În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.
Însă vremea ronţăia nemiloasă din puterile bătrânului. Şi a treia zi se apropia de amurg. A treia zi? Poate a o suta… Moşul se îndreptă, însoţit ca de fiecare dată, spre fundul curţii. <Nu vor să mă omoare, dar mă ţin ca pe un prizonier. Chiar sunt prizonierul lor. Dacă mă înving astăzi, voi rămâne prizonierul lor pe vecie. Şi n-o să mă mai pot duce niciodată nici până în fundul curţii neînsoţit…> O burniţă rece se pregătea să se însoţească neprietenoasă cu noaptea care se apropia. La fel de neprietenoasă ca şi catârii Burgundiei. < Măcar de aş şti câţi mă aşteaptă în afara zidurilor… dacă m-aşi duce la căruţe şi aş…> Nu putea niciodată să-şi termine gândul. Îl uita. Şi-l amintea pe neaşteptate. Îl uita iarăşi. Pentru o vreme. Pentru ca să nu dea nici un semn de slăbiciune, trebuia să câştige. Să câştige mereu. Cinci împăraţi şi un cavaler.
<Trebuie să se termine o dată şi o dată! Dacă m-aş duce la căruţe…>
N-avea timp să-şi termine gândul, iar acesta se pierdea în fumul opaiţelor şi în izul stătut de transpiraţie şi ură. Cu toată uşa dată în lături, în sala mare zăduful era tot mai greu suportabil.
<Compromisul trebuie să pornească de la ei. Orice semn din partea mea ar fi interpretat ca o primă dovadă de slăbiciune.> Şirul ideilor i se oprea iarăşi până la o nouă ieşire în fundul curţii. <În căruţe… Dacă m-aş duce la căruţe…> Trei împăraţi, doi ţărani şi o femeie. Nu, nu-i voie să se gândească la altceva. Şi această aruncare mai puţin izbutită ar putea fi considerată un prim semn de slăbiciune. Dacă se va repeta mai des. Nu se va repeta mai des!
Se apropiau din nou de miezul nopţii. De miezul celei de a treia nopţi. Cât va mai dura? Şirul din curte părea acelaşi. <Câţi or mai aştepta şi afară?> Venind din fundul curţii, îşi repetă ca de fiecare dată: <Dacă m-aş duce la căruţe…> Evrika!
Evrika! În loc să intre iarăşi direct în sala mare, unde în faţa mesei stătea deja un alt ţăran cu ochii privind fix la paharul cu zaruri, o luă spre căruţe. Cei doi care-l însoţeau îl ajutară să scoată de sub coviltirul celui de al doilea atelaj un sac greu şi chiar îl cărară ei până în han.
Bătrânul desfăcu sacul şi scoase din el ceva… un idol păgân, crezură cei din Wachsheim, îl şterse îndelung cu o cârpă şi-l privi satisfăcut. Ţăranul care-şi aştepta rândul la cei şase fraţi vitregi privea tot mai încruntat. Până la urmă, luă paharul, zornăi îndelung zarurile şi le aruncă pe masă: un împărat, un popă, un ţăran şi trei femei. Pentru atâta lucru nu merita să măsluiască piesele jocului, îşi zise bătrânul şi înainte de a zvârli şi el îi şopti ceva la ureche figurinei pe care o aşezase pe masă. Ţăranii n-au mai fost curioşi să vadă rezultatul ultimei aruncări a moşului: ceea ce li s-a părut iniţial a fi un idol păgân se dovedi a fi însuşi diavolul. Din ochi îi izbucneau scântei, din gură îi ieşea pucioasă, din gâtlej scotea nişte sunete îngrozitoare, hârâitul unei bestii gata să sară.
După câteva clipe de consternare, catârii din Burgundia părură a se dezmetici: se treziră şi cei culcaţi pe lângă pereţi şi se buluciră cu toţii spre ieşire.
Acum da, acum putea fi şi bătrânul mărinimos. Făcu diavolul să tacă, renunţă să scoată şi cealaltă maşinărie din sac, chemă sătenii înapoi. Aceştia reveniră cu spaimă, însă fără a avea îndrăzneala de a se opune. Dracul dispăruse în ascunzătoarea sa, iar Colludwig umplea două pungi cu bani <pentru biserica satului>. Cine să aibă curajul să refuze acest dar, chiar dacă provenea de la cine provenea?
