Axa lumii (49)

Să revenim, deci, la Cel de Al Şaizeci şi treilea şi la datele tradiţionale pe care le avem despre el. Fiul lui Caesar a zăbovit la Saint Denis, conform tuturor surselor, între anii 1107 şi 1114. În vremea aceea, Abelard cucerea un auditoriu larg în lumea cea mare, iar Heloїse, fecioara atât de precoce, nu era decât o fetiţă. (S-o lăsăm şi pe ea să-şi urmeze calea!) Ciudat este doar că, începând să câştige notorietate în genealogie, Cel de Al Şaizeci şi treilea trimite şi el o scrisoare, care ni s-a păstrat, şi se plânge că el, cel care nu face rău nimănui, se simte ameninţat. Nu este clar în ce mod, însă, spune Cel de Al Şaizeci şi treilea, o frică straşnică îl paralizează. (Este vorba de o anticipare aproape cuvânt cu cuvânt a scrisorii lui Abelard de peste un sfert de veac. Şi nu este deloc exclus ca micile deosebiri să fie rodul unor erori de copiere, atât de obişnuite în epocă….) Un frate tocmai fusese castrat – dintr-o eroare (?!) – şi îi este teamă să nu păţească la fel. (Mai ales că, pretinde Genealogul, s-a făcut o tentativă şi asupra sa, tentativă din care a scăpat în ultima clipă.) Dar n-ar fi imposibil ca aceleaşi persoane, fraţi fără chip şi mânaţi de o ură de neînţeles, să repete încercarea sau să-i pregătească până şi lucruri mult mai rele.

Scrisoarea îi este adresată lui Guilliome din Tarent, un personaj care a fost în preajma lui Godefroy de Bouillon, atunci când acela a cucerit Oraşul Sfânt. Acolo, în Orient, s-au format mai multe state cruciate, pe lângă Ierusalim, au apărut şi Antiohia, Edesa ori Tripoli. Noile entităţi trebuiau să-şi apere existenţa nu numai în faţa seleucizilor: conflictele izbucneau fără de încetare şi cu creştinii, mai ales cu Bizanţul şi – ceea ce era mai grav – dihonia se insinua chiar şi între cuceritori. Acel Guilliome din Tarent avea pretenţii asupra Antiohiei, care, sub Bohemund, se afla în plin conflict cu Imperiul de Răsărit. Profitând de aceasta, celălalt aspirant la coroana noului stat urzea nu numai cu oamenii bazileului, ci şi cu oricine se nimerea să fie dispus să-l sprijine. Cea mai mare problemă era, însă, că Bohemund nu trebuia să-şi dovedească rangul, în vreme ce atât despre Guilliome din Tarent, cât şi despre pretinsele fapte de vitejie ale străbunilor aceluia n-a prea auzit nimeni. Ba, mai mult, gurile rele sugerau chiar că rivalul nici nu era din Tarent, ci dintr-un sat de lângă Veneţia şi că, ocupând o poziţie destul de umilă, ar fi făcut parte din delegaţia care, cu un an în urmă, a fost la Constantinopol spre a trata cu împăratul alianţa lui Alexios cu Regina Adriaticii. Existau chiar şi martori care confirmau că l-ar fi zărit printre slujitorii emisarilor Veneţiei şi că, între timp, omul n-a făcut decât să-şi schimbe fizionomia, pieptănându-şi altfel barba, purtând alte straie şi adoptând un alt nume. Auzind de faima tot mai mare a călugărului de la Saint Denis, specialist în liste de strămoşi, rivalul lui Bohemund şi-a comandat un arbore genealogic apt să-i sprijine pretenţiile. Cel de Al Şaizeci şi treilea a acceptat însărcinarea, ştiind că se află în faţa unui examen extrem de dificil: concurentul lui Bohemund risca să fie tot mai scrupulos verificat asupra veridicităţii datelor cu care se va lăuda, pe măsură ce personajul le va folosi în lupta pentru demnităţi. Iar Guilliome tocmai pentru aceasta îşi plătea investiţia.

Genealogul a lucrat la comanda aceea timp de aproape patru ani. De aici o lungă corespondenţă între cei doi, primul urgentând finalizarea arborelui, cel de al doilea tot găsind motive spre a mai câştiga vreme. Printre motive, şi pericolele la care era expus atât din partea celor „ce-şi vedeau poziţiile compromise de adevărul ieşit la suprafaţă”, „cât şi a uneltelor lor murdare”. Până la urmă, Cel de Al Şaizeci şi treilea a fost în măsură să-şi prezinte opera, iar Guilliome a recunoscut că aceasta îşi merita toţi banii (nu puţini) şi toată răbdarea (ajunsă şi ea la capăt). Un pergament sublim lucrat, cu litere de aur şi cu culorile cele mai vii, cu majusculele ornate cu desene măiestre, dovedea, fără putinţă de tăgadă, din ce neam distins se trăgea cel ce era ultimul urmaş al lui Alaric. Semnătura ∩≡☼, devenită de acum cunoscută pretutindeni ca o marcă a calităţii indubitabile, apărea şi ea modestă, dar extrem de lizibilă, în partea stângă jos a înscrisului.

