama lui au străbătut fără incidente Italia de la Roma la Ravenna și de aici s-au îmbarcat pe o corabie ce făcea curse regulate, prin Bari, la Constantinopol. Inima copilului devenise mult mai ușoară, pe mare n-aveai a te teme decât cel mult de furtună. Mediterana era un loc sigur, iar după atâtea semne rău prevestitoare, odată urniți din loc, până și ploile acelea nefirești dispăruseră, cerul redevenise albastru ca întotdeauna, oamenii prietenoși. Mai mult ca sigur că mama trebuise să aștepte niște bani la Roma și că aceștia, odată sosiți, au făcut-o și pe ea mai optimistă, reușind să-l convingă pe Daedalion că îl așteaptă o viață luminoasă în mijlocul unei familii bogate, puternice și unite, în metropola lumii, pe care nici ea n-o văzuse încă, dar unde Tata a cunoscut atâta glorie și bucurii. Constantinopolul acționa ca o vrajă și copilul și-l imagina asemenea tărâmurilor din basme: un loc unde nu trebuie să-ți fie frică.

Când au ajuns la rudele lor, care și ele îi așteptau de atâta vreme cu neascunsă speranță și cu convingerea că fiul lui Felician va readuce întregii familii norocul proverbial, băiatul trebuie să fi avut aproximativ zece ani. Semăna leit cu tatăl său, pretindeau neamurile, încercând să se îmbărbăteze și să convingă soarta că nu se înșelau în nădejdea lor. Așa că primirea a fost pe măsură: bună pentru noii veniți și bună pentru familie însăși – Daedalion a reușit să unească din nou rudele, care, în ultimii ani, au ajuns să se distrugă reciproc. Și mama a fost bine primită și socotită romană din prima clipă. (Peste câtăva vreme, ea va fi numită vandală: o dată pentru că n-a reușit niciodată să se îmbrace și să se comporte ca o doamnă de rang din Constantinopol, a doua oară pentru că fiul ei întârzia să readucă belșugul – deși era atât de ciudat și emitea afirmații atât de subtile, doar că nu erai în stare să le deslușești adevăratul tâlc decât atunci când măsura de prevedere conținută devenea tardivă; și a treia oară, pentru că, în 586, regele Leowigild a ridicat interdicția de connubium între vizigoți și romani. Ce să conteze această măsură a unui rege barbar în capitala lumii? Probabil că, dezamăgite, rudele intenționau să trimită înapoi mama și copilul și linișteau femeia că nu are de ce se teme de riposta legii. Dar până atunci vor mai trece ani, iar Al Patruzeci și treilea va deveni, între timp, bărbat. Și va acumula un anumit renume.)

Abia ajuns în mijlocul „vechii sale familii”, băiatul începu să fie lingușit din toate părțile: era alintat, i se ofereau cadouri, era plimbat prin oraș. în schimb, nu i se cerea decât să înfăptuiască minunea cât mai repede… De nerăbdare, i se sorbeau cuvintele din gură. Dar ceea ce spunea părea să vină de la un oracol. Dacă insistai, riscai să nu mai înțelegi chiar nimic. Fiindcă puștiul vorbea o greacă aproximativă, se mințeau neamurile. Prima proorocire pe care i-au smuls-o au notat-o și au comentat-o îndelung: „Și la Roma și la Constantinopol, viitorul va veni de la Răsărit.” La Roma vor fi înscăunați mulți papi sirieni. Constantinopolul se va mai bate o vreme cu perșii. Islamul, care abia se năștea, nu era recunoscut încă drept un pericol mai mare decât cel reprezentat de nenumăratele și atât de schimbătoarele atacuri ale celorlalți năvălitori ce se tot scurgeau din pâlnia fără fund a Orientului. Despre Mahommed nu se vorbea mai mult în capitala lumii decât despre un rege din celălalt capăt al universului. Abia peste ani, când arabii vor veni în valuri și vor iniția marile lor cuceriri, abia peste ani interpretarea acestei însemnări va deveni posibilă. Dar, până atunci, cine s-o înțeleagă? Și cui să-i ajute?

Arabii nu erau încă decât saracenii conduși de faima unui profet al lor. Iar Saraca era departe, undeva în Arabia Felix…

Al Patruzeci și treilea, după ce a străbătut la o vârstă fragedă Imperiul de la un capăt la celălalt, în drumul său spre capitală, învăță abia la Constantinopol geografia și istoria lumii în care trăia. Acolo, departe, în Iberia, nu auzise decât despre câteva nume, total necunoscute în Bizanț, nu văzuse decât niște coline și niște păduri destul de dese ca să-i ascundă orizontul și nu pomenise decât foarte puține denumiri de personaje (Constantin, Iulius Caesar, Traian sau Honorius, împăratul Apusului), denumiri ce se suprapuneau peste cele ale șefilor vizigoți aflați în imediată apropiere. Nici de regele acestora nu auzise. în general, în capitală învăță că lumea se dovedea a fi considerată mult mai mare decât o putem noi măsura cu simțurile: mai mare în spațiu și mai mare în timp. Rudele îl lingușeau, insistând asupra cunoștințelor extraordinare ale Tatălui, ale lui Felician, eruditul legendar. Fiul avea și el cunoștințe deosebite, cunoștințele unui om aterizat din altă lume, care mai știe aproximativ cine a fost Honorius, nume de mult uitat de rudele

elegante și cam snoabe. Copilul, pus să recupereze în viteză carențele din informațiile sale, își formă convingerea că lumea este așa cum este, însă că adulții se joacă (și) de-a conținutul unui tărâm de basm apt să le satisfacă ambițiile, tărâm care – fără a deveni decât arareori concret – se dobândește prin învățătură, prin convențiile oferite de aceasta. Astfel, Daedalion trebui să se obișnuiască și cu o mulțime de nume de regate și de ținuturi atât de familiare tuturor contemporanilor, deși puțini le-au străbătut cu adevărat. Daedalion știa că toate astea nu sunt decât niște cuvinte.

