În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.
Da, scribului, Al Cincizeci şi treilea nu i se relevă pe deplin decât târziu, la vârsta când majoritatea Celor O Sută au părăsit de mult scena. Şi iată cum abia atunci, când cei mai mulţi oameni se pregătesc pentru marea călătorie, Colludwig ne apare în numeroase mărturii. Una dintre acestea se găseşte în „Cântecul despre Lothar şi Ingegard”, manuscris straniu, despre care scribul crede că ar fi conservat un alt text sub un titlu inofensiv, întrucât cei doi prezumtivi protagonişti nu sunt prezenţi decât în primele pagini şi dispar în favoarea unor personaje din cu totul alte medii. Astfel, avem între aceleaşi coperţi o antologie de întâmplări ciudate, acoperind un interval de mai multe veacuri. Bătrânul zaraf, vagabondând prin lume cu veşnicele-i două căruţe, nu este deloc greu de recunoscut. El a fost, desigur, preluat dintr-o lucrare mai veche şi chiar şi caracterele literelor acelui fragment diferă de cele ale restului manuscrisului.
Istorioara nimerită în „Cântecul despre Lothar şi Ingegard” i se pare scribului a fi cât se poate de relevantă, aşa că el nu va face decât s-o transcrie cuvânt cu cuvânt, având doar grijă să înlocuiască acele vorbe care nu ar mai fi pricepute de contemporani şi să intervină atunci când va crede necesare unele precizări pentru o mai bună înţelegere a întâmplărilor petrecute cu atâtea veacuri în urmă.
O asemenea primă precizare trebuie făcută chiar în legătură cu titlul povestirii: „Cei şase fraţi vitregi”. Printre numeroasele jocuri cu zaruri deprinse de Colludwig în tinereţe, la Fulda, unele erau mai accesibile marelui public, fiind mai simple ca înţeles şi nesolicitând o recuzită specială pentru desfăşurare. Distracţia clasică necesita doar cuburile însemnate mai mult sau mai puţin grosier şi un păhărel din care să fie azvârlite. Dar chiar şi printre jocurile cu zaruri, jocurile cele mai populare, existau şi variante mai pretenţioase, aşa cum erau acei „şase fraţi vitregi”. De aici va porni textul preluat de scrib şi redat în condiţiile descrise mai înainte. (Dacă are cu adevărat vreun merit, atunci scribul nu se poate lăuda decât cu faptul că a descoperit într-un op indiferent această surprinzătoare capodoperă, pe care, cu modestele-i puteri, a rescris-o cât mai fidel pentru uzul contemporanilor săi.)
„Cei şase fraţi vitregi
Bătrânul sosi în satul numit Wachsheim şi, ca de obicei, a tras la han. Bătrânul îşi alegea cu grijă locurile de înnoptat, chiar dacă el era întotdeauna păzit de o armată de diavoli. Pe vremea aceea, legenda Sfântului Iulian Ospitalierul era greşit interpretată de către nişte oameni lipsiţi de ştiinţă şi de îndrumare. Aşadar, pe atunci se credea că păţania lui Iulian era suficientă pentru a putea servi de pildă oricui dormea într-un culcuş în afara casei sale, iar pentru că lumea era prea proastă pentru a cunoaşte şi sfârşitul atât de fericit al sfântului, oamenii preferau să-şi petreacă nopţile sub cerul liber în loc să înnopteze în paturi străine1. Totuşi, bătrânul, fie pentru că era prea sigur de paznicii săi blestemaţi, fie fiindcă prea bine cunoştea acel loc, unde a mai tras de atâtea ori, s-a oprit iarăşi la locanta din Wachsheim.
Doar că ţăranii din Wachsheim îl aşteptau de multă vreme. Cum am mai spus, bătrânul mai fusese de multe ori pe acolo şi de fiecare dată amăgise pe unul sau pe altul dintre băştinaşi la câte un joc de zaruri. Şi tot de fiecare dată, după ce îi lăsa iniţial să câştige, sfârşea prin a le lua întregul avut. Localnicii l-au ţinut minte şi l-au aşteptat cu răbdarea şi cu încăpăţânarea tipică oamenilor din Wachsheim, despre care se şi spunea, în batjocură, că nu sunt decât Catârii Burgundiei.
L-au lăsat, aşadar, să-şi bage în curte cele două căruţe – aceleaşi cu care se deplasa de atâta amar de vreme -, iar el se aşeză la masa lui din încăperea cea mare şi ceru, tot ca de obicei, o ulcică de vin. Nimic nu părea să fie altfel ca de fiecare dată, însă moşul avea nasul foarte mare şi probabil că de aceea şi mirosea cu atâta precizie mai tot ceea ce se întâmpla în jur: în ziua aceea, atmosfera din cârciumă avea alt iz. Totuşi, bătrânul era prea versat pentru a se da atât de uşor de gol şi se înconjură cu veşnicul său aer pe jumătate absent, pe jumătate prezent, aerul pisicii moţăind parcă indiferentă în faţa ascunzătorii şoricelului.
