Polemici necesare / Morar s-ar spăla, dar zoaiele tot la Băsescu duc

Cartea lui Daniel Morar „Putea să fie altcumva – O istorie subiectivă a Justiției după 1990”, apărută la Editura Humanitas, a stârnit reacții critice, pe anumite tematici, după doar câteva zile de la lansare, ceea ce – referitor la un volum de aproape 700 de pagini – trădează cel puțin o citire incompletă, dacă nu un simulacru de lectură. E-adevărat, se citește greu pentru că, pe de o parte, condițiile grafice de publicare sunt proaste, iar pe de alta, textul “cărămidă“ nu e de natură să te atragă.

Criticile, targhetate, au venit fie din părțile haș-tag-rezist (cum e cea semnată de numitul Avram de la ziarul Adevărul, legată de perioada de Curte Constituțională, cea mai puțin reproșabilă autorului), fie de la media arondate tandemului DNA-Servicii (cum e cea de la G4Media, punând accentul pe duplicitatea lui Morar și încercând astfel să absolve serviciile).

Or, autorul merită un răspuns mai nuanțat decât atât. Mai adecvat textului și din cu totul alt unghi.
Astfel, din chiar primul capitol, dl. Morar ne dezvăluie o mentalitate la care nu ne așteptam din partea domniei sale. El scrie, la pag.10:

„Din câte știam (la începutul anilor ’90 – n.n.), personajul principal al justiției comuniste fusese procurorul, iar acum judecătorii încercau să-și recupereze poziția în cadrul sistemului judiciar, în condițiile în care statutul celor două categorii de magistrați era totuși identic. “

Bravos, națiune! Care identic, bre nea Morar? Acuzatorul poate avea statut identic cu judecătorul? Și ce să-și recupereze judecătorii? Ce, e pe recuperate aici? E cumva vreo competiție între judecători și procurori? Poate doar în capul lui Morar și al altora ca el.

Reamintim art. 126 din Constituție: “Justiția se realizează în numele legii prin ICCJ și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”. Și art. 131: “În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor”. Nu scrie nicăieri în Constituție că procurorii fac/realizează Justiția. Și-atunci, cum să aibă procurorii statut identic cu judecătorii?

N-ați reușit nici până acum, după 30 de ani, să înțelegeți deosebirea asta fundamentală, care ar trebui să ne despartă odată pentru totdeauna de „justiția” de tip sovietic?

Confuzia de identitate (poate nu numai) profesională în care se zbate autorul o aflăm și dintr-o discuție a sa cu un coleg de cameră ajuns judecător, un anume George Vintilă (care “nu se prea omora cu învățătura”): pe de o parte, suntem anunțați, la pag. 11, că Morar știa „foarte clar că într-o societate democratică figura centrală a sistemului de justiție trebuie să fie judecătorul, și nu procurorul”, iar pe de alta, două rânduri mai jos, același retractează, scriind: „Mai știam însă și că, în Justiția penală, figura determinantă este procurorul, iar pe mine asta mă interesa.” Apare astfel că, pentru Morar, justiția penală nu ar face parte / s-ar afla în afara societății democratice. Bravos, națiune!

N-ar trebui să fie de mirare. Deși nu a practicat sub comunism, Morar a STUDIAT sub comunism, fiind tributar după cum se vede, cel puțin în spirit, modelulului boșevic, al coexistenței acuzatorului și judecătorului într-o singură persoană – procurorul. Câte decenii după decembrie ’90 au trecut până când, în sala de ședințe, procurorul a fost adus, e-adevărat măcar aparent, acolo unde îi e locul, adică la nivelul Parchetului?

Nu e prea greu să-l psihanalizezi pe Morar. Dă singur din casă. După ce, la pag. 61, ne anunță că dactilografa cu care lucra, la Cluj, în anii ‘90, îl poreclise Moraru’ Coșmaru’, la pag. 63, ne spune cum un anume Marius Blăjan, coleg de birou (Morar are tendința asta, de a-și ronțăi colegii de cameră, de birou etc.), având „un simț exagerat al empatiei cu cei pe care îi investiga”, a părăsit Parchetul, transferându-se la Curtea de Conturi. “Mi-a spus că pleacă pentru că nu mai putea trăi cu inculpările și arestările zilnice, propunându-mi să merg cu el”, scrie Morar, după care adaugă, textual: „I-am spus că rămân pentru că eu nu pot trăi fără astea”. Deci dl. Morar nu putea trăi fără arestări! Mulțumim, ne-am lămurit. Nu mai e nevoie de nicio canapea.
Ar putea fi vorba de o bipolaritate sublimată: o latură obscură, de factură represiv – torționară, pe un fond de blanc emoțional, preponderentă în tinerețe, exacerbată, pe vremea Băsescu-DNA, de ascendentul puterii, vs. o latură pozitivă, compensatorie, reprezentată mai târziu, pe vremea Curții Constituționale, de revenirea în control a supra-eului etico-moral.

