Vara rece (62)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Romanos I Lacapenos n-a fost unul dintre împăraţii cei mai evlavioşi, deşi, trebuind să controleze şi clerul, îşi hărăzise cel mai mic moştenitor pentru funcţia de patriarh. (Fiul i-a moştenit indiferenţa faţă de cele sfinte şi s-a ocupat mai mult de sufletele cailor de curse, decât de cele ale credincioşilor pe care a fost pus să-i păstorească.) Credinţa intimă a împăratului nu se închina decât formal canonului bisericii, în vreme ce religia lui personală şi secretă se dovedea mult mai puternică. Superstiţios din cale afară, suveranul era cu adevărat bucuros doar atunci când putea oferi o tentă concretă gândurilor escatologice proprii. Spiţerul, prin ştiinţa sa tămăduitoare, era mai important chiar decât un comandant militar, fiindcă el nu salva oamenii prin forţa armelor, ci printr-o altă putere, mult mai misterioasă şi, prin aceasta, mult mai înfricoşătoare. Motiv pentru care Spiţerul a fost înzestrat cu un rang aparte în ierarhia înalţilor funcţionari imperiali şi s-a bucurat de condiţii corespunzătoare noului său statut social. Fiul lui Recidivus nu mai era vagabondul ce-şi căra sacul cu buruieni în spate, bătând din uşă în uşă, cu riscul de a fi alungat şi nici nu mai putea fi confundat cu unul dintre numeroşii vindecători aciuiţi la porţile mai tuturor lăcaşelor de cult, unde vânzătorii de leacuri îşi etalau cutiile cu plante de leac, cu pietre cu proprietăţi curative şi cu talismane ocrotitoare. (Nici aceştia n-o duceau prea bine. Al Cincizeci şi şaptelea a experimentat, o vreme, pe proprie piele, viaţa aceea şi a simţit cum majoritatea călugărilor percepeau comerţul cu speranţe de sănătate, “negoţul şarlatanilor”, ca pe o imixtiune în discursul sfânt. De aceea s-a şi despărţit devreme băiatul de ceilalţi vânzători de leacuri din preajma mănăstirilor: din cauza dublei adversităţi, născută atât din partea concurenţei colegilor, cât şi a preoţilor, care considerau că vindecarea trupului şi a sufletului formau un întreg unitar, unde chiar şi mirenii de bună credinţă nu dispun nici de pregătirea necesară, dar nici nu pot fi eficienţi decât pe posturi cu totul auxiliare.)

Spiţerul, conform noii sale poziţii, a primit un “sediu”, o clădire bine poziţionată, unde îşi putea păstra în siguranţă leacurile, având spaţii speciale pentru uscarea buruienile, unde putea şi locui atât el, cât şi ceata tot mai mare de ucenici şi funcţionari puşi să-l ajute. Sediul acesta era situat undeva la egală distanţă de Mese – artera principală a metropolei -, de Palatul Imperial, şi, anume, de Poarta de Calcar, de Hipodrom şi de Sfânta Sophia. Un loc mai accesibil chiar că n-ar fi putut fi imaginat şi denotă importanţa deosebită dată Celui de Al Cincizeci şi şaptelea. Construcţia era impunătoare, însă cea mai impresionantă trebuia să se fi prezentat încăperea în care îi primea slujbaşul imperial pe suferinzi. (Rar, tot mai rar i se îngăduia să viziteze el bolnavii şi asta doar atunci când era vorba despre personaje foarte importante şi înstărite, apte să obţină această favoare chiar de la Lacapenos însuşi.) Camera de primire – şi totodată “cabinetul de lucru” – ne-a rămas descrisă de Constantin Porphyrogenetul, însă şi într-o novellă dată de Romanos însuşi. Ea ne apare ca o odaie de mari dimensiuni, având pereţii căptuşiţi cu etajere prevăzute cu sertare pentru diferitele categorii de vegetale şi minerale, cu rafturi, unele pentru vasele cu siropuri şi altele pentru cărţi. Atât vasele, cât şi manuscrisele constituiau atracţii în sine, oferind o atmosferă unică locului. Pe de o parte, erau