În 574, Iustin II îl adoptă pe Tiberiu, care va domni când va ajunge Al Patruzeci și treilea la Constantinopol. Timpul va trece, valurile se vor lovi necontenit de Bosfor, Tiberiu va dispărea și va urca pe tron nefericitul Mauriciu, Daedalion va deveni un adolescent, un june al marii metropole, însă în viața familiei nu se va petrece minunea așteptată.

Așa că avem timp să revenim la geografia pe care tânărul trebuia să și-o însușească. Neustria și Austrasia, Regatul Longobard și Regatul Burgundiei, Bretania și Regatele Anglo-Saxone – cunoscute mai ales datorită lui Columban –, formațiunile din nord, de la kazari și huni la popoarele mitice, pe care chiar nimeni nu le-a văzut și simțit, dar care negreșit urmau să se reverse cu atât mai cumplit de niciunde, dușmanul tradițional persan și noii pretendenți la pământurile Bizanțului, fiii lui Mahommed, toate astea și multe, multe alte nume de țări și de neamuri se aflau pe buzele tuturor și erau introduse în vorbirea curentă asemenea cuvintelor „casă” sau „cal”. Daedalion învăța și emitea sentințe, iar un institutor special angajat nota fiecare dintre aceste cugetări. Apoi doi, trei sau șapte specialiști în descifrarea oracolelor cântăreau fiecare cuvânt și încercau să-i dea o interpretare. Rudele pretindeau concluzii cât mai concrete, ceva ce să poată aplica imediat, ceva în stare să atragă minunea atât de așteptată și să refacă din praf măreția și norocul familiei. Specialiștii își dădeau cu părerea, neamurile făceau întocmai. Nu se întâmpla nimic.

Daedalion învăța cu profesori scumpi, recupera rapid, însă nu trăda nici o clipă și în nici un fel aptitudinile extraordinare ale lui Felician. Să se Fi înșelat rudele? Să nu fi fost Daedalion fiul Celui de Al Patruzeci și doilea? Ca o pată, dezamăgirea se întindea tot mai mult, familia se dezintegra în noi certuri, viața își urma cursul și continua să roadă puținul rămas din fericirea atât de rapid dispărută. Specialiștii în oracole notau conștiincios și descifrau după puteri vorbele adolescentului și aluziile limpezi că modificările vor veni de la răsărit. Drept urmare, doi dintre tinerii cei mai nerăbdători din familie vor pleca să-și găsească în est norocul prevestit. Ei vor lupta în războaiele cu perșii și vor dispărea amândoi undeva în Armenia. Mici favoruri birocratice și o ușoară relansare economică îi va face pe cei rămași să considere, totuși, prețul prea mare. (Mai ales că nici privilegiile n-au durat și ghinioanele s-au întors cu totul atunci când, după o lipsă de doi ani, unul dintre dispăruți și-a făcut o nemaiașteptată apariție acasă. Era bolnav, îmbătrânit și nu mai reprezenta decât umbra celui plecat. Dar – și așa – o dată cu sosirea lui, norocul și-a retras și palidele raze pe care se părea tot mai limpede că le-ar fi oferit la schimb; avantajele s-au retras o dată ce trocul nu mai era respectat.)

Spre sfârșitul domniei lui Tiberiu, în timpul căreia aducerea lui Daedalion la Constantinopol n-a reușit să oprească decât mult prea puțin declinul familiei de pe vremea lui Iustin II, s-a născut și numele Celui de Al Patruzeci și treilea. Părerile sunt împărțite: pe de o parte, numele de fiu al lui Lucifer poate proveni (și scribul crede că aceasta este adevărata origine) de Ia secta luciferiană, frecventă în Spania, Gallia și Africa, dar și în Italia, sectă ce-și trăgea obârșia din hotărârea arătată de episcopul Lucifer al Sardiniei atunci când i s-a părut că restul ierarhilor nu sunt suficient de fermi împotriva arianismului. Asta s-a petrecut cu peste două sute de ani în urmă, în timpul Conciliului de la Milan, și urmașii luciferienilor uitaseră de mult de episcopul din Cagliari și nici nu se mai deosebeau prin nimic întru credință de drepții creștini, doar că, și în continuare, unii se mai considerau luciferieni. Venind din Extremul Occident și având nasul ascuțit ca un cioc de pasăre răpitoare, cineva l-a asemănat cu fiul lui Lucifer, transformat într-un erete. Sigur, este cea mai simplistă explicație, totuși și cea mai probabilă. Unii analiști, pomenindu-l în treacăt, afirmă că Daedalion era fiul lui Felix, cel ce, asemenea lui Lucifer, adusese inițial lumina, pentru a se prăbuși din tării, ajungând (la Sfinții Părinți ai Bisericii) să se transforme din strălucirea fosforului în prinț al întunericului. Fiul lui, Daedalion, va rătăci în lume, aruncându-se asupra oamenilor, dar și decăzând în cenușiu. Urmând mai mult această traiectorie, Al Patruzeci și treilea va fi considerat ca atare. Pe de altă parte, rolul și puterile diavolului nu erau încă atât de clare și – oricât ar fi fost urât Felician fiindcă nu și-a continuat misiunea benefică asupra întregii familii – era greu de crezut că damnarea Celui de Al Patruzeci și doilea ar fi putut să fie atât de categorică încât fiul să fi devenit urmașul direct al lui Lucifer.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.