<V-aţi purtat ca nişte oameni proşti!> îi dojeni bătrânul. Apoi, pe alt ton: <Dacă v-aş da toţi banii înapoi, v-aţi omorî între voi, fiecare pretinzând că a pierdut mai mult decât a lăsat aici cu adevărat. A ştiut măcar unul dintre voi că vecinul lui ascunde în bordeiul său atâţia gologani? Şi nici n-ar fi cinstit să vă dau înapoi ceea ce aţi riscat şi aţi pierdut. Din toate trebuie să tragi o lecţie. Dar mi-e milă de voi. Aţi pierdut atât încât tot Wachsheim s-ar putea duce de râpă. Dacă aţi avut atâţia bani buni, sigur că trebuie să aveţi şi gologani vechi, astăzi lipsiţi de valoare. Şi poate că mai aveţi şi alte lucruri de prisos. Eu sunt gata să vi le cumpăr, restituindu-vă, astfel, banii adevăraţi.>
Într-adevăr, oamenii i-au adus tot felul de monede vechi, multe mâncate de rugină, multe doar fragmente. Pe unele, Al Cincizeci şi treilea le-a refuzat. Altele, în schimb, le-a plătit regeşte. La început, piesele romane: un as – monedă mare, grea, din cupru, având imprimat capul lui Ianus încă destul de bine conservat -; un dinar a lui Iulius Caesar, avându-l pe acesta în chip de dictator pe avers şi pe Juno într-un car cu caii cabraţi pe revers; un aureus de pe vremea lui Marc Aureliu, unde augustul se afla pe avers împreună cu coîmpăratul L. Verus; un foarte mărunt sesterţiu roman în valoare de doi aşi şi jumătate şi doi quinari ceva mai mari şi preţuind aceştia cinci aşi fiecare. Apoi, monedele şi mai vechi: un tetradrachmon (de pe vremea lui Alexandru Macedon) cu capul lui Heracles pe o parte şi a lui Zeus pe cealaltă; un dekadrachmon, având încă urmele Persephonei pe avers şi o cvadrigă triumfală pe revers. (<Euaenetos!>, exclamă bătrânul în extaz, iar oamenii crezură că-l cheamă din nou pe diavol. Colludwig nu numise decât meşterul din manufactura căruia ieşise banul acela în Syracuza anilor 400 de dinaintea lui Hristos.) Mai apărură, ca prin minune şi trei bănuţi minusculi din aur de pe timpul tatălui lui Alexandru, Filip: pe o faţă păstrau imaginea capului lui Apollo, iar pe cealaltă tot o cvadrigă triumfală. Dintre banii mai noi, bătrânul nu luă decât câţiva dinari de ai lui Carol cel Mare (inscripţionaţi destul de primitiv şi lipsiţi de desene), precum şi toate monedele bătute de seniorii locali1.
Dintre obiectele din casele ţăranilor, bătrânul şi-a cumpărat te miri ce: o cataramă veche, nişte candele, o legătură de chei desperechiate, un lacăt. Cine să cunoască necesităţile necuratului?
După care, istovit, bătrânul s-a dus să se culce. A dormit fără nici o întrerupere o săptămână întreagă şi nu l-a deranjat nimeni. Nici în marea sală a hanului n-a intrat nimeni în tot acel răstimp, întrucât sacul cu diavolul şi celelalte lucruri ale moşului au rămas acolo.
Când s-a sculat, bătrânul şi-a adunat lucrurile, şi-a mai admirat o dată, cu tot ceremonialul, colecţia de zaruri, cele din pungile pe fond albastru şi cele din pungile pe fond verde, însă nimeni n-a mai cerut să ţină în mână vreun zar sau vreun pahar de joc. Apoi, bătrânul i-a rugat pe catârii Burgundiei să-l ajute să ducă sacul cu diavolul înapoi în căruţă, însă sătenii l-au refuzat cu groază. Moşul cără totul singur, urcă în prima căruţă şi plecă, luând cu el nenumărate valori, mare parte a banilor din regiunea din care făcea parte şi Wachsheim, precum şi diavolii nevăzuţi şi cel ascuns în sac. Cine să-l atace?
Preoţii au făcut nenumărate slujbe de izgonire a diavolului din han, însă acesta a ars, curând după aceea, până la temelie. Nimeni nu s-a găsit să sară să încerce să-l stingă. Se spune că fumul ar fi avut miros de pucioasă, ceea ce ar fi dovedit că au ars şi câţiva diavoli, lăsaţi de bătrân în cârciumă.
În privinţa banilor pierduţi, nimeni nu se jeluia prea tare: o dată că unii şi-au mai recuperat din pierderi, a doua oară că banii au fost consideraţi obiecte ale diavolului încă de pe vremea trădării lui Iuda şi au fost afurisiţi de nenumărate ori chiar de către Sfântul Benedikt.
Iar cei doi tineri care l-au ajutat pe bătrân să aducă sacul cu diavolul în interiorul hanului n-au murit din pricina aceasta. Ei au rămas să povestească oricui venea prin sat că sacul acela era îngrozitor de greu şi că moşul nu l-ar fi putut niciodată căra singur înapoi, dacă n-ar fi fost ajutat de ceilalţi diavoli.