Deocamdată, singura noutate părea să fie aceea că la han s-a adunat mai multă lume decât de obicei. < O fi zi de târg > se amăgi moşul, terminând de mâncat, după care, conform unei cutume atât de riguros prestabilite, scoase la iveală un săculeţ de mătase roşie, iar din acesta mai multe pungi mai mici, tot din mătase, dar de diferite culori. Cu zâmbetu-i şiret, ieşind din gura-i ştirbă şi din ochii săi pe trei sferturi închişi, desfăcu, rând pe rând, săculeţele, luând din fiecare păhărelul şi zarurile pe care le conţineau. Erau cuburi mici din os unele şi din piatră altele. Din diferite metale masive cele provenind din pungile brodate pe fond verde sau din lemn acoperit cu sidef ori cu foiţă, cele ieşite la lumină din pungile albastre. Erau atât cuburi ordinare, cât şi garnituri constituind adevărate opere de artă. Multe piese păreau ivite de-a dreptul din traista unui vrăjitor. De pildă, zarurile din sticlă străvezie, în care se găseau mici zeităţi păgâne, însă care, odată căzute pe o altă suprafaţă, îşi modificau imaginile. Acestea erau zarurile1 folosite de prezicători: clientul le arunca de câteva ori pe masă, iar ele se aşezau succesiv într-un anumit mod şi îşi narau singure povestea.
De obicei, toţi cei de faţă aşteptau cu nerăbdare trecerea în revistă a zarurilor şi a paharelor aparţinătoare, după care, fascinaţi la culme, de multe ori bătrânul se lăsa înduplecat şi le permitea catârilor Burgundiei să le admire de aproape, chiar să le ia în mâini, să le zdrăngăne în pumni, să le rostogolească pe tăblia mesei. Nu era puţin lucru să te poţi apoi lăuda că ai mânuit nişte cuburi din aur curat, pe care punctele erau încrustate sub forma unor mici desene în reliefuri făurite din pietre scumpe ori din perle…
De data asta nimeni nu-şi arătă entuziasmul în faţa minunilor scoase la iveală de bătrân şi acesta simţi iarăşi primejdia plutind în jurul său. Localnicii îl priveau nemişcaţi pe el, fără a da atenţie comorilor sale şi îl aşteptau să termine a se desfăta de unul singur. Ceremonialul de fiecare dată nu se mai repeta.
În sfârşit, îl provocară la o partidă de şase fraţi vitregi. Nu era un lucru obişnuit nici alegerea făcută, deşi în hanul din Wachsheim bătrânul a mai câştigat o dată şi la acest joc. Nu era un lucru obişnuit fiindcă şase fraţi vitregi presupunea un set de zaruri speciale, aflate la dispoziţie în puţine locuri. Cuburile aveau pe fiecare faţă câte un alt desen: împăratul, cavalerul, monahul, ţăranul, negustorul şi femeia1. Fiecare desen avea valoarea lui, iar cea mai mare o anula pe cea mai mică. Regulile erau mult mai puţin complicate decât recuzita. Noutatea consta în aceea că sătenii au cerut ca jocul să se desfăşoare cu garnitura lor de zaruri şi cu paharul lor de aruncat. Era prea evident pentru un om cu atâta experienţă ca bătrânul zaraf că la Wachsheim s-a lucrat îndelung şi cu multă grijă pentru măsluirea întregului set. Paharul avea anumite asperităţi în interior, iar zarurile, prost prelucrate, tindeau să cadă mereu în aceeaşi parte.
Mult aşteptatul spectacol putea începe. Bătrânului i s-a cerut, ca de fiecare dată, să ţină el casa, ceea ce presupunea că va juca împotriva tuturor. Catârii Burgundiei treceau pe rând prin faţa străinului, îşi puneau miza pe masă, se uitau cu ură la bătrân, scuturau zarurile îndelung în pahar, le aruncau aşa cum se pregătiseră timp de mai multe luni şi priveau cu aceeaşi ură la configuraţia ivită pe masă. Chipul nu li s-a schimbat nici după ce au câştigat primele partide, nici după ce jocul a început să se mai echilibreze. Nimeni nu scotea un cuvânt şi Colludwig2, după ce s-a deprins repede cu modul cum au fost măsluite cuburile şi paharul, a început să câştige chiar mai necruţător decât altădată. Ultima lovitură de zar: Cinci împăraţi şi un cavaler. Ţăranii aceia impertinenţi şi ursuzi meritau o lecţie! Bătrânul vru să termine cu ei cât mai repede, însă prin faţa lui veneau mereu alţii. Altădată jocul nu dura niciodată mai mult de o jumătate de oră – şi asta după ce străinul se străduia să tragă cât mai mult de timp, pentru a da întregului spectacol o aparenţă de competiţie cu şanse egale. De data asta se întreceau de o oră, de două, de trei. Prin faţa moşului defilau şiruri nesfârşite de catâri ai Burgundiei, toţi încruntaţi, toţi repetând aceleaşi gesturi, nimeni nescoţând măcar un singur cuvânt. Părea că unul şi acelaşi bărbat îşi pune bănuţii pe tăblia negeluită şi înnegrită a mesei, că unul şi acelaşi bărbat se uită lung la străin, că unul şi acelaşi bărbat zornăie îndelung zarurile în pahar. Bătrânul aruncă patru împăraţi şi doi cavaleri.