adunate acolo recipiente din cele mai diferite materiale şi de cele mai curioase forme: butii pântecoase din sticlă galbenă se învecinau cu clondire din argint şi amfore antice din argilă arsă. Vase lungi din porţelan, aduse din Orientul îndepărtat, se pierdeau printr-o întreagă vegetaţie de tuburi subţiri din materialul cel mai străveziu cu putinţă. Cele mai multe dintre piese aveau lipite pe ele etichete colorate, specificând denumirea conţinutului. Altele erau notate cu nişte semne misterioase, al cărui sens îl ştia doar Spiţerul. Într-un colţ, un cuptor, de forma unui romb cu vârfurile retezate, funcţiona, fără de încetare, iar în interiorul lui, clocoteau, cu un zgomot discret, diferitele soluţii în decurs de preparare. Pentru un vizitator sosit din altă lume, tot decorul acesta putea să pară provenind din laboratorul unui alchimist. Să nu uităm că Al Treizeci şi cincilea, cu şase veacuri înaintea Spiţerului, intrase în şirul Celor O Sută drept Metafaustus. (Iar atât mizanscena, cât şi teatrul însuşi nu fac decât să recondiţioneze neîncetat butaforia. Anacronismele nu ies în evidenţă decât drept urmare a pedanteriei şi a orgoliului erudiţilor. Pentru cei mulţi, ele nici nu există şi rămân cu totul fireşti. Şi, poate că nici nu există, în realitate.)

Nici biblioteca nu era mai puţin impresionantă. De la nelipsitele Etimologiae a lui Isidor din Sevilla (lucrare ce nu putea lipsi din camera de lucru a oricărui specialist, aşa cum în secolul al XX-lea fiecare intelectual avea, prin preajmă şi la vedere, o serie cât mai frumos legată din Enciclopedia Britanică, Larousse sau Meyers ori Brockhaus) şi unul dintre primele exemplare din acea Latrika, enciclopedia medicală, cuprinzând toată ştiinţa medicală cunoscută în acea vreme în Bizanţ, până la traduceri din Hipocrate şi Galen, (dar şi numeroase apocrife atribuite lui Esculap însuşi), sau chiar tălmăciri personale din Aspasios ori Iulian, Apolonios din Memphis ori Ateneu din Ataleia, ca şi din ucenicul acestuia, Claudius Agatinos şi Asclepiade din Prusa. Se aflau de faţă fragmente extinse din scrierile lui Praxagoras din Cos şi din cele ale lui Erasistrate din Alexandria. Nu lipseau nici lucrările azi dispărute ale lui Petronas din Egina, contemporanul lui Hipocrat ori cele ale lui Dexipos, elevul lui Hipocrat. Dar găseai acolo şi opere ale lui Licos Macedoneanul şi, mai ales, cele ale lui Eriximah, cel care, conform lui Platon, l-ar fi vindecat pe Aristofan de sughiţ prin metoda strănutului. Apoi, biblioteca mai conţinea copii recente după De medicamentis al lui Marcellus Empiricus şi tot ceea ce s-a putut aduna dintre scrierile de profil, inclusiv opera Sfântului Augustin. Şi, desigur, nu putea lipsi nici opera eruditului patriarh Photios, Myriobiblion, comentariul la manuscrisele celor 279 de autori antici. Alături, pe o masă din fildeş cu picioare rafinat sculptate, se îngrămădeau mai multe ierbare uriaşe, iar pe mai multe stative se înşirau borcane cu rădăcini mustind într-un lichid albăstrui, dar limpede, spre deosebire de altele, umplute cu ceva ce abia se desluşea într-o licoare densă, roşie ca sângele. (“E chiar sânge”, şopteau cei ce au apucat să le admire. “E sânge de cucuvaie”, susţineau unii, “E sânge de dragon”, spuneau alţii, la fel de hotărât. Însă cei mai mulţi pretindeau că ere vorba de sângele unor oameni sacrificaţi într-o ceremonie anume. Această versiune nu se rostea cu voce tare, jertfele rituale umane ducând cu gândul la proceduri păgâne, nedemne pentru un creştin. Dar şoaptele proliferau şi nici o autoritate nu le-a interzis în mod explicit, făcându-se că nu le aude.)

