Marţi, 16 august, de la ora 11.00, părintele dr Emil Nedelea Cărămizaru va oficia o Slujbă pentru Comemorarea Sfinţilor Martiri Brâncoveni, la Biserica ”Sfântul Gheorghe Nou” din Bucureşti, unde sunt aşezate sfintele moaşte ale voievodului martir Constantin Brâncoveanu. Sunt invitaţi şi aşteptaţi toţi cei care simt nevoia să dedice un timp de aducere aminte şi de recunoaștere. Fundaţia Alexandrion a avut iniţiativa de a-şi invita colaboratorii, prietenii, furnizorii, membrii juriului din cadrul evenimentelor organizate spre cinstirea lui Constantin şi Matei Brâncoveanu, precum galele dedicate culturii, muzicii, istoriei, artei şi nu numai.

”Îndemn ca marţi să fim cât mai mulţi dintre noi. Comemorăm ultimul domn al Ţării Româneşti. După Brâncoveanu a urmat administraţia fanariotă. Aceştia, ţin să întăresc, nu au fost domni. Brâncoveanu a fost creştin adevărat şi un devotat apărător al creştinilor din toată lumea, inclusiv al creştinilor din Orient. În vremea lui, orice divergenţă în rândul creştinilor era de clarificat, aceasta se făcea nu în Imperiul Otoman, ci la Bucureşti sau la Târgovişte. Nimeni altul ca el nu a apărat şi susţinut credinţa creştină cu atâta convingere. Şi-a dăruit averile lăcaşelor de cult şi cărţilor creştinătăţii. Am scris despre toate acestea în ”Puterea domniei în Ţara Românească şi Moldova, în secolele al IV-lea – al VI-lea”. Însăşi Sfânta Scriptură, Biblia, a apărut în varianta întregită, de 944 de pagini, în limba română, la Bucureşti, la începutul domniei lui. Publicarea a început încă din timpul lui Şerban Cantacuzino, dar cunoaştem că Brâncoveanu, ca mare logofăt al Ţării Româneşti, a fost ”ispravnicul” lucrării de tipărire”, ne-a declarat prof. univ. Mihai Andreescu, istoric.

Sfinţii Mucenici Brâncoveni au fost canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa din 20 iunie 1992, atunci când s-a hotărât ca “de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanul, împreună cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul Ianache, să fie cinstiţi cu sfinţii, în ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 16 august, fiind înscrişi în sinaxar, în cărţile de cult, precum şi în calendarul Bisericii noastre”. În 2014, când s-au împlinit 300 de ani de la martiriul din Constantinopol, Biserica Ortodoxă Română a plasat rămăşiţele domnului într-o raclă, ritual descris de vicarul administrativ patriarhal Ionuţ Corduneanu: „Pregătirea pentru aşezarea în raclă este una specifică sfintelor moaşte şi a fost făcută de preasfinţitul părinte Varsanufie Prahoveanul, episcop vicar al arhiepiscopiei Bucureştilor. Astfel, osemintele domnitorului au fost spălate cu agheasmă mare, cu vin curat, ulei şi unse cu sfântul şi marele mir, pregătit o dată în an în Joia Mare. Este o pregătire demnă de toată cinstea. Apoi osemintele se pun într-o pânză de in, fiind un acoperământ rezistent, aşezate după structura anatomică. Capul se pune distinct într-o pânză specială. După ce au fost aşezate în racla de argint, o porţiune mică rămâne acoperită cu geam, în dreptul mâinii. De acum, nu mai vorbim de oseminte, ci de sfinte moaşte şi vor rămâne în biserică”.

Ne aducem aminte despre asasinarea Domnului Constantin Brâncoveanu al Ţării Româneşti şi a celor patru fii ai săi. Mihail Kogălniceanu scria că a fost “una dintre cele mai triste privelişte ce istoria universală poate înfăţoşa”.

Privim ce se petrece azi cu Europa şi cu întreaga lume şi ne e dificil să avem o înţelegere a faptelor. Suntem într-o ţară ai cărei vecini formează alianţe, rup alianţe, încheie tratate politice şi semnează contracte economice de care depinde viitorul imediat şi, desigur, ne întrebăm ce loc şi ce rol deţinem în toată această configuraţie.

Domnul Constantin Brâncoveanu a fost devotat ideii de unitate a românilor

Brâncoveanu a fost martir, diplomat, precursor al politicii de reformă, patron cultural, reprezentant al sensibilităţii baroce. A fost un “om al ţării sale”, preocupat să nu schimbe o dominaţie străină asupra Ţării Româneşti cu alta, alegând “o politică de continuă observaţie ce nu vrea să se lase robită de nimeni”. Cadrul în care avea să se desfăşoare politica externă era reculul otoman prin eşecul de sub zidurile Vienei (1683), dar şi rivalitatea austro-polonă în contextul ”Reconquistei creştine”. Devotat ideii de unitate a românilor, pledând pentru continuitatea dinastică pe linie basarabeană, familie domnitoare căreia tradiţia îi atribuie întemeierea statului Ţară Românească, cu credinţă în demnitatea politică a ţării sale, Constantin Brâncoveanu a slujit-o desăvârşit, cu scopul să determine Poarta otomană să respecte tratatele vechi şi fără să accepte ştirbirea drepturilor suverane ale ţării de către o altă forţă politică.