Cei doi tineri, cât au trăit pe acest pământ, au reprezentat dovada vie a trecerii diavolului prin Wachsheim. Şi, drept urmare, nimeni nu se poate îndoi de adevărul acestei poveşti.”
Scribul, neîndoindu-se nici el, n-a făcut decât s-o repovestească.
Aşa cum s-a mai plâns de atâtea ori, scribul se loveşte de nenumărate greutăţi din cauza inconsecvenţei folosirii de către diversele sale surse a unuia şi aceluiaşi calendar. Asta îl obligă la nenumărate calcule, iar anacronismele îl pândesc la tot pasul. Dacă mai adăugăm şi informaţiile târzii, venite postum din cântece şi mit, cronologia faptelor va apărea şi mai vulnerabilă. În lunga viaţă a lui Colludwig se strecoară, astfel, unele relaţii imposibile, câteva întâlniri ce n-ar fi putut avea loc, o succesiune a evenimentelor de multe ori nefirească, dacă nu chiar imposibilă. Dându-se bătut, după mai multe ezitări neizbutite, scribul se va mulţumi să relateze, în continuare, celelalte amănunte din viaţa Celui de Al Cincizeci şi treilea într-o ordine ce i se pare probabilă, fără a fi convins că a fost şi cea reală. Bunul cititor este, de aceea, rugat să preia faptele disparate cu îngăduinţă, ştiind doar că ele fac parte din aceeaşi biografie a unui om bătrân şi pe nedrept dispreţuit. În fond, cui i-a făcut rău Colludwig? Ba, dimpotrivă, de cele mai multe ori, el s-a arătat darnic în a-şi plăti obiectele pasiunilor şi destui oameni au trăit foarte bine doar de pe urma capriciilor sale. Scribul îndrăzneşte să creadă că faima Celui de Al Cincizeci şi treilea se datorează mai mult prejudecăţilor vremii sale şi a celor ale urmaşilor săi.
Cu mai multe pagini în urmă, s-a mai făcut trimitere la un incendiu ce ar fi avut loc nu mult după ce bătrânul s-a mutat la Rachach. Atunci şi-a reclădit căminul, folosind pentru depozitele colecţiilor rocă de râu.
Un al doilea (?) incendiu s-a produs mulţi ani mai târziu. El a găsit gospodăria lui Colludwig mult mărită, cele două acareturi din piatră înmulţindu-se şi devenind, între timp, şase. Cea mai mare parte a timpului petrecut de bătrân acasă, acesta şi-o consuma nevăzut de nimeni, încuiat într-una dintre magazii, luându-şi cu el acolo şi merinde şi rămânând izolat câteva ore, câteva zile sau chiar câteva săptămâni. Întrucât avea o încredere deplină în soţia sa1, cheile de la intrările în colecţii se aflau la aceasta, pentru ca în cazul unui foc să se poată pătrunde cât mai repede în interior. Doar atunci când se retrăgea el însuşi într-unul dintre depozite, îşi lua cheia cu el, trăgea şi ivărul şi pretindea să nu fie deranjat – sub nici un pretext! – de nimeni. Şi procedeul acesta conţinea riscuri: Al Cincizeci şi treilea a atins o anumită vârstă şi, în caz că i s-ar fi făcut rău, nimeni n-ar fi ştiut şi, cu atât mai puţin, ar fi putut să-i sară în ajutor. Mai ales că dispariţiile sale se prelungeau câteodată foarte mult – legenda vorbeşte chiar de ani de zile, ceea ce, desigur, nu face parte decât din poveste1 -, iar cei de afară, neavând nici o veste despre el, îşi făceau tot felul de gânduri. Chiar dacă ţine de exagerările mitului că bătrânul ar fi stat singur (peste) zece ani, probabil că se întâmpla ca recluziunile sale să fi fost, uneori, totuşi, destul de lungi, fiindcă, o dată, nemaidând de foarte multă vreme nici un semn de viaţă şi neaprinzând nici măcar opaiţele şi torţele în timp de noapte, când – altădată – se strecurau câteva raze de lumină şi în afară, soţia şi servitorii s-au alarmat mai tare ca de obicei. Cum nu ştiau dacă moşul mai trăia sau nu, n-au avut curajul să forţeze intrarea, dar i-au făcut un mormânt şi i-au organizat o înmormântare după datină. Revenit printre cei vii, Colludwig – despre care mulţi se jurau că i-ar fi văzut aievea leşul la acea înmormântare – n-a obiectat nimic, dar şi-a luat măsurile de precauţie necesare pentru ca la adevărata sa moarte să fie înhumat împreună cu o mulţime dintre obiectele ce-i erau cele mai dragi. Lista cu specificarea acelor obiecte o va modifica de numeroase ori cu grijă, pe măsură ce colecţiile i se îmbogăţeau cu noi piese inestimabile (pentru el) şi va fi înserată în Îndrumarul de conduită pentru fiul său, ca o poruncă imperativă pentru momentul respectiv.
