Minsk: o pace, o farsă, o vânzare, sau un scurt armistiţiu?

Ticluită să eşueze, încetarea focului în Ucraina, aşa cum a fost ea concepută la Minsk de către Angela Merkel a Germaniei, Putin al Rusiei, Hollande al Franţei şi Poroşenko al Ucrainei după 16 ore de negocieri istovitoare, pare mai degrabă o pauză într-un război în curs de escaladare. S-a decis o încetare completă a focului după trei zile, între timp ambele părţi au continuat să tragă cu toate armele din dotare, este limpede că lucrurile vor continua să evolueze negativ după duminică, 15 februarie. Ca de obiceri, media occidentală, aproape unanim, a şi găsit viitorul vinovat pentru viitorul eşec, de bună seamă el va fi liderul de la Kremlin, sau cum ar spune, cu puţină imaginaţie, CNN sau Fox News, Vladimir ”Business as Usual” Putin. Washingtonul nu a fost prezent la Minsk, deci cum poate fi pace, de moment ce el a hotărât să escaladeze conflictul şi să-l utilizeze ca un fel de război SUA-Rusia ”prin mandataţi”? Cum poate fi pace acolo, la doi paşi de România, când Minskul nu scoate un cuvânt despre faptul că americanii vor trimite peste 2 săptămâni, la începutul lui martie, în Ucraina experţi militari pentru a-i instrui pe soldaţii ucraineni cum să lupte contra rebelilor ruşi? Cum să vină pacea, când generalul Hodges, comandantul trupelor americane din Europa, zice că ruşii din Doneţk şi Lugansk ”nu sunt separatişti, ci împuterniciţi ai lui Putin”? Cum poate fi pace, când înţelegerea de la Minsk nu poartă semnăturile lui Merkel, Hollande, Putin şi Poroşenko (?!), deci nu angajează Germania, Franţa, Rusia şi Ucraina, ci a fost semnată de doi lideri locali din Doneţk şi Lugansk, de reprezentantul OSCE, de fostul preşedinte ucrainean Leonid Kucima şi de ambasadorul rus la Kiev? Aceştia 4 vor fi traşi la răspundere, dacă mâine începe acolo un război nimicitor, cu sute de mii de morţi? Ei vor fi spânzuraţi în locul lui Merkel, Hollande, Putin şi Poroşenko, dacă în acel război vor fi crime împotriva umanităţii? Dacă România va intra într-un asemenea război de partea Ucrainei, cui va trimite dl. Iohannis o declaraţie de război, ambasadorului rus la Kiev, dl. Mihail Iurevici Zurabov? În sfârşit, cum poate fi pace acolo, când singurii termeni de pace acceptaţi de Washington sunt cei propuşi… de Washington şi când singura soluţie de pace posibilă pentru Washington este înfrângerea Rusiei?

Şi atunci, se ridică o întrebare legitimă: de ce a mai fost nevoie de acest, să-i spunem, Minsk-2, de toată mascarada cu uite pacea, nu e pacea, de a X-a punere la zidul infamiei a lui Putin etc.? Răspunsul este simplu: s-a acordat, ca la sport, un time-out regimului de la Kiev, instalat de vestici în urmă cu un an şi aflat acum în mare dificultate, un time-out pentru a-şi trage sufletul. Din toamnă încoace, armata ucraineană a fost mult slăbită de dezertările tot mai frecvente şi de o serie de înfrângeri, tot mai mulţi soldaţi au hotărât să nu mai tragă în compatrioţii lor, ruşi sau ucraineni, sau să moară pentru un regim care nu le oferă nimic altceva, decât sărăcie şi şomaj. Singurii care mai luptă cu adevărat sunt voluntarii veniţi dinspre extrema dreaptă, controlaţi complet şi subsidiaţi de guvernul de extremă dreapta de la Kiev. Din punct de vedere financiar, Ucraina actuală este falimentară. Producţia economică a scăzut cu 8%, rezervele valutare s-au diminuat la 6,6 miliarde de dolari, sumă cu care abia se pot acoperi importurile pentru o lună. Imediat după Minsk, Fondul Monetar Internaţional i-a promis lui Poroşenko o asistenţă de 40 de miliarde de dolari, Occidentului i-a devenit clar că, fără aceşti bani, regimul acestuia s-ar prăbuşi, prins în cleştele format de o populaţie disperată, cu resurse de subzistenţă aproape zero, pe de o parte, şi obligaţiile asumate faţă de clientela de extremă dreapta, cea care asigură supravieţuirea şi funcţionarea aparatului de stat, pe de altă parte.