Despre Vodă Brâncoveanu, ştim de la Nicolae Iorga că a fost “cel osândit să nu facă politica armelor” şi că “a făcut marea politică a culturii, cea mai mare”.

Sursele şi contextul

Datorăm paşoptiştilor, mişcării de emancipare naţională şi de afirmare a conştiinţei naţionale recuperarea literaturii iconografice în ceea ce-l priveşte pe Domnul Brâncoveanu. Despre întregul context al vremurilor de atunci şi despre ce a întreprins Constantin Brâncoveanu, informaţii amănunţite au ca sursă lucrările lui A.D. Xenopol, care l-a descris pe Domnul Brâncoveanu ca fiind “cel mai deplin acrobat politic ce a statut vreodată în capul popoarelor”. Contemporan cu cărturarul moldovean, în istoriografia Europei de atunci, figura cea mai conturată este a lui Leopold von Ranke (1795 – 1886), interesat mai ales de istoria politică şi de politica externă şi care a contribuit la înţelegerea personalităţii şi rolului lui Constantin Brâncoveanu. Iar Anton-Maria Del Chiaro, secretarul italian al lui Constantin Brâncoveanu, a realizat în acele timpuri ”Istoria Revoluţiilor moderne din Valahia”.

Faptele aşa cum au fost

Mazilirea Domnului Constantin Brâncoveanu, Sorin Efros

În primăvara lui 1707, atât Brâncoveanu, cât şi Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie Cantemir, au primit firmat de la sultan, prin care li se cerea să participe în foarte scurt timp, în persoană, la repararea şi fortificarea cetăţii Bender. Voievodului valah i se cerea să pună la dispoziţie 200 de lemnari, 100 de zidari, 2.000 de salahori şi 350 de care. Deşi a trimis toţi meşterii, a făcut tot posibilul să fie scutit de a se prezenta în persoană, ceea ce l-a costat 30 de pungi.

În primăvara anului următor, cererea s-a repetat, ţara fiind nevoită să trimită 1.500 de salahori, 220 de care şi 60 de toporaşi la Bender, efort care nu se scădea din haraci (tributul oficial). La supărarea lui Brâncoveanu s-a adăugat că, la câteva zile după plecarea acestora, a sosit ordinul să fie suplimentaţi cu 500 de salahori, 100 de care şi 40 de lemnari. În vară, Poarta a cerut în avans 142 de pungi din haraci. După acest efort, a mai cerut un adaos de 180 de pungi; trimisul Porţii i-a oferit, la transmiterea veştii ca semn de preţuire, un hanger împodobit cu diamante, dar pentru strângerea pungilor, care au fost predate la începutul lui 1709, domnul a trebuit să apeleze la veniturile sale proprii, la marii boieri, la bresle şi la preoţi.

Odată cu defectarea lui Mazepa, legăturile cu Rusia au fost afectate. Au fost reluate prin noul hatman al Ucrainei, Scoropadski, rămas credincios ţarului. Victoria de la Poltava a ruşilor împotriva suedezilor şi lipsa de reacţie a turcilor au fost noi impulsuri pentru ţările aflate sub suzeranitatea otomană.

Brâncoveanu a încheiat în 1709 o înţelegere secretă cu ţarul Petru, care prevedea că domnul muntean avea să strângă o oaste balcanică de 30.000 de oameni şi avea să alimenteze armata rusă în timpul războiului acesteia cu turcii; înţelegerea a devenit valabilă în momentul intrării în ţară a trupelor. Ţara Românească a devenit în schimb independentă, iar lui Brâncoveanu i s-a garantat domnia pe viaţă.

Dar altceva se mai petrecuse înainte, în 1703: Constantin Brâncoveanu a aflat că o grupare din care făcea parte şi Alexandru Mavrocordat complota împotriva sa, iar refuzul domnului de a plăti unui muftiu 50 de pungi de bani a agravat situaţia. În mai 1703, Brâncoveanu a mers la Adrianopol alături de stolnicul Cantacuzino, toţi boierii mari, mitropolitul ţării, medicul Iacob Pylarino, în total 1.500 de persoane. Ajuns în Adrianopol, a fost primit de vizir, care l-a anunţat că Imperiul Otoman creşte haraciul de la 280 de pungi la 520, decizie care a trebuit acceptată. Deşi prevăzător până peste limită, Brâncoveanu nu a putut anticipa comportamentul boierilor săi. Astfel, spătarul Toma Cantacuzino, rudă cu Brâncoveanu, a decis să acţioneze după bunul-plac, în ciuda dispoziţiilor lui Brâncoveanu, şi a trecut cu o parte din oastea călare la ruşi, în încercarea de a-i ajuta să cucerească Brăila. Ruşii au câştigat bătălia, însă, apoi, au căzut la pace cu turcii.
Această acţiune a lui Toma Cantacuzino, precum şi uneltirile de la Înalta Poartă ale stolnicului Constantin Cantacuzino, care îl dorea la conducerea Ţării Româneşti pe fiul său, Ştefan, averea lui Brâncoveanu, cât şi cei patru descendenţi ai săi pe linie masculină, au făcut ca turcii să îl bănuiască pe Brâncoveanu de trădare şi au dus în cele din urmă la moartea domnitorului şi a celor patru copii ai săi.