Şi mai conţineau un neajuns dispariţiile moşului: câteodată soseau trimişii săi în lume cu vestea că au descoperit adevărate trufandale, dar că acestea riscă să se piardă pentru totdeauna, dacă nu vor fi achiziţionate în timp util. Nici măcar pentru asemenea veşti, n-aveai cum să iei contactul cu el. (Se pare că până şi cea de a treia sa nevastă, cea cu care a împărţit o jumătate de veac, s-a prăpădit cât timp el se afla într-una dintre magazii şi că au înmormântat-o în lipsa sa. Câtă vreme îşi admira colecţiile – sau, după legendă, câtă vreme era departe, nu exista forţă să-l scoată pe Colludwig din vizuină.)
Aşadar, la momentul povestirii, bătrânul se bucura de şase depozite prevăzute cu ziduri groase din piatră, spaţii în care-şi orânduise cu pasiune colecţiile pe nişte rafturi din scândură de brad ce se întindeau atât de jur-împrejurul pereţilor, cât şi aliniate în interior. Ochiurile geamurilor erau prevăzute cu grilaje din fier, iar unele dintre magazii puteau fi luminate cu ajutorul unor superbe sfeşnice, în alte construcţii folosindu-se nu mai puţin minunatele candelabre sau opaiţele vechi, toate ele însele constituind piese de colecţii. Cum etajerele erau confecţionate din lemn negeluit, după primul incendiu Colludwig a încercat să-şi ferească lucrurile cele mai de preţ cu încă o măsură de precauţie şi a săpat, într-adevăr, câteva galerii sub acareturi. Poate că şi de aici au pornit şi legendele labirintului subpământean de care s-ar fi folosit Al Cincizeci şi treilea când pleca pe alte tărâmuri şi când nu utiliza drumurile imateriale ale diavolilor. De pe dealurile din jurul Rachachului se puteau vedea bisericuţa personală luminată uneori noaptea, iar în alte nopţi, nălucile de lumină ieşind din câte o magazie şi depărtându-se în întunericul din jur. Ceea ce nu se putea zări de afară era chipul bătrânului, savurându-şi fericit plăcerea de a-şi admira, pune în ordine şi compara piesele colecţiilor. Dublele-i lentile măritoare îşi făceau din plin datoria. Toate primejdiile, umilinţele, riscurile şi oboselile îşi câştigau atunci justificarea. Satisfacţiile imense nu puteau fi tulburate decât de nerăbdarea de a procura şi un exponat lipsă din serie ori de supărarea unei amintiri când un alt exponat lipsă n-a putut fi achiziţionat din anumite motive, deşi obiectul s-a aflat atât de aproape. S–a întâmplat ca pasiunea să fi fost atât de arzătoare, încât Colludwig să părăsească cu totul neaşteptat ascunzişul şi să plece direct la drum, în speranţa că măcar de data asta va reuşi să obţină ceea ce ultima oară i-a scăpat printre degete. Adevărata lui viaţă se desfăşura printre obiectele sale şi pentru obiectele sale.
1 Acestea făceau parte dintre puţinele cazuri ce puteau da serii complete, spre marea satisfacţie a Celui de Al Cincizeci şi treilea. Carol le-a interzis suzeranilor săi să emită bani proprii, dar pe vremea lui Colludwig, practica a reapărut. (Nota scribului)
1 A treia sa soţie, cu care n-a avut copii, dar cu care a convieţuit peste cincizeci de ani.
1 Există o adevărată literatură despre perioadele de retragere printre colecţii ale lui Colludwig: el ar fi obişnuit să iasă prin canale subterane sau pe drumurile nevăzute ale diavolilor şi, chiar dacă nu era cu totul plecat – rămânând şi aici şi acolo –, trăia aventuri teribile pe meleagurile vizitate. Odată, când a zăbovit timp de un deceniu în magazia colecţiilor de încuietori, lacăte şi capcane (acaretul cel mai modest ca mărime şi unde, practic, n-ar fi avut ce face atâta vreme), ar fi fost luat captiv de nişte fiinţe subpământene, care l-ar fi ţinut prizonier până ce nu a reuşit să strângă şi pentru ele, de la alte fiinţe necunoscute nouă, o colecţie fabuloasă de perle. În alte istorisiri, personajul nostru vizitează, cu acele ocazii, teritoriile de pe lună. (Vezi „Romuald sub pământ”, „Romuald în Ţara Căpcăunilor”, „Cântec despre Grigore din Maienţa” etc. Bibliografia este extinsă şi rămâne de stabilit care protagonişti i se suprapun celui pe care scribul l-a numit Colludwig.)
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.