Cei o sută, Ecce Homo (15)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Acum stăteau cu toții într-o văgăună subpământeană și, asemenea unor șobolani, le era teamă să iasă la suprafață, deși primejdia nu era exclus să fi trecut de mult. De vreo două ori Mendaciloquus urcă până în curte, dar de fiecare dată fu oprit de ceilalți să se avânte mat departe, de groaza de a nu fi prinși cu toții. A treia oară, însă, nu se mai lăsă înduplecat și ieși în stradă. Reveni peste câteva clipe înfiorat, povestind că întregul cartier se află în flăcări și că leșurile acoperă caldarâmul cât vezi cu ochii. După mai multe ore încercă și altcineva să vadă ce se petrece în afara curții, dar poarta spre stradă era blocată de un corp greu. Mincinosul preciză pe dată că era vorba despre cadavrul unui cal prăbușit tocmai când a revenit el ultima oară. Stătură, deci, în continuare în ascunzătoarea lor, așteptând să se întâmple o minune și să poată pleca fiecare la ale lui. Unul dintre refugiați era rănit, fusese nimerit de o piatră rătăcită, iar o femeie era bolnavă, avea febră mare și vorbea fără șir. În afara spuselor ei și a gemetelor celuilalt, nu se mai auzea decât foarte rar un zgomot, toți așteptând cu respirația tăiată să deslușească măcar ceva de afară și în felul acesta să se poată orienta asupra cursului evenimentelor. Dar până la ei nu răzbătea nici un zvon. Se inserase și apoi se înnoptase de-a binelea, când au hotărât ca – fie ce-o fi! – să încerce să-și croiască drum spre marginile cetății. Bărbații se opintiră și reușiră să înlăture obstacolul din fața intrării – un pietroi cât toate zilele și nu un cadavru de cal – iar în stradă n-au dai nici de leșuri, nici de scrum. Era întuneric și noaptea îi proteja. Simțurile, eliberate din panica de mai-nainte, se liniștiră și ele. Începură să vorbească între ei cu voce tare.

Fusese totuși o greșeală: același întuneric ce-i ferea pe ei, a ascuns și un grup înarmat, care a năvălit pe neașteptate asupra lor. Șocul fu atât de mare încât îi paraliza și uitară să mai caute o scăpare. (Dar nici n-ar fi avut când și unde. Traversau o piață, iar atacatorii făcură rost de undeva de niște făclii, folosindu-le și ca arme.) Niciodată n-au aflat tovarășii lui Mendax cine le-au fost agresorii, la fel cum nu și-au putut explica nici cum de au scăpat. Al Șaptesprezecelea fugi în întâmpinarea oamenilor cu făclii și începu să le povestească nerăbdător și cu o voce puternică, agitându-și mereu mâinile și făcând semne spre strada din care venise. Noii apăruți îl înconjurară și acum, piața fiind bine iluminată, Mendax putea să-și manifeste din plin talentul oratoric, acompaniindu-și discursul tunător cu gesturi largi și repezite. Rând pe rând, profitând de diversiunea creată, familia sa, precum și cei ce se ascunseseră împreună cu ea se făcură nevăzuți. Între timp, gesturile lui Caius M. deveniră tot mai iuți și se terminară în „limbajul degetelor”. Și cuvintele își pierdură articulația obișnuită și se transformară într-o păsărească agitată, totul însă atât de convingător, încât ascultătorii rămaseră pironiți locului multă vreme, încercând să descifreze „spusele” tânărului ce părea atât de elocvent. Erau așa de atenți și de înciudați că nu reușesc să priceapă sensul, încât atunci când unul izbucni în râs, începură să hohotească toți într-o descătușare frenetică. Și nu se mai opriră minute în șir. Rezultatul a fost că, de atunci, ori de câte ori un orator reușea să capteze interesul publicului cu un discurs ce nu putea fi ușor înțeles, se spunea că a vorbit în „limbajul degetelor”, expresie încetățenită, des folosită de analiști, niciodată explicată și ca atare evitată în edițiile moderne sau completată cu un asterisc specificând în „note” sau la subsol că „formularea își are originea necunoscută”.