Eticul moral o fi apărut, nu-i vorbă, dar blancul emoțional nu dispare. Se poate transforma într-o componentă vindicativă. Vindicativă vis-a vis de sistema represivă din care subiectul a fost rejectat în 2012, împrejurare care l-a lipsit de plăcerea lui maximă, fără de care nu poate să trăiască – aceea de a aresta. Or, dacă el nu mai poate aresta așa cum voia, atunci nici alții să nu se mai bucure la discreție de această plăcere specială, aproape gastrică! Ia mai taie-le macaroana!, i-a poruncit în surdină dlui Morar eul propriu.

Cu alte cuvinte, poziția de judecător la Curtea Constituțională (9 ani lipsiți de griji, pe bani buni) i-a permis lui Daniel Morar, protejat și de imunitatea aferentă, să-și ia revanșa, oficial, amendând – împreună cu ceilalți membri ai CCR – unele realități anti-democratice (de care el însă a beneficiat din plin când era șef la DNA), cum ar fi amestecul serviciilor secrete în actul de justiție sau lungirea la infinit a urmăririi penale – echivalând de fapt cu o formă de pedeapsă la îndemâna strict a procurorilor. La astea se adaugă formulările parțiale ori în întregime neconstituționale ale unor articole – venind de pe vremea lui Macovei sau Prună – combinate cu interpretările eronate din partea unor instanțe ale unor prevederi din Codul penal, din Codul de procedură penală, din Constituție… Toate necesitând puneri la punct din partea Curții Constituționale, preluate și dezlegate ulterior în același sens și de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Așa stând lucrurile, putem să considerăm participarea lui Morar la respectivele decizii CCR ca pe o revanșă. Asupra cui? Asupra lui însuși. Dar nu numai. Scriind cartea, dl Morar nu face decât să-și savureze revanșa asupra multor personaje cu care s-a intersectat în viața reală și care i-au dat cu tifla. În carte, el poate, în sfârșit, să le facă ce vrea. Nu degeaba, opus-ul este împărțit în trei hălci delicioase pentru serotonina autorului – înainte, în timpul (300 de pagini) și după DNA.

Prima halcă este doar fațadă pentru următoarea și are rolul de a creiona profilul unui Eliot Ness fără mitralieră, care a arestat, în anii ’90, cam tot ce se putea aresta prin Cluj (și ulterior la București, la Parchetul general), inclusiv în spețele Caritas, Help-Sigo, Sorex, Dacia Felix, Hossu, Mureșan, BRD, Bivolaru, reapatriați, alcooliști, petroliști ș.a. Printre “alcooliști”, îl întâlnim (pag. 106) și pe numitul Virgil Guran, fost vicepreședinte PNL sub Orban, personajul onctuos-scabros care ne tot dă lecții la televizor. Acum îl apără cu toate fălcile pe președintele Iohannis. A pretins că Morar i-ar fi înscenat un dosar la ordin (Morar zice că nu la ordin, dar asta zice el mereu), după care s-a internat în Sanatoriul de personalități accentuate de la Voila. Ce mică și pitorească este lumea?!

Apoi, după ce deplânge cazul Ciupe – arestat chiar de el, de Morar, în 1999, ținut în arest preventiv pe degeaba 4 luni, eliberat de Curtea de Apel Cluj, achitat de tribunalul Bihor, sentință rămasă definitivă în Curtea Supremă de Justiție -, același Morar are tupeul să ne spună că, tocmai din cauza acestui abuz dovedit – săvârșit împotriva unui senator al partidului președintelui – a fost selectat de Băsescu și Macovei, în august 2005, pentru poziția de procuror–șef al PNA (pag. 166). Bravos, națiune! Un start perfect simbolic pentru Eliot Ness, peremptoriu pentru ce urma să livreze în slujba celor doi.

De fapt, alegându-l pe Morar, președintele nu făcea decît să urmeze un veritabil modus operandi, inventat special pentru prostime. Recte, nu era prima dată când numea în funcții așa-ziși inamici, care ulterior – atinși de botulina puterii – îi deveneau servanți credincioși. Ne amintim cum l-a pescuit pe Maior din partidul advers, PSD – și cum a ajuns SRI un apendice al lui Băsescu sub conducerea aceluiași Maior.

