De ce frica nu este mereu cel mai bun paznic al bostănăriei

În sistemul legii noastre, creditorul are obligaţia unui bonus pater familias faţă de bunurile sale, inclusiv creanţele, fiind nu numai îndreptăţit, dar chiar obligat să îşi păzească în mod prudent proprietatea. Dacă nu o face şi ajunge să încerce un prejudiciu care putea fi evitat prin minimele sale diligenţe, atunci debitorul nu datorează despăgubiri.

Diligenţa înseamnă zelul, sârguinţa, osteneala, promptitudinea pe care o persoană trebuie să le exercite pentru a atinge o finalitate, un scop anume. În cazul discutat, scopul este integritatea proprietăţii.
Creditorul trebuie să ia măsurile necesare de îndată ce constată că există pericolul apariţiei unui prejudiciu. Dacă este cert că debitorul nu îşi va îndeplini obligaţia, creditorul nu trebuie să aştepte împlinirea termenului de executare, asistând pasiv la producerea prejudiciului şi, eventual, sperând că va încasa despăgubiri corespunzătoare de la debitor, ci trebuie să ia măsuri în scopul evitării sau măcar al reducerii prejudiciului cauzat ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei debitorului.

Ideea de a refuza creditorului dreptul la despăgubiri pentru omisiunea sa de a depune minime diligenţe pentru evitarea producerii prejudiciului poate părea contra-intuitivă. Cu toate acestea, soluţia este logică, pentru mai multe motivaţii de natură principială sau practică.

Orice motivaţie a sancţiunii neplăţii la termen a datoriei băneşti se pierde, eşuând în zona ilegitimului şi a disproporţionalului, dacă creditorul asistă pasiv la „umflarea“ obligaţiei de plată sau chiar o încurajează, aşteptând momentul în care să „colecteze“ rezultatul acestei acumulări, care se întâmplă prin simpla trecere a timpului. Aşa cum asigurările se încheie în scopul acoperirii, în totalitate sau în parte, a pagubelor cauzate de evenimentul asigurat, şi nu pentru a procura asiguratului un beneficiu speculativ sau ilegitim rezultat din încasarea indemnizaţiei de asigurare, prin abandonul implicit sau voluntar al bunului sau al valorii asigurate, tot aşa, daunele-interese sunt menite a acoperi o pagubă, şi nu a duce la îmbogăţirea fără just temei a creditorului.

Creditorului nu i se poate permite să lase prejudiciul să se producă şi să se amplifice la infinit, deşi, cu minime diligenţe, ar fi putut să îl evite sau să îi limiteze amplitudinea. A decide altfel ar însemna că o instituţie legitimă, aceea a daunelor-interese datorate de debitor pentru neexecutarea fără justificare a obligaţiilor contractuale, să se transforme într-un motiv de speculaţie juridică fără fundament economic şi într-un motiv de ruină a debitorului (situaţie care, rapid, s-ar întoarce chiar împotriva creditorului, întrucât un debitor insolvabil este echivalent cu un debitor lipsă). Ar fi ca şi când un asigurat şi-ar abandona propria casă, lăsând-o pradă incendiului, fie pentru a încasa asigurarea, fie pentru a grăbi emiterea avizelor şi aprobărilor necesare demolării.

Străduinţa, zelul creditorului în avertizarea debitorului asupra riscului prejudiciilor şi asupra potenţialelor soluţii de eliminare a acestui risc reprezintă măsuri sanitare pentru creditor, întrucât un debitor ruinat este, în sine, un risc de neplată pentru creditor sau, mai degrabă, un debitor lipsă.

Regula diminuării sau a excluderii răspunderii debitorului pentru lipsa diligenţelor minimale ale creditorului depuse pentru evitarea producerii prejudiciului se aplică atât în dosarele penale, în cazurile în care infracţiunea are rezultate păgubitoare, cât şi în procedura fiscală, în cazurile în care se efectuează executări silite pentru colectarea unor creanţe şi accesorii fiscale. Extensia acestei reguli în penal este, de altfel, confirmată de o recentă decizie de interpretare cu efect erga omnes (opozabil tuturor) a ÎCCJ. Este vorba despre Decizia nr. 12/2016 (publicată în Monitorul Oficial nr. 498/2016). De vreme ce, conform acestei decizii, prejudiciul este măsura răspunderii reparatorii, se poate extrage destul de facil concluzia că, dacă prejudiciul s-a produs în totalitate sau s-a agravat din cauza atitudinii (active sau pasive) culpabile a victimei prejudiciului, debitorul va putea fi liberat de întreaga obligaţie a reparării acelui prejudiciu, şi nu doar de o parte a acesteia, sub forma diminuării obligaţiei de reparare a prejudiciului.