Pe 23 martie 1714, fără a bănui nimic, Brâncoveanu l-a primit la Bucureşti pe trimisul sultanului, capugiul Mustafa-aga, unul dintre cei mai vechi prieteni ai săi. Primit în divan, acesta i-a pus pe umăr domnitorului român năframa de mătase neagră, semn al mazilirii, iar în contextul ameninţării cu năvălirea tătarilor, nici unul dintre boierii prezenţi nu s-a opus în niciun fel. Pe tron a fost urcat Ştefan Cantacuzino, iar Brâncoveanu alături de cei patru fii ai săi şi de Ienache Văcărescu au fost duşi la Constantinopol (Istanbul) şi încarceraţi la închisoarea Yedikule.

Aflat sub o teroare cumplită, Brâncoveanu şi-a declarat averea, inclusiv moşiile şi depozitele de bani din străinătate care i-a fost confiscate (în afara proprietăţilor din Transilvania). Mai mult, vizirul Gîn Ali Pasa hotărăşte pedeapsa capitală pentru Brâncoveanu, pentru cei patru fii ai săi şi pentru clucerul Ienache Văcărescu, sfetnicul de încredere al fostului domn. În mod ironic, execuţia a fost hotărâtă pentru 15 august 1714, exact ziua în care Brâncoveanu împlinea vârsta de 60 de ani.

În acea zi, a fost decapitat mai întâi capul clucerului, apoi Brâncoveanu a fost obligat să asiste la decapitarea, rând pe rând, a copiilor săi, el fiind condus ultimul către eşafod.

Gheorghe Şincai relata despre acel moment: „Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morţii: „Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem însă sufletele. Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei! Să nu băgaţi seama de moarte. Priviţi la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţă şi lumea această”. Și apoi, acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncoveanu, şi aruncară trupurile în mare. Și creştini dup-aceea, aflându-le, le-au astruncat la Patriarhie”.

Repere culturale

Constantin Lecca, Uciderea Brâncovenilor

Constantin Brâncoveanu a înfiinţat în 1694 ”Academia Domnească din Bucureşti”, o şcoală superioară („colegiu public pentru pământeni şi străini”) având ca limbă de predare greaca veche, în clădirile de la mănăstirea „Sfântul Sava”. În 1707 el a reorganizat-o, numind în fruntea ei pe învăţatul grec Sevastos Kymenitul, urmat de Marcu Porfiropol.

În paralel cu „Academia de la Sfântul Sava”, funcţionau şi alte şcoli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavoneşte şi în româneşte. Aşa au fost şcolile de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi şi Colţea, amândouă în Bucureşti, care pregăteau dieci pentru cancelariile domneşti, preoţi şi dascăli. O serie de şcoli româneşti existau în oraşele ţării, în mănăstiri şi chiar în mediul rural. În câteva mănăstiri au luat fiinţă biblioteci, cu lucrări procurate din mari centre culturale din apusul Europei; printre acestea se remarcau biblioteca de la mănăstirea Mărgineni (ctitoria lui Constantin Cantacuzino, postelnicul) şi biblioteca mănăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.

Constantin Brâncoveanu a rămas în istorie şi în conştiinţa naţională şi ca ocrotitor al tiparului. Domnia lui debutează printr-un act de cultură şi anume prin apariţia Bibliei de la Bucureşti, prima ediţie integrală a în limba română (944 pagini, format mare, pe două coloane, cu literă măruntă). Tipărirea începuse încă din timpul lui Șerban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim tiraj era terminat în septembrie 1688, deci în timpul vieţii acestuia. Al doilea tiraj s-a terminat abia în noiembrie 1688, sub noul domn. Potrivit unei note dintr-o altă tipăritură, Brâncoveanu, ca mare logofăt al Țării Româneşti, fusese „ispravnicul” lucrării de tipărire a acestei prime Biblii româneşti.

Pe lângă tipografia mai veche înfiinţată în 1678 la Bucureşti de către mitropolitul Varlaam, în timpul lui Brâncoveanu s-au înfiinţat tipografii noi: la Buzău în 1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan (un moldovean, fost episcop de Huşi), la Snagov în 1694, la Râmnicu Vâlcea în 1705, la Târgovişte în 1708, toate prin osteneala lui Antim Ivireanul (adus de Brâncoveanu în 1689 de la Constantinopol), care, din ieromonah, a ajuns să fie ales în 1705 episcop la Râmnic, iar în 1708 mitropolit.

S-au tipărit felurite cărţi: de slujbă, de teologie, de învăţătură, de combatere a catolicismului şi calvinismului, toate în limbile română, greacă, slavonă şi chiar arabă, turcă şi georgiană.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.