Oricum, efectul acestei scenografii era covârşitor asupra vizitatorilor, însuşi împăratul, de câte ori venea la Spiţer¹, rămânând profund impresionat, el care era obişnuit să le ofere ambasadorilor barbarilor cea mai ingenioasă butaforie şi cele mai rafinate efecte pirotehnice. Barbarii naivi se cutremurau la urletul leilor din aur ori la fulgerele scoase din ochii păsărilor împăiate planând deasupra lor, însă şi de teama devoratoare de fiarele sălbatice vii, mişcându-se aproape libere printre ei. Ceremoniile de primire erau foarte riguros regizate şi fiecare actor era obligat să ştie şi să respecte întocmai mişcările şi poziţiile ritualului impus, aşa că solilor străini li se indicau nişte repere pe duşumea, acolo unde trebuiau să se oprească în diferitele momente ale audienţei. Iar atunci când şi podeaua de marmură se mişca sub picioarele lor, iar mozaicul îşi schimba înfăţişarea, când reperele cu greu învăţate nu mai erau la locul lor firesc, spre spaima invitaţilor de a nu greşi punctul unde trebuiau să se găsească în clipa respectivă, zăpăceala, frica şi încântarea transforma fiecare nou venit într-o victimă docilă a voinţei bazileului.

Cu totul alta era senzaţia obişnuită în camera de primire a Spiţerului. Nu se aflau acolo nici animalele cumplite din metal nobil, nici bestiile vii, nici fulgerele, nici răgetele asurzitoare ale fiarelor. În schimb, zi şi noapte, încăperea se odihnea într-un semiîntuneric la care ochii noului venit trebuiau să se obişnuiască până a deosebi obiectele. O lumină verzui-maronie, singura care dădea formă interiorului, venea doar din cuptorul în care clocotea molcom un lichid misterios şi de la cele câteva opaiţe atent plasate pe suporturi din rocă neagră. (Piatra era necesară pentru a se feri, pe cât posibil, preţioasele exponate de primejdia unui incendiu.) În încăperea aceea, nimeni nu îndrăznea să vorbească decât în şoaptă şi chiar şi Spiţerul s-a obişnuit la nişte inflexiuni ale vocii cu totul speciale. Aici nu se vindea o marfă oarecare, pe care eşti dispus s-o cumperi ori nu, pentru care te tocmeşti şi-ţi faci tot timpul socoteala dacă merită sau nu să sacrifici banii ceruţi pentru ceea ce ai obţine. Aici te uitai cu emoţie şi teamă la fiecare gest, oricât de neînsemnat, al Spiţerului, căutând să afli cu o clipă mai devreme, dintr-o mişcare a mâinii sau dintr-un rictus abia perceptibil al feţei, dacă situaţia ta e gravă, dacă mai există o şansă, dacă tânărul acela înalt şi cu barbă dă semne că ar fi dispus să te ajute. Aici nu-ţi făceai socoteala dacă merită sau nu plata cerută, miza erai însuţi tu.

O vizită în atelierul Spiţerului, după cum reiese din sursele citate, trebuia anunţată din timp şi urma un ceremonial fix. (În cazurile de urgenţă, rudele se înfăţişau cu suferindul la un secretar şi acesta decidea dacă era cu adevărat cazul să se treacă peste rând. Uneori, în faţa unor situaţii de rutină, secretarul dădea el medicaţia pe care o considera necesară. Oricum, toţi bolnavii treceau pe la aceşti interpuşi care decideau cine şi când să fie primit de către Al Cincizeci şi şaptelea şi care îi învăţau exact pe cei nominalizaţi cum şi cât să spună despre ceea ce îi supăra. Procedura era absolut justificată, solicitările erau tot mai numeroase şi, după câteva încăierări în anticamera Spiţerului, trierea şi planificarea au devenit obligatorii. Doar că, aşa cum se întâmpla întotdeauna în Bizanţ, interpuşii au introdus un tarif clar de şpagă pentru cei ce voiau să ajungă mai repede în camera de primire a fiului lui Recidivus. Cu vremea, nu se mai putea ajunge defel la acesta, decât dacă erau mituiţi secretarii. După ce s-a întâmplat ca mai mulţi bolnavi să moară fără să