Dar ceea ce se întâmplă acum în Ucraina nu este o problemă internă a acelei ţări, nici o confruntare între Kiev şi Moscova, ci un conflict geopolitic mult mai larg. În 2004, un Washington dominat copios de o administraţie neoconservatoare a finanţat revoluţia portocalie din Ucraina, iar în 2014 o altă administraţie americană, democrată, dar cu o politică externă est-europeană aflată tot sub control neoconservator, a susţinut înlăturarea preşedintelui ales democratic, constituţional, al Ucrainei, Viktor Ianukovici, în contextul unei strategii mai ample, de izolare a Rusiei pe propriile frontiere. O strategie globalistă, adică ”deschiderea” unui front antirusesc în estul Europei, pentru slăbirea controlului ei în Orientul Mijlociu, în Siria, precum şi crearea de disfuncţionalităţi în apropierea strategică dintre Rusia şi China, în Asia şi la Pacific. Este foarte probabil ca toată povestea cu livrările de armament american către regimul de la Kiev să fi fost ticluită tocmai pentru slăbirea forţelor Rusiei, prin împrăştierea resurselor şi a soldaţilor ei pe mai multe fronturi din lume, cele menţionate, dar şi altele, din Caucaz şi Asia Centrală. Pentru Germania, Ucraina a fost şi este un prilej minunat de a se afirma tot mai puternic pe plan internaţional, de a juca un rol tot mai important în politicile mondiale. Ca să nu mai spunem că a fi ”prezenţi” în Ucraina, pe care au ocupat-o în două războaie mondiale, nemţii nu fac altceva decât să reactiveze politica lor tradiţională, de mai bine de un secol, expansiunea către Est (Drang nach Osten). Iniţial, Berlinul şi Washingtonul au acţionat în Ucraina de comun acord. Au creat acolo o opoziţie, un ”Maidan”, au pregătit răsturnarea regimului legal, din februarie trecut, au întărit poziţia lui Poroşenko, dar nu s-au mai înţeles atunci când americanii au cerut să se trimită Kievului arme. În timp ce Germania este de acord cu ”înghiţirea” Ucrainei în Uniunea Europeană şi slăbirea economică a Rusiei, ea doreşte să evite cu orice preţ escaladarea militară a conflictului din Est, pricepând că un război deschis acolo ar avea consecinţe devastatoare asupra germanilor şi a celorlalţi vest-europeni, aceştia fiind puternic legaţi economic, toţi, de Rusia şi de exporturile ei de energie. Şi, apoi, războiul mai înseamnă refugiaţi est-europeni porniţi către Vest, destabilizare totală, poate chiar dispariţia UE şi multe multe altele…

Aşa cum lucrurile s-au întâmplat la Minsk şi în zilele imediat următoare, mai degrabă ele te fac să te întrebi dacă cei adunaţi acolo au urmărit cu adevărat pacea, sau să obţină şi alte avantaje geopolitice? Oricum, multe ies la iveală în fiecare zi, în fiecare ceas, se spune că armata ucraineană a folosit recent, în Donbass, proiectile de 155 mm utilizate de NATO şi americani în Siria, Irak şi Afganistan, că separatiştii ruşi au luat prizonieri, luna trecută, la Debalţevo, un număr mare de contractori şi militari occidentali; că Putin urmăreşte plecarea grabnică a actualei conduceri de la Kiev; că, în sens invers, liderul ultra-naţionalist ucrainean Dmitri Iarosh, vânat de Interpol de anul trecut, nu recunoaşte înţelegerea recentă din capitala Belarusului şi vrea ca America să-i dea arme. Iar cei mai pesimişti din Vest şi din Est spun că Minsk-2 va avea o viaţă mult mai scurtă decât Minsk-1, că separatiştii ruşi nu vor mai lăsa niciodată din mâini ce au câştigat în ultimele două luni, că ”naziştii şi trupele de asalt (de la Kiev) vor continua să asasineze ruşi, că neoconservatorii americani vor vinde, în continuare, arme în Ucraina, că liderii făţarnici ai UE vor protesta mai departe; că Rusia lui Putin, la fel ca Nero, va contempla cum arde Ucraina, că acea ţară este ca un tren scăpat de sub control, cu frânele rupte, care se îndreaptă în mare viteză către o catastrofă de coşmar”…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.