În procedura penală, după regula din legea civilă, în cazul în care nu a depus minime diligenţe pentru evitarea producerii prejudiciului, persoana vătămată nu mai este îndrituită la acoperirea prejudiciului, întrucât făptuitorul (debitorul obligaţiei) nu mai este ţinut să acopere prejudiciul.

Desigur că, pentru a se putea antrena astfel de consecinţe drastice pe planul răspunderii civile în cadrul procesului penal, persoana vătămată trebuie să poată, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi din punct de vedere subiectiv, să depună acele minime diligenţe pentru evitarea producerii prejudiciului. Evident că nu se pune problema unor astfel de minime diligenţe în cazul victimelor unor fapte cum ar fi furtul calificat, tâlhăria, înşelăciunea, fapta creditorului de a profita de starea de nevoie a debitorului etc., căci acestea, prin imprevizibilul sau violenţa lor, nu pot fi evitate, oricâte diligenţe ar depune victima, dar astfel de minime diligenţe se cer entităţilor calificate şi, mai ales, autorităţilor publice, în cazurile de prejudicii care ar putea fi antrenate de fapte cum sunt gestiunea frauduloasă, bancruta frauduloasă, delapidarea, evaziunea fiscală sau abuzul în serviciu. Omisiunea de a depune minime diligenţe pentru evitarea producerii prejudiciului echivalează cu contribuţia victimei însăşi la cauzarea sau la majorarea acestuia. Astfel de minime diligenţe în astfel de cazuri, în privinţa unor astfel de persoane sau entităţi, sunt obligatorii, întrucât aceste persoane şi entităţi au mijloacele logistice şi financiare, precum şi resursele umane necesare evitării prejudiciilor ce ar putea fi cauzate de persoanele cu care intră în relaţii juridice, justificate de raţiuni economice, sociale sau, pur şi simplu, comunitare. Raporturile juridice care pot degenera în astfel de fapte impun, atât la momentul naşterii lor, cât şi în cursul derulării lor, o conduită atentă a acestor entităţi calificate sau autorităţi publice, care nu pot asista pasiv la derularea în paguba proprie sau în paguba interesului public a acestor raporturi juridice, fără a depune minime diligenţe pentru stoparea acumulării de prejudicii, inclusiv prin sesizarea promptă a organelor de cercetare penală, atunci când se impune, care ar putea impune rapid măsuri asigurătorii, conservatorii şi preventive. Acumularea în perioade lungi a unor despăgubiri nu înseamnă că aceste prejudicii chiar se vor putea recupera de la infractor, care poate deveni insolvabil între timp (inclusiv printr-o regie sau printr-o construcţie juridică artificială de ascundere a bunurilor şi a valorilor urmăribile). În locul unui proces penal declanşat la 10 ani de la săvârşirea faptei, raportul juridic de funcţie publică ce a degenerat într-un abuz în serviciu ar fi trebuit încetat imediat, la momentul faptei, pentru a evita producerea şi agravarea prejudiciului; contractul de privatizare care a degenerat în delapidare, fapte de corupţie şi abuz în serviciu ar fi trebuit încetat imediat, în acelaşi scop al evitării producerii prejudiciului; contractele, operaţiunile, plăţile şi încasările unui contribuabil sau ale unui grup care au degenerat în evaziune fiscală şi spălare de bani ar fi trebuit oprite la momentul faptei, prin recalificare şi ajustarea bazei de impunere, pentru a evita producerea prejudiciului; un prejudiciu provocat creditorilor printr-o faptă de bancrută simplă sau frauduloasă ar fi putut fi evitat prin declanşarea unei insolvenţe faţă de debitor la cererea creditorului, printr-o atentă monitorizare a procedurii şi prin exerciţiul cailor de atac prevăzute de legea insolvenţei, menite a apăra drepturile creditorilor inclusiv împotriva unor potenţiale bancrute, o procedură penală declanşată la mai mult de 3 luni de la săvârşirea faptei fiind inutilă, întrucât operează încetarea procesului penal pentru tardivitatea plângerii penale prealabile. În plus, în condiţiile legii civile, dovada că se puteau depune aceste minime diligenţe determină şi exonerarea făptuitorului de obligaţia de a acoperi prejudiciile1.