fi fost primiţi de Spiţer, iar rudele au sesizat fapta până la împărat, s-au făcut anchete periodice, au fost percepute taxe oficiale, au fost pedepsiţi exemplar şi înlocuiţi câţiva funcţionari, i s-a atras sever atenţia şi Spiţerului însuşi, însă corupţia din anticamerele Celui de Al Cincizeci şi şaptelea nu numai că n-a putut fi eradicată, însă ea a proliferat, pe zi ce trecea şi pe măsură ce faima instituţiei creştea tot mai mult.) Aşadar, bolnavul trebuia să treacă de ceata interesată a funcţionarilor, era programat la şefi, şi pregătit, în sfârşit, pentru audienţa la Spiţer. După care era obligat să înveţe pe de rost un text concis, stabilit împreună cu un secretar, text care să conţină ce-l supără, precum şi amănuntele cele mai semnificative în legătură cu motivul pentru care a venit. Abia astfel instruit, pacientul era, în fine, introdus în camera celebră a Lecuitorului şi lăsat singur acolo. Funcţionarul şoptea la urechea fiecărui pacient aceeaşi frază: “Aşteaptă, roagă-te şi linişteşte-te pentru că vei fi primit!”, după care se făcea nevăzut. În lumina zgârcită a încăperii, omul se simţea singur şi neajutorat. Simţurile trebuiau să i se obişnuiască, rând pe rând: un miros necunoscut te întâmpina din prima clipă, un miros straniu, pe care n-aveai şansa să-l mai întâlneşti vreodată, se îmbina cu zgomotul insidios venit din pântecul cuptorului, zgomot pe care, de asemenea, noul venit n-avea cum să-l definească. Intrusul avea impresia că a fost lăsat singur într-o altă lume şi simţea, în acelaşi timp – şi cu insistenţă -, că se mai afla cineva de faţă. Când i se mai obişnuia privirea cu lumina, putea să desluşească, treptat, ciudatele obiecte aflate de faţă. De obicei, noul intrat nu îndrăznea să se mişte din locul unde a fost abandonat de secretar. Cel mult, îşi întindea gâtul pentru a deosebi mai bine cele ce se găseau în jurul său. În mod ciudat, Spiţerul nu era descoperit decât târziu, probabil că era intenţionat ascuns într-un con de umbră. Şi chiar când era descoperit, bolnavul nu-şi dădea, de la început, seama dacă se afla în preajma unui om viu ori a unei statui. Şocul devenea teribil când statuia, aşezată la pupitrul din fundul camerei, începea să se mişte şi să vorbească. Al Cincizeci şi şaptelea avea o voce pătrunzătoare, pe care ştia să şi-o moduleze astfel încât să conţină un accent cu totul nemaiauzit de către solicitanţii săi. El vorbea aproape în şoaptă, dar pacientul putea distinge fiecare sunet. Un sistem savant al acusticii sălii răsfrângea vorbele din puncte diferite, ceea ce avea darul de a-l zăpăci definitiv pe speriatul invitat. Urma un “dialog stas”: bolnavul era invitat să-şi recite textul învăţat şi repetat cu secretarii¹, după care Spiţerul îi mai punea câteva întrebări. Urma momentul când oaspetele avea, în sfârşit, dreptul de a se mişca din loc. Al Cincizeci şi şaptelea însuşi îl lua de mână şi, dacă bolnavul era deplasabil, îl plimba pe lângă pereţi şi îi descria, în mare, exponatele de pe rafturi şi de pe mese. Mâna Spiţerului era întotdeauna rece ce gheaţa (probabil că Al Cincizeci şi şaptelea şi-o ţinea într-o soluţie adecvată până ce se scula în picioare), nu părea atingerea unui om viu. Rezultatul era, de fiecare dată, acela că bolnavul simţea ca pe o favoare supremă gestul de apropiere a puternicului personaj: era de parcă un zeu ar fi luat chip uman şi ar fi acceptat intimitatea bietului muritor. Şi ce era Spiţerul dacă nu cineva care dispunea de viaţa şi de moartea celor ce veneau plini de nădejde la el? Asemenea oricărui vindecător, în clipele respective, Spiţerul nu mai era un simplu spiţer, fiind perceput ca un zeu.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.