În veacul al XII-lea au apărut şi alţi călugări istorici, dar ei se mulţumeau să rescrie istoria universală, şi nu se ocupau de obârşia diferiţilor protagonişti, domeniu ce a rămas, pentru cel puţin o jumătate de mileniu, monopolul ∩≡☼. În 1244, Vincent de Beauvais, în „Speculum historiale”, coboară până la începutul lumii, când „imperiul universal” ar fi trecut de la evrei la greci, de la aceştia la romani, iar de la romani la franci. Pe undeva, Vincent de Beauvais reia concepţia implicită a Genealogului, după care istoria omenirii are un singur sens: de la precreştinism la Cetatea lui Dumnezeu. Nici pentru Cel de Al Şaizeci şi treilea, ascensiunea diferiţilor lui clienţi nu trece prin egipteni ori orientali, decât, cel mult, atunci când una dintre ramurile familiei trebuia lipsită de legitimitate, iar o atingere la un strămoş ce nu făcea parte din schema preluată şi de Vincent de Beauvais era suficientă pentru eliminarea intrusului. (Mai târziu, reţeta va fi uşor modificată, iudeii fiind prea damnaţi pentru a mai sta la originea ei.)

Arborele genealogic a lui Guilliome din Tarent va deveni imediat un model suprem şi doar moartea subită a contracandidatului lui Bohemund va întrerupe cearta în legătură cu cine era cel mai îndreptăţit să conducă şi să stăpânească Regatul Creştin al Antiohiei. Până şi Alaric va fi, pentru o vreme, redescoperit şi altfel perceput de doctrina veacurilor al XII-lea şi al XIII-lea. Genealogul a făcut parte dintre cei investiţi cu puterea de a scrie istoria¹.

Însă momentul care va schimba destinul fiului lui Caesar şi care îl va plasa în marea istorie culturală va veni abia atunci când Cel de Al Şaizeci şi treilea se va implica în confecţionarea arborilor genealogici ai protagoniştilor timpurilor sale. Înainte de a vorbi despre diferitele „variante ∩≡☼” ale obârşiei marilor rivali Friedrich Barbarossa şi Heinrich Leul², trebuie amintit acel arbor consanguinitatis făcut de Cel de Al Şaizeci şi treilea lui Guy de Bourgogne, episcop de Vienne şi, apoi, atât de activul papă Calixt al II-lea, pe când acesta mai trebuise să i se opună antipapei Grigore al VIII-lea, aflat încă în funcţie la Roma.

Pe Genealog îl vom afla, la momentul acela, undeva pe lângă Worms, într-o localitate (?) care azi nu ne mai spune nimic – Unterkraken. Scăpat de urzelile „fraţilor fără chip” de la Saint Denis, Cel de Al Şaizeci şi treilea va cutreiera mai mulţi ani imperiul pentru a găsi un loc sigur unde să se poată consacra în linişte şi siguranţă muncii sale, loc ce nu putea fi, desigur, decât o mănăstire înzestrată cu o bibliotecă suficient de bogată. (Însă, dacă ştim că a părăsit Saint Denis în toamna lui 1114, ulterior, datele devin tot mai nesigure şi biografia personajului permite tot mai multe interpretări. Norocul scribului este că, după 20 de ani, la Paris, va reapare Schwartz von Schwartz, cognomenul – titlu, sub care Cel de Al Şaizeci şi treilea va fi greu de confundat³, astfel încât îi va fi mai uşor şi scribului de a-i da de urmă.

Odată cu comanda genealogiei lui Calixt al II-lea, se va naşte „metoda arborelui dublu”, procedeu ce va face o vogă deosebită şi care va persista până prin secolul al XVIII-lea. În „Genealogia universalis”, celebrul manual atribuit lui Schwartz von Schwartz (deşi se pretinde tot mai mult că ar fi vorba despre un text apocrif. Și asta nu numai de către „denigratorul oficial” de peste secole, Heinrich Zellius din Konigsberg), autorul îşi descrie în mod amănunţit modul de lucru: este vorba despre obârşii paralele, în care una se trage din originile cele mai nobile, în vreme ce cealaltă se comportă asemenea unei buruieni parazite, intrând ici-colo în contact cu prima, sugând din vlaga ei şi încercând – în mod zadarnic – să i se substituie, asemenea oricărui impostor. De aceea, urmând această reţetă, Genealogul va crea puncte comune surprinzătoare („nodurile” de pe un trunchi de copac), locurile unde urmaşii celor doi rivali se întâlnesc în străfundurile biografiilor lor. Însă ceea ce pentru un personaj va fi străbunul rătăcit, pentru celălalt va constitui uşa („desigur, falsă”) spre lumină. Dacă în legătură cu Calixt II, planşa ∩≡☼ a putut să apară sub o genealogie până la un punct uşor de atestat (noul papă n-a fost călugăr şi se trăgea din spiţa celebrilor conţi din Burgundia Superioară), antipapa Grigore al VIII-lea, favoritul puternicei familii Frangipane şi protejatul împăratului Henric al V-lea, nu provenea, în arborele paralel, decât dintr-un mediu obscur, chiar dacă atunci când întinsese mâna spre însemnele suveranului pontif ocupase un jilţ de arhiepiscop. Maurice Bourdin, după numele său laic, cobora din părinţii săi naturali reali, dar deja la bunicul dinspre mamă găsim stigmatul unei excomunicări, motiv pentru care acela – ca să-şi piardă urma – şi-ar fi schimbat reşedinţa şi numele. Găselniţa este grozavă – şi va fi reluată cu multe alte prilejuri – ea permiţând înzestrarea respectivului personaj cu orice defecte atavice, precum şi plasarea sa în descendenţa damnată dorită. De pildă, după cum se ştie, cu numai douăzeci de ani în urmă, Pascal al II-lea a trebuit să înfrunte trei antipapi. Printre care, pe Teodoric, episcopul de la Santa Rufina. Maurice Bourdin, alias Grigore VIII, se va întâlni prin acel bunic tocmai cu primul antipapă al lui Pascal II, la fel cum se va trage şi din alţi doi impostori ai Sfântului Scaun. Unul dintre ei, Anastasius VIII i s-a opus lui Benedict III cu trei secole în urmă… Cum acel Anastasius fusese de două ori demis, după ce s-a făcut vinovat de o mulţime de delicte, printre care chiar şi de profanarea icoanelor din bazilica Sfântul Petru, numele i-a rămas multă vreme în limbajul oral drept figura impostorului crud şi fără scrupule. „Arsenius¹ şi Anastasius” a dăinuit multă vreme ca o expresie a răului personificat în om. („Arsenius şi Anastasius” erau fiinţele răului, aşa cum „Sodoma şi Gomora” au rămas şi azi locurile răului.)

Pentru arborele genealogic al antipapei Grigore VIII, ramura Anastasius era deosebit de generoasă în sugestii: la moartea lui Leon al IV-lea, cam pe vremea încercării de ascensiune a nepotului lui Arsenius, legenda o reţine pe papesa Ioana (între pontificatul lui Leon şi cel al lui Benedict). Un asemenea mit bine înrădăcinat a permis orice adăugiri ulterioare, nimic nemaipărând incredibil². Dar tot atunci au apărut şi celebrele „Decrete pseudo-isidoriene”, altă sursă de legitimare a oricărui zvon. Cel de Al Şaizeci şi treilea a folosit strălucit aceste elemente şi a găsit dovezi ce păreau indubitabile pentru obârşia tot mai damnată a lui Maurice Bourdin: doi dintre străbunii săi sfârşind în ştreang³, mai mulţi nefiind decât nişte copii din flori, pentru ca prin 670 să dăm chiar şi de un strămoş arab căsătorit cu o evreică. Mai jos nu se putea merge! Arborele lui Maurice Bourdin coboară până în cele mai „murdare unghere ale istoriei” şi este bogat împănat cu adultere, crime şi substituiri de persoană. Antipapa Grigore al VIII-lea s-a ivit de-a dreptul din sămânţa diavolului. Totul argumentat cu date, cu nume, cu trimiteri la fapte atestate, cunoscute de toată lumea – de clerici şi de mireni, de memoria colectivă. Pentru unii strămoşi, Genealogul relata anumite întâmplări ce aveau menirea de a argumenta proprietăţile caracteriale ale personajului respectiv. Era vorba despre aşa-numitele „frunze heraldice” de pe ramurile arborelui, practică păstrată şi ea până prin veacul al XVI-lea. Pe suprafaţa acelor „frunze heraldice” era fie desenat, fie înscris rezumatul unor întâmplări. Tehnica era cea a simbolurilor. În ascendenţa bunicului dinspre mamă a lui Maurice Bourdin, acel păcătos excomunicat ce şi-ar fi schimbat numele şi reşedinţa spre a-şi pierde urma, găsim o ramură pestriţ înfrunzită cu taţi lipsă (deci cu copii din flori), cu spânzurători, prezenţa nemijlocită a diavolului, chiar încă și „bunica bună” a impostorului fiind expusă „morţii elegante”. Micile povestiri reprezentau într-adevăr dovezi cât se poate de convingătoare pentru contemporani.