În procedura de executare silită fiscală, accesoriile creanţei fiscale principale, respectiv dobânzile, penalităţile şi majorările de întârziere, nu pot fi pretinse de la contribuabil dacă Fiscul nu a depus minime diligenţe pentru evitarea producerii prejudiciului cuantificat sub forma accesoriilor fiscale. Lipsa minimală de diligenţă în evitarea acestui prejudiciu poate duce şi în cazul creanţei fiscale la pierderea dreptului de a pretinde despăgubiri. Se întâmplă deseori în practica organelor fiscale ca o creanţă fiscală să fie pretinsă la plata la distanţe mari în timp faţă de momentul scadenţei, profitând de termenul mare de prescripţie a creanţei fiscale, care este, practic, dublu faţă de cel din dreptul comun, debitului principal ataşându-i-se şi accesorii (dobânzi, penalităţi şi majorări) care, de regulă, dublează şi uneori triplează suma originară.

O astfel de practică este în contradicţie nu numai cu obligaţia creditorului de a depune minime diligenţe pentru evitarea producerii prejudiciului, ci şi cu proporţionalitatea şi cu principiul rolului activ şi al bunei-credinţe în relaţia cu contribuabilii. Conform Codului de procedură fiscală, organul fiscal îşi exercită dreptul de apreciere în limitele rezonabilității şi echităţii, asigurând o proporţie justă între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia; în desfăşurarea unei proceduri de administrare a creanţelor fiscale, organul fiscal înştiinţează contribuabilul asupra drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege ce îi revin acestuia în desfăşurarea procedurii şi are obligaţia să examineze starea de fapt în mod obiectiv şi în limitele stabilite de lege, precum şi să îndrume contribuabilul/plătitorul în aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale, în îndeplinirea obligaţiilor şi exercitarea drepturilor sale, ca urmare a solicitării contribuabilului/plătitorului sau din iniţiativa organului fiscal, după caz; relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă, în scopul realizării cerinţelor legii; buna-credinţă a contribuabilului se prezumă, până când organul fiscal dovedeşte contrariul. Organul fiscal are deci atât obligaţia de informare a contribuabilului, cât şi un rol activ în prevenţia prejudiciilor fiscale şi în stimularea creşterii gradului de conformare voluntară a contribuabilului (plata benevolă a obligaţiilor fiscale), de unde derivă obligaţia de a acţiona din timp, în aşa fel încât datoria fiscală să fie prompt achitată, iar accesoriile (despăgubirile moratorii) să nu se acumuleze în volume prohibitive, care să depăşească suprafaţa financiară sau chiar patrimonială a contribuabilului. Or, un contribuabil covârşit de datorii rezultate din penalităţi, majorări şi alte accesorii amplificatoare ale datoriei principale ar putea deveni rapid un contribuabil insolvabil şi deci ar putea determina pierderea prin imposibilitate de plată a creanţei fiscale.

În procedura fiscală nu numai accesoriile fiscale, dar chiar şi creanţa fiscală principală se pot pierde dacă Fiscul nu a depus minime diligenţe pentru a o pretinde contribuabilului onest, care, la data aşa-zisului fapt generator al creanţei fiscale, nu era în cunoştinţă de cauză asupra „calităţii“ sale de contribuabil. În practica organelor fiscale, în anii 2009-2013, anumite operaţiuni juridice considerate, până la acel moment, neimpozabile cu TVA au devenit brusc impozabile, persoanele în cauză fiind, retroactiv, obligate să plătească TVA, plus accesorii care triplau valoarea „creanţei“ principale, la care s-a adăugat (până la apariţia cauzelor conexe Tulică şi Plavosin2) sancţiunea refuzului dreptului de deducere a TVA achitate. A fost (este încă) cazul operaţiunilor juridice de transfer al dreptului de proprietate asupra imobilelor şi cazul cesiunilor de drepturi de autor. O normă fiscală incertă, impredictibilă, asupra exactităţii căreia nu există lămurire oficială nici măcar în practica anterioară schimbării bruşte a comportamentului organului fiscal, nu este o lege în sensul CEDO şi deci trebuie înlăturată de la aplicare.

Fiscul nu poate extrage o taxă sau un impozit dintr-o incertitudine legislativă3.

Tot aşa, Fiscul nu poate extrage un beneficiu dintr-o simplă umflare a accesoriilor fiscale pentru o creanţă incertă, necerută la timp, neanunţată sau nepretinsă.

Pur şi simplu, nu este în regulă ca o amendă de circulaţie de 100 de lei, achitată în urmă cu 7 ani, dar neînregistrată de Fisc în propriile evidenţe, să fie executată silit prin poprire în prezent, când amenda a putut creşte de zeci de ori prin adăugare de penalităţi. Acesta este un prejudiciu care ar fi putut fi evitat. Înmulţit cu sutele de mii de astfel amenzi neînregistrate ca fiind plătite, acest caz punctual poate deveni un risc enorm de arierate pentru Fisc, culmea ironiei fiind că aceste arierate nu ar fi trebuit să existe. Iar amenzile de circulaţie sunt picături în oceanul de indolenţă şi incoerenţă ale Fiscului. Astfel de situaţii sunt agravate exponenţial în domeniul TVA şi, mai ales, al contribuţiilor de asigurări sociale de sănătate (CASS), unde nici până în prezent nu au fost reunite bazele de date preluate de la CNAS în anii 2012-2013 cu bazele de date ale Fiscului.

Dacă acest rol activ şi avertizarea timpurie sau îndrumarea nu sunt posibile, pe motiv de birocraţie sau nepricepere, dacă bazele de date şi sistemele de înregistrare a plăţilor nu pot fi încă făcute coerente, pe motiv de produse IT şi asistenţă precare, măcar aparenţele ar putea fi păstrate. La bostănărie, percepţia paznicului este echivalentă cu prezenţa reală şi efectivă a paznicului, iar această percepţie generează frica, acea stare care păzeşte, prin autocontrolul celui care se ştie urmărit, bostănăria.

Dar frica nu este mereu cel mai bun paznic al pepenilor.

Pentru ceea ce, în anii posteriori crizei declanşate în anul 2008 prin falimentul băncii de investiţii Lehman Brothers, vedem în spaţiul public şi analizăm sub denumirea de „luptă“ contra evaziunii fiscale, a hoţiei din banii publici şi a corupţiei, afirmaţia-cheie a ÎCCJ, mai sus citată, este crucială. Sumele exorbitante vehiculate ca prejudicii sunt, fără îndoială, rezultanta unei „inflaţii“ a daunelor acumulate prin simpla trecere a timpului, inflaţie favorizată de atitudinea pasivă a „victimei“ acestor prejudicii, adică autorităţile şi instituţiile publice care au mandat de la contribuabili pentru a colecta cu promptitudine banii publici, care îşi trădează constant misiunea de bonus pater familias, misiune pe care noi, contribuabilii, le-am încredinţat-o, asistând inerte la prejudicierea proprietăţilor şi veniturilor publice, dar, mai ales, a şanselor de a fi recuperate vreodată. Este anormal ca o astfel de „victima“ să stea în pasivitate cu decadele, aşteptând ca valoarea prejudiciului să devină cât mai mare, în aşa fel încât, în proporţie inversă, „beneficiile“ mediatice să fie cât mai mari, în timp ce şansele de recuperare a prejudiciilor (imense pe hârtie) tind asimptotic către zero, întrucât, în timp, autorul prejudiciului poate va fi devenit, obiectiv sau artificial, insolvabil, cu consecinţa imposibilităţii recuperării prejudiciului. Or, un prejudiciu de 10 lei nerecuperabil este tot atât de „valoros“ cât un prejudiciu de 10 milioane lei nerecuperabil. Singurul „avantaj“, în acest caz, rămâne cel mediatic, al luptătorului anticorupţie, antievaziune şi antihoţie, salvator al aparenţelor, şi nu al banilor publici.


[1] Ne putem întreba dacă nu cumva ştergerea, ulterior săvârşirii faptei, a acestei obligaţii de acoperire a prejudiciului, ar putea determina şi achitarea, pentru aneantizarea unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii. În cazul aşa-numitelor „infracţiuni de rezultat”, lipsa unui rezultat păgubitor al faptei înseamnă lipsa infracţiunii. În cazul evocat de art. 1543 alin.2 Cciv, prejudiciul există, numai că, în lipsa unor minime diligenţe depuse de creditor (în ipoteza unei infracţiuni de rezultat, creditorul este victima infracţiunii), obligaţia făptuitorului de a repara prejudiciul se şterge, ceea ce echivalează cu inexistenţa de la început a prejudiciului. În orice caz, indiferent de existenţa răspunderii penale, măsurile asigurătorii menite a repara prejudiciul, precum şi măsura de siguranţă a confiscării speciale sau extinse rămân fără obiect după ce se va fi probat că creditorul nu a depus minime diligenţe pentru a evita producerea prejudiciului.

[2]CJUE, cauzele conexate C – 249/12 şi C – 250/12 Corina Tulica Hrisi şi Călin Ion Plavosin.

[3]CEDO, speţa Martorii lui Iehova contra Franţei, decizia din 30 iunie 2011.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Gheorghe Piperea 413 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.