La DNA, cazuistica de plăceri a lui Morar a fost bogată și diversificată: arestări de oameni politici, primari, parlamentari, procurori, judecători, polițiști, oameni de afaceri etc. Se cunosc din eposul vremii, nu insistăm. Evocarea lor în carte, pe larg, cu explicații, cu justificări, configurează statuia auto-cioplită a autorului, de teuton incoruptibil, de stană de piatră de polizor capabilă să taie cofrajul oricărui corupt.

Un singur lucru nu ne spune: cum au apărut aceaste spețe. (În afară, desigur, de cazul în care nu i s-au revelat noaptea, în somnul greu al datoriei împlinite). Prin sesizare din oficiu, prin denunț, prin notă infomativă de la vreun serviciu secret sau printr-un telefon? Nu știm. Pare, de fiecare dată, că au căzut din cer. De la Dumnezeu. Sau de la… Zeus.
Morar ar trebui să știe că, așa cum justiția făcută pe jumătate tot injustiție e, un adevăr spus pe jumătate tot minciună e.
Autorul ocultează de fiecare dată sursa, se ferește ca dracu’ de tămâie de acest detaliu – care ar spune multe dacă l-am ști. De ce ? Pentru că un ordin ritos sau doar un telefon mieros, fie și o insinuare mascată a Băsescului, ca și „o rugăminte” venită din câmpul tactic al vreunui serviciu secret – neputând fi refuzate, n-aveau cum să primească NUP sau SUP… Cu alte cuvinte, sursa sesizării speței conținea și soluția ei – a se trimite obligatoriu în instanță (unde intervenea – altă gâscă în altă traistă – Camelia Bogdan).

Sunt mulți miniștri și gașperi cărora Morar le-a luat scalpul: George Copos (membru în “soluția imorală” a partidului lui Dan Voiculescu), Miron Mitrea (omul bielă-manivelă de la PSD), Tudor Chiuariu (PNL, intrat în coliziune directă cu Băsescu, trebuia pedepsit), Decebal Traian Remeș (PNL – Dosarul Caltaboșul, sfârtecat spre luare aminte în piața publică de trompeta lui Băsescu, Rodica Culcer), Ioan Avram Mureșan (PNL), Victor Babiuc (dușman al lui Băsescu în PD), Moninca Iacob Ritzi (prietenie tulbure cu Elena Băsescu, trebuia sacrificată?), Relu Fenechiu, Dan Voiculescu (el însuși „soluția imorală”), Gigi Becali (l-a șucărit pe președinte la o băută plus victimă colaterală în cazul Babiuc) etc.
Nu cunoaștem dosarele acestor indivizi, nu vrem să facem afirmații asupra vinovăției sau nevinovăției lor penale sau a gradului de vinovăție cerut de lege pentru a necesita sau nu răspundere penală – după cum voiau mușchii lui Morar și-ai tăticului. Consemnăm doar coincidența stranie: toți l-au călcat pe coadă, la un moment dat, politic sau altcumva, pe Băsescu. Unii or fi fost, alții – n-or fi fost. Era un carcalete de vinovății adevărate, închipuite, induse etc. Morar era responsabil de gestionarea acestui carcalete, în sensul în care trebuia.

Capul de afiș l-a ținut, desigur, cazul Năstase – care ocupă pagini întregi de justificare. Evident că incriminarea lui n-are nicio legătură cu vorbele de duh scoase de Băsescu în euforia victoriei din 2009: „Adriane, nici nu știi cât de mic începi să fii…”

Erau vremuri haioase. Ana Birchall, știți, cea care lua masa în oraș, declara că dosarul Năstase este politic (pag. 241). Apoi, în anii mai recenți, a schimbat restaurantul și, ca nou ministru al Justiției (Doamne – Dumnezeule!), l-a importat la zdup pe fostul coleg de partid Radu Mazăre. Alte timpuri, alte meniuri, gusturi diferite de la șef la șef.