<Dacă s-au hotărât să-şi joace toţi banii, îndeletnicirea ar putea continua până spre dimineaţa> îşi spuse bătrânul, ştiind că nu are cum să se retragă din competiţie.
< Dacă norocul e trecător, şi-au spus de atâta vreme sătenii, se va întrerupe şi şansa blestematului. Trebuie doar să rezistăm până ce diavolii lui vor obosi şi-l vor lăsa singur!>
Prin geamurile joase ale încăperii începeau să mijească primii muguri de lumină. Începea o nouă zi, fără ca în sala mare a hanului să se întrevadă un deznodământ. Moşului i se făcu somn, se ceru afară şi fu însoţit până în fundul curţii. Afară, în aerul rece al dimineţii, îl aşteptau alţi viitori participanţi la Şase fraţi vitregi. <Ei se odihnesc pe rând, pe când eu trebuie să fiu concentrat fără contenire> constată cu spaimă moşul, simţind cum cercul se strânge tot mai mult în jurul său1. Ieşire părea să nu existe. Acelaşi ţăran ursuz, multiplicat la nesfârşit, îl aştepta să se întoarcă la joc.
În sala mare, aerul era greu de fumul opaiţelor, de sudoarea oamenilor, de îndărătnicia care plutea prin văzduh, asemenea liliecilor. Colludwig constată că semnul pe care-l plasase discret în desaga în care se adunau banii era la locul său. <Nemernicii nu vor să mă fure, nici să mă omoare. Ei doresc să mă învingă chiar la şase fraţi vitregi >.
Pe masă se afla o nouă farfurie cu mâncare, iar ulciorul cu vin era iarăşi plin. Bătrânul nu le mai lăsă catârilor Burgundiei nici o singură şansă. Jocurile erau tot mai scurte, peregrinarea ţăranilor prin faţa sa tot mai rapidă. Însă aceştia păreau să nu descurajeze în nici un fel, privirea le era le fel de tâmp ursuză, ceremonialul cu zornăitul prelung al zarurilor în pahar nu se schimba câtuşi de puţin, timpul părea să se dilate insuportabil pentru Al Cincizeci şi treilea. <O singură înfrângere, o singură cedare ar însemna risipa atâtor ani de faimă. Prima nereuşită ar aduce după ea o a doua, iar aceasta o a treia. Şirul nu ar mai putea fi oprit.> Data următoare când ieşi până în fundul curţii, văzu şi câţiva preoţi rugându-se. Catârii Burgundiei deveniseră luptătorii Credinţei împotriva diavolilor. În caz de eşec, bătrânul ştia că va trebui să plătească infinit mai mult decât ducea cu el în cele două căruţe.
Cele două căruţe… Moşul era prea obosit pentru a mai putea gândi în fraze întregi. Cele două căruţe… Măcar de le-ar fi lăsat în afara zidurilor hanului. Mergând la ele, sub un pretext oarecare, ar fi putut vedea câţi adversari îl mai aşteptau şi acolo. <Dacă au venit şi din alte localităţi, dacă s-au organizat atât de bine, sunt pierdut!> Dar bătrânul n-avea timp să-şi alimenteze spaimele. Revenit în sala de joc, strachina cu mâncare, ulcica iarăşi plină, săculeţul tot mai doldora de bănuţi şi cele trei perechi de zaruri îi acaparau întreaga energie. Vreme pentru gânduri albe sau negre nu avea. El trebuia să câştige. Să câştige fără contenire.
Cu cât se simţea mai istovit, cu atât se concentra mai puternic, iar izbânzile cădeau fulgerător, partidele prelungindu-se doar datorită oamenilor din Wachsheim, care, cu încăpăţânarea lor proverbială, continuau, fără nici o variaţie, acelaşi ceremonial ca la început.1 Bătrânul aruncă cinci împăraţi şi un popă. Au mai trecut câteva ceasuri şi ziua de iarnă se stingea, asemenea celei ce i-a precedat. Era totuşi prea mult! Prea mult pentru un om, dar prea mult chiar şi pentru ceata de draci ce-l însoţea de fiecare dată pe bătrân.