Poziția lui Caius M. era atât de singulară încât până și atunci când, aproape întâmplător, fratele i-a căzut victimă lui Sulla, încă mult înainte ca acesta să fi afișat primele liste de proscripții, lui nu i s-a întâmplat nici cel mai mic necaz, putând să continue să cutreiere și pe mai departe nestingherit străzile orașului, vorbind la nesfârșit și adunând mereu o mulțime de auditori pentru sporovăiala sa. E adevărat că s-a întâmplat de câteva ori ca partizani zeloși ai unuia sau altuia dintre mai marii zilei să găsească suspecte cuvântările sale, dar chiar și cei ce-l ascultau cu scopul de a găsi vreun îndemn încriminat la adresa șefului lor se antrenau în râsul general cu care se terminau de fiecare dată discursurile lui Caius Mendax. Fiind la fel de adevărat și că înainte de izbucnirea hohotelor eliberatoare, existau mereu momente de tensiune, când ascultătorul avea impresia că se află în preajma unui sens mai adânc și că doar neatenția lui este de vină că tâlcul i se scurge printre degete, momente când fiecare își ascuțea bine auzul și depunea cele mai severe eforturi de a pricepe ceea ce se dovedea până la urmă de neînțeles. Până ce iarăși și iarăși sfârșitul aducea după sine un râset general, izbăvitor, de neoprit. Iar dacă ulterior aceiași ascultători încercau să recapituleze pentru ei înșiși povestea ascultată, nu mai găseau nici trimiterile cu substrat, nici subiectul interesant. Mendax le relatase din nou doar o prostie, o brambureală fără cap și fără picioare, o minciună sfruntată. „Caius Mendaciloquus, ce mai?!” Și doar undeva, într-un colț ascuns al sufletului, mai stăruia ceva nedefinit, o amintire tulbure și nelămurită niciodată.

Fiindcă succesul individului era totuși indiscutabil și fiindcă Al Șaptesprezecelea provenea dintr-o familie ce și-a câștigat o oarecare notorietate, unii dintre strămoși ajungând la diferite magistraturi, chiar dacă nu la cele majore, s-au găsit destui doritori să-l înroleze într-un partid sau altul, mai ales că toată Roma era scindată și cine nu se declara de o parte, risca ușor să fie taxat drept adversar chiar și numai pentru atât. Caius M. nu refuză nici o ofertă, însă se dovedi degrabă că talentul lui înnăscut de a capta mulțimea era total gratuit. Mendax nu convingea pe nimeni de nimic, nu schimba crezuri și nu aduna adepți: vorbele sale te prindeau, te tulburau câteva clipe, dar se înlăturau parcă unele pe celelalte, încât, odată stinse, se sfârșea și efectul lor, distrus definitiv de cascadele de râs din final. Și chiar dacă o amintire mai stăruia vag, toată lumea se străduia s-o înlăture și pe aceea, de parcă astfel ar putea s-o uite. Niciodată și nimănui nu i-a slujit în mod preconceput vreo tiradă a Mincinosului.

O altă și ultimă încercare făcută să-i valorifice aptitudinile s-a izbit de la început de un refuz pe cât de jignit, pe atât de categoric: o trupă de artiști i-a propus să se producă în completarea programului lor – Mendax avea și haz, era și atractiv, știa să strângă și public. Însă Al Șaptesprezecelea se arătă profund lezat: veniturile lui erau suficiente pentru un trai lipsit de griji, aceleași venituri asigurându-i și un loc deloc neglijabil în ierarhia cetății, depinzând doar de el alegerea zilei când își va exercita drepturile, ar fi fost deci o prăbușire socială nepermisă să cutreiere lumea cu niște saltimbanci… Ce-și imaginează despre el? Deși… Nu, Mendax nu scăpa nici un prilej! Deși… în tinerețe dăduse și el mai multe spectacole, scrisese o mulțime de piese, unele premiate în disputele cu autorii cei mai celebri. Deși… Ca să nu mai vorbim de faptul că pretindea că îndeplinise și el la vârste fragede misiuni de cea mai mare importanță pentru republică, fusese questor militar pe lingă cutare consul, tratase cu un rege și băgase în sperieți pe un altul. Și, în mod ciudat, de fiecare dată ascultătorii se lăsau pentru o vreme prinși, un amănunt ciudat și irefutabil li se părea revelator, câteva minute totul părea posibil, ba chiar probabil, chiar dacă pe ici-pe colo mai apărea și câte un anacronism cras, atât de evident încât nici un potlogar mărunt nu ar fi riscat să-l folosească. Așa că nu acele născociri sfruntate dărâmau tot eșafodul ce păruse scurt timp logic. Altceva, un gest, o inflexiune stridentă a vocii sau strănutul caraghios al unui ascultător, un glas diferit chema din străfunduri râsul eliberator. Iar acesta, odată izbucnit, erupea ca un vulcan, acoperind totul cu lava sa.