Într-o telegramă a ambasadei SUA către Departamentul de Stat, devoalată în scandalul Wikileaks, Băsescu îi replică furios lui Geoană: “Nu mă faceți că dau drumul la aceste dosare în public! Fiecare dintre plângerile penale împotriva lui Năstase sunt de la oameni din partidul vostru!” (pag. 340).
Autenticitatea episodului este confirmată de Morar, ca participant; dar iată că, acum, el alege să-și dea în gât mentorul, arătând că Băsescu mințea în legătură cu sursele plângerilor penale (“Nu era așa” – pag. 341); în același timp, face pe mironosița, pretinzând că dosarele fiind la procurori, președintele nu putea să le facă publice!!! Haida, de! Bre, nea Morar, chiar ne iei pe toți de proști? Dacă ți-ar fi dat Băsescu ordin, te-ai fi c…t pe dumneata. În Dosarul “Caltaboșul”, cum au ajuns înregistrările la Rodica Culcer, la TVR? Nu erau la procurori? Aveau voie să le scurgă în presă? Păi? Șade rușine, dle. Morar! Credeam că ești mai deștept decât atât!

Tot pe linia prostiei se situează și dezvăluirea discuției pe care autorul a avut-o cu Băsescu vizând cazul Ritzi. Băsescu i-a spus că “ar fi fost mai bine să fi procedat ca de obicei, adică să fi anunțat trimiterea solicitării privind-o pe Ritzi printr-un comunicat de presă al instituției (DNA – n.n.), și nu printr-o declarație la televiziune”(pag. 349). Pardon?! De când președintele României dă sfaturi DNA cum să procedeze în legătură cu un caz sau altul? Cu ce ocazie? Nu e vorba că Ritzi era sau nu era vinovată, ci e vorba că înțelegem acum cine era în spatele cazului Ritzi. Morar are umor, orice s-ar spune. Involuntar, dar are.
Sau o altă prostie. Încercînd să-l tot spele pe Băsescu, inserează, la pg. 356, o declarație a președintelui: “ Eu, ca șef al statului, n-aș da niciodată telefon unui procuror să-i spun fă-i un dosar lui X sau lui Y, pentru că nu se știe cînd se supără domnul procuror și spune public”. Aflăm astfel că nici vorbă ca Băsescu să fie preocupat de evitarea comiterii infracțiunii de trafic de influență sau abuz în serviciu! (Micționa pe ele, normal, avea imunitate omu’…) Pe el îl frământa doar riscul de a nu fi dat în vileag! Bravos, națiune!

Evident că, mai mereu, Morar o harponează, în carte, pe Kovessi. Cea care l-a deposedat, i-a substituit, i-a manglit practic drogul arestării. Asta nu înseamnă că răzbunarea implică neapărat mistificare la drumul mare. Ci mistificare cu ștaif. Morar are o anumită tentație a adevărului, căreia însă îi rezistă cu brio: ori nu-l spune pe tot, ori îl eludează complet. Avem de-a face cu o istorie subiectivă, nu?

De-a lungul celor aproape 700 de pagini, autorul nu pronunță nici măcar o singură dată sintagma „drepturile omului”. Et pour cause! Omul nu e empatic și… gata, n-ai ce-i face! Și nici nu-l înfioară perspectiva de a-l acuza pe nedrept pe alt om și de a-i distruge cariera, sănătatea, viața de familie, viața însăși. Și nici nu e deranjat că nu există o lege a răspunderii magistraților… (Când o să apară o lege a răspunderii magistraților, nu e exclus ca unii procurori să ceară să nu mai fie magistrați…)

Totuși, lucrurile trebuiesc privite și dintr-o altă perspectivă. Meritul cărții – pentru că există unul foarte important – nu stă atât în cazuistica nominală pe care ne-o flutură (și a cărei redare poate fi mai mult sau mai puțin credibilă), cât în expunerea explicită a înficoșătoarei colacăieli de interese, de legături imorale și penale, alimentate de pasiuni și de uri personale, ale personajelor din intersecția câmpurilor politic și juridic și de intelligence… adică lucruri cu care adevăratul act al justiției n-ar trebui să aibă nici în clin, nici în mânecă. Toate vopsite de propaganda politică pentru uzul prostovanilor de pe stradă în sforăitoare sloganuri de transparență, imparțialitate, stat de drept, bla-bla-bla…

Sub hârtia creponată, se cască însă un univers absolut înfrioșător, plin de monitorizări, filaje, înregistrări ambientale, lovituri sub centură, șantaje – inclusiv în interiorul sistemului de justiție, printre procurori și judecători, și printre actanții din sistemul de informații care se vânează între ei mai abitir ca interlopii care-și dispută cu săbii și iatagane zonele de influență. O imagine de coșmar a celor chemați să implementeze legea și să împartă dreptatea într-un stat eșuat.

Ca să ne dăm seama de atmosfera de Hitchcock de prin Justiție, reproducem dialogul redat de Morar la pag. 195: Un judecător, cu geanta în mână, coboară treptele instituției, iar un coleg al lui Morar îl întreabă: „Ce faci, Romi? Mergi acasă?” “Da, de ce”, îi răspunde judecătorul. “Știi tu altceva? Că nu merg?”

E greu de crezut că aceste lucruri – existând pe vremea lui Băsescu – ar fi dispărut peste noapte, ca la semnul unei baghete magice, după plecarea lui. E greu, dacă nu imposibil de crezut așa ceva.
Adevărata lovitură ar fi dat-o Morar dacă, în loc să scrie o carte de spălat cadavre și reglat conturi de doi bani, ar fi făcut o confesiune A POIL privind toate câte le-a comis cu Băsescu, Coldea, Maior, Macovei, Kovessi, Tarcea. Abia atunci ar fi devenit într-adevăr ceea ce își dorește el în secret – un erou, o celebritate, o statuie în conștiința publică. Așa, rămâne doar un personaj de butaforie, în căutarea propriei umbre, pe care acum încearcă s-o rebrenduiască în avocatură. Ar fi fost mult mai bine pentru imaginea lui dacă n-ar fi scris această carte.
Avocatură? Frumos, nu? Ce ne plac nouă oamenii aceștia care, după ce-și fac ditamai profesiunea de credință din stârpirea corupției, se șterg cu ea undeva și-și iau o nouă hârtie igienică: apărarea drepturilor omului corupt, a demonstrării nevinovăției lui – adică taman invers! Drăguț. Banii n-au miros, nu?

Nu e lipsit de importanță că memoriile lui Morar sunt publicate de Humanitas. Ne amintim că Gabriel Liiceanu a fost un adulator (nu știm dacă dezinteresat sau nu) al lui Băsescu și – ce e cel mai trist – nu a produs, din câte știm, niciun text în care să regrete, să se dezică și să-și ceară scuze public față de eroare, după ce Petrov l-a târât implicit în norori, pe el și pe cei care, într-o formă sau alta, i s-au asociat.

În definitiv, nu aveau de unde să știe Liiceanu și ceilalalți, nu puțini, că Băsescu i-a (ne-a) păcălit 30 de ani de zile, fiind un turnător de poliție politică al Securității – deși semne existau… De ce refuză acești oameni să rupă pisica și preferă să se afunde într-o tăcere și mai compromițătore – greu de înțeles. Din contră, iată, publicând acest volum, în care Băsescu este, implicit, spălat, mesajul în subsidiar al dlui Liiceanu este tot de sprijin pentru fostul președinte. Treaba lui.
Una peste alta, cazul lui Daniel Morar ne aduce aminte pe undeva de cazul lui Pacepa. S-a pus totdeauna problema dacă treptele securiste, eventual represive, urcate de Pacepa până la nivel de mână dreaptă a dictatorului criminal pot fi compensate și răsturnate de fuga lui în Statele Unite și de meritul expunerii din interior a goliciunii și putreziciunii regimului neo-stalinist dinastic impus de Ceaușescu.

Defecțiunea lui, toți observotorii nesecuriști sunt de acord, a grăbit căderea comunismului în Europa de Est. Pacepa nu a lucrat în Securitatea internă, așadar șansele să fi fost implicat în crimele și batjocorirea drepturilor omului – ceea ce reprezenta rațiunea de a fi a Securității interne (minus Contraspionajul) – sunt minime. Reiese că aportul lui la demantelarea regimului comunist depășește de departe eventualele bube negre acumulate până la gradul de general și consilier de taină al analfabetului.

Mutatis mutandis, se pune întrebarea dacă, făcând parte, de fapt inaugurând, brevetând și consacrând rețetarul de otrăvuri băsiste, exersate pe cine vrei și pe cine nu vrei; otrăvuri pe care procuroarea comunistă Macovei și triada Coldea-Maior-Kovessi le-au impregnat în fibra cea mai intimă, în chiar fiziologia sistemului Justiției din România, punând-o pe butuci și trezindu-i toți demonii pe care nimeni nu mai poate să-i bage înapoi în cutie; deci întrebarea este dacă Morar poate/are dreptul să se „scoată” acum, mântuindu-se prin prestația – pozitivă, în ordine democratică – pe care a depus-o în ultimii ani, în calitate de judecător al Curții Constituționale.

Răspunsul, din păcate, este mai curând negativ. La el, răul pe care l-a făcut nu se compensează. Dar putea să fie altcumva? Răspunsul este iarăși – nu. Băsescu ar fi găsit oricum pe altcineva.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.