Catârii Burgundiei, cei ce-şi puseseră de acum obolul pe masa blestematului, dormeau lungiţi pe lângă pereţi. Alţii aşteptau răbdători şi tăcuţi, ursuzi cu privirile lor veşnic întunecate, să le vină rândul la joc. Prin uşa deschisă, când avea timp să ridice capul, moşul zărea şirul nemodificat.
<Dacă ei dorm pe rând şi mai sunt şi alţii afară, dacă au mai venit şi din localităţile din jur, sunt pierdut.> îşi repeta din când în când moşul, însă n-avea timp să piardă prea multă vreme cu asemenea gânduri. El trebuia să-şi învingă oboseala şi să se concentreze la joc. Atât şi nimic mai mult.
De la o vreme, simţi totuşi că cercul parcă începe să mai cedeze. Era spre sfârşitul celei de a doua nopţi şi când trecu iarăşi spre fundul curţii avu impresia că afară se afla mult mai puţină lume. <Îşi termină banii!> mai apucă să se bucure.
Înapoi la joc! Mai dădu o gură de vin pe gât şi o luă de la capăt. Încă o oră, două, şase? Dimineaţa era senină şi rece. În curte erau din nou la fel de mulţi oameni ca şi în ziua precedentă. Şi, cu toate acestea, nasul fin al bătrânului adulmecă aerul unui cerc mai suportabil. <Dacă ar avea timp să gândească, să brodească un plan… Ce plan să brodească? Gândurile n-ar face decât să-l descurajeze. Orice conţine şi o parte bună şi o parte rea.>
Pentru prima oară, moşul se uită la cei din jur cu ochii larg deschişi şi oamenii constatară cu groază că blestematul poate să-şi ascundă pupila sub pleoapă şi să le ofere doar un alb pustiu. Aţintindu-şi astfel ochii goi spre ei, Colludwig era într-adevăr înspăimântător. Şi ce’ dacă? Cei din Wachsheim se perindau prin faţa lui ca de prima oră, tăcuţi, privind cu ură, zornăind îndelung zarurile în pahar. Bătrânul aruncă patru împăraţi, un cavaler şi un popă. Degeaba, cercul părea să se mai lărgească.
1 Iulian ar fi fost un tânăr înzestrat, dar care, după ce a ucis la o vânătoare un cerb, a fost blestemat de acesta să-şi omoare şi proprii părinţi. Speriat, Iulian a plecat în lume, s-a acoperit de glorie, a fost ridicat la rangul de cavaler şi s-a căsătorit cu o văduvă tânără, bogată şi frumoasă. Părinţii săi, auzind despre aceasta, au pornit în căutarea lui şi au ajuns la castelul lui Iulian într-un moment când fiul lor nu se afla acasă. Nora, văzându-i obosiţi, i-a culcat în dormitorul ei şi a plecat la biserică. Întors acasă, pe neaşteptate, Iulian a găsit un bărbat şi o femeie în patul soţiei sale şi, convins că aceasta îl înşela, i-a ucis pe amândoi. Descoperindu-şi greşeala, cuprins de disperare, a plecat iarăşi în lume, de data asta însoţit de nevastă. Împreună, au făcut un mare număr de fapte bune, în special adăpostind călătorii. Când i-au oferit ospitalitate în patul lor şi unui lepros, acesta murind, din trupul lui a ieşit un înger care l-a anunţat pe Iulian că Dumnezeu l-a iertat. Curând după aceea, atât sfântul, cât şi soţia lui s-ar fi îndreptat şi ei spre cer. (Nota scribului)
1 Azi pierdute cu desăvârşire. (Nota scribului)
1 Variantele erau nenumărate: scribul a găsit şi descrieri unde în loc de împărat figura episcopul, în loc de negustor călăul, în loc de femeie însăşi moartea etc.
2 Bineînţeles că în manuscrisul copiat de scrib, numele nu apare sub această ortografiere. Şi cu atât mai puţin este numit bătrânul drept Al Cincizeci şi treilea.
1 Colludwig i-a scris fiului său, în Îndrumarul despre care scribul a mai amintit, că un ceas de joc de noroc profesionist necesită mai multă atenţie şi trudă decât o săptămână de săpat în grădină. (Nota scribului)
1 Sigur că un autor modern i-ar fi comparat cu nişte roboţi. Autorul medieval n-a păcătuit şi cu un asemenea loc comun. Vom vedea, în curând, că meritul lui e mai mare decât crede cititorul veacului XXI. (Nota scribului)
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.