Totul? Nu era zi în care Mendax să nu sporovăiască în fața unor pierde-vară în for. Poveștile lui – uitate – se aglomerau și cetățeni sau străini, oameni liberi sau sclavi, toți auziseră parte din ele. Venind vorba despre un loc de pe harta lumii sau despre o magistratură anume, cineva arunca mereu mai des în discuție, ca pe o sfidare, ca pe o ironie: „Păi, acolo a fost și Caius M.!“ sau „Ce? N-a îmbrăcat și Caius M. demnitatea de procurator în cetatea vecină?“ Așa că, până la urmă, Al Șaptesprezecelea n-a fost niciunde și n-a îndeplinit nicio funcție, dar s-a aflat pretutindeni și cu cele mai diferite însărcinări, pentru că, adunându-se atâtea afirmații sfidător contradictorii, rămânea mereu și o măruntă eventualitate ce nu putea fi infirmată fură dubiu. „Sigur că a mințit! Bineînțeles că a mințit!“ se autoconvingea lumea și renumele lui Mendax constituia prin el însuși un argument suficient. Dar poți fi în întregime convins că nu te autoînșeli? „A mințit!” se autoconvingea lumea când cineva închidea discuția, mai ales că astfel nici nu risca respectivul să se facă de râs în fața altora că el – tocmai el! – ar fi fost în stare să-i ia în serios toate năzbâtiile. „Suntem oameni serioși, ce mai?!“ Refuzul de a-l crede devenise o obligație de onoare și nu este deloc exclus că dacă nu s-ar fi constituit o opinie atât de fermă în această privință, multe dintre spusele celui de Al Șaptesprezecelea ar fi fost acceptate. Niște amănunte extrem de fine strecurate printre enormitățile debitate îi puneau pe gânduri până și pe cei mai porniți dintre ascultători.

– Dacă-l cunoști bine, afirmau apropiații săi, poți afla de la el o seamă de lucruri cât se poate de interesante, trebuie doar să știi cum să-l asculți.

La fel susținea și soția lui, cucerită pe de-a-ntregul de poveștile celui de Al Șaptesprezecelea și același lucru îl pretindeau și cei câțiva prieteni. Dar erau prea puțini pentru a contracara opinia formată și larg răspândită.

O anecdotă veche, ușor atribuibilă lui Caius M., ilustrează sugestiv situația: un grup de călători ce se rătăcise pe drumul de întoarcere din Orient reușise să găsească, în sfîrșit, un ghid ce le-a făgăduit că-i va scoate din deșert și-i va călăuzi până la cetățile grecești din Asia. Cei ce l-au recomandat pe acel om garantau pentru cinstea-i desăvârșită, pentru bunele-i cunoștințe în domeniul navigației pe mare și pe uscat (se refereau probabil la orientarea în schimbătoarele peisaje ale deșertului), la știința-i de a da mereu de apă, însă îi preveniră pe drumeți că individul avea un cusur mare: vorbea multe și nu putea fi crezut întotdeauna, ba aproape niciodată. Cum, însă, alt ghid nu se afla în preajmă și cum romanii doreau să ajungă mai repede pe un teritoriu cunoscut, fură siliți să-l angajeze pe acel bărbat. Făcură pregătirile după instrucțiunile sale și începură traversarea oceanului de nisip. Individul era simpatic, trăncănea tot timpul și, dacă te obișnuiai cu felul său de a fi, puteai să-l asculți cu plăcere în nesfârșitele ore de drum și în straniile nopți ale popasurilor. Avea un repertoriu ce părea infinit și domeniile pe care le aborda dovedeau o experiență practică și livrescă ieșite din comun. Dar drumeții au fost preveniți cu atâta gravitate că insul nu este decât un mincinos notoriu, încât poveștile sale erau ascultate cu prudența necesară.

Călăuza își făcea datoria bine, le spunea cu mult înainte unde vor ajunge în ziua respectivă: într-o micuță oază cu patru copaci, un izvor și două colibe sau pe urmele unei așezări vechi, de mult dispărute, ale cărei ruine mai răzbăteau cu greu printre nisipuri. Sau îi anunța că peste două zile vor vedea pe dreapta stânci de o anumită formă. Călătoria devenise încetul cu încetul un basm, asemenea poveștilor interminabile ale ghidului. O furtună de praf îi țintui locului pentru mai multe zile, un popas mai lung în singura așezare ceva mai răsărită întâlnită în cale mai prelungi și el călătoria; trei zile de ascunzișuri fură necesare deoarece în depărtare ar fi apărut niște bandiți și era preferabil să te afli mereu la o distanță liniștitoare față de ei; toate prestabileau un timp cu alte repere, iar sporovăială atât de stufoasă a călăuzei părea să vină în completarea acestui univers incert. Istoriile sale deveneau povești în poveste și erau recepționate ca atare. Totuși, în legătură cu misiunea sa, ghidul era încă pe deplin crezut, deși pretindea uneori că vor ajunge în apropiere de Sardes, altădată că îi va călăuzi până în Lidia sau că drumul lor ducea fix până în Caria. Sigur, după distanțe ca acelea străbătute de ei, diferențele li se păreau călătorilor neînsemnate, dar dacă o călăuză nu știe cu precizie unde se termină un drum, atunci nu poți să-i dai crezare nici pentru etapele intermediare. Fiind atenționat în privința aceasta, ghidul le răspunse cu aceeași siguranță de sine cu care aborda orice subiect. N-aveai cum să nu-l crezi și n-aveai